Greco-Catolic.ro

Viaţa Sf. Ioan al Crucii nu poate fi înţeleasă dacă este izolată de viaţa să interioară, căci astfel i se clarifică şi opera doctrinală care, în parte, este o sistematizarea experienţelor sale personale. Cei 49 de ani câţi i-a trăit se pot împarţi în trei perioade: l. perioada pregătirii, aşteptând lumina; 2. perioada de ascensiune sau de realizare în singurătate a luminii primite; 3. perioada strălucirii prin lucrări exterioare şi scrieri.

Născut la Fontiberas (Vechea Castilie), în 1542, dintr-o familie nobilă, dar ruinată, Ioan de Yopez încercă din tinereţe diferite meserii (ţesător, ceaprăzar, sculptor), făcând bune studii de gramatică şi umaniste într-un colegiu iezuit din Medina (1556-1562). Puţin după aceea, a fost trimis la Salamanca pentru studii teologice (1564-1568) şi urmă cursurile universităţii. Fiind hirotonit preot în 1567 la Medina, a avut atunci prilejul unei întrevederi cu Sf. Tereza de Avila, care i-a împărtăşit proiectele ei de a reforma viaţa călugăriţelor carmelite. De îndată a fost cucerit de această măreaţă întreprindere ce corespundea cu propriile sale aspiraţii spre un gen de viaţă perfectă. Punerea ei în practică o făcu curând. În anul următor, tânărul preot făcu mai mulţi paşi pe calea sfinţeniei şi, în zece ani, ajunse la cele mai înalte culmi. În 1568, cu permisiunea superiorului general, se deschise un noviciat al reformei la Durvelo din care făcu parte şi abatele Medinei. Părintele Ioan de Sfântul Matei deveni de atunci Părintele Ioan al Crucii. Aici se ocupă de formarea novicilor, apoi, mai târziu, în colegii, de studenţii ordului iezuit. La cererea Sf. Tereza, a fost numit confesor carmelitelor de la mănăstirea Întruparea Domnului de la Avila, în mai 1572, unde a rămas până în 1577, făcând progrese interioare împreună cu fiicele sale sufleteşti, intrând în unirea transformantă. În aceşti ani de retragere, are loc războiul uşuraţilor care ajută puternic Ordul în Spania, fără să-l tulbure pe Sf. Ioan al Crucii. Dar, în noaptea de 3/4 decembrie 1577, a fost scos din singurătatea să, din ordinul superiorilor iezuiţi liniştitori, şi închis într-o chilie întunecoasă şapte luni. Suferinţele fizice şi morale îndurate, unite cu încercările supranaturale, au determinat purificarea sufletului său şi l-au introdus în acea unire transformantă cu Dumnezeu. Atunci a scris strofele de profundă gândire teologică inspirate din cântecul ale cărui comentarii vor deveni operele sale. După eliberarea sa, a fondat o provincie reînnoită, iar părintele Ioan al Crucii a fost numit provincial al acesteia, apoi rector al Colegiului teologic din Baiza, abate al Granadei, vicar provincial, din nou abate al Granadei (1587-1588) şi, în fine, abate al Segoviei (1588-1591). În toată această perioadă, el se ocupă de problemele administrative absorbit de viaţa interioară, fapt pentru care primul general, P. Deria, ce avea alte vederi asupra reformei, superior autoritar, îl scoase din sarcinile avute. Muri în 14 decembrie 1591 cerând lui Isus să-i permită să sufere şi să fie dispreţuit, ceea ce s-a chiar împlinit, căci a murit ca simplu călugăr în dizgraţie într-o mănăstire din Andaluzia, la Ubeda.

El a ilustrat cu viaţa sa doctrina pe care a lăsat-o ca moştenire în cărţile sale. Mulţi ani, scrierile Sf. Ioan al Crucii au fost cunoscute numai în Ordul carmeliţilor. După prima lor ediţie, 1618, ele au străbătut întreaga Biserică şi au stabilit autoritatea să doctrinală, recunoscută prin canonizarea din 1726 şi proclamată solemn de Pius al XI-lea în 1927, când a fost declarat Doctor al Bisericii.

Opera. Noaptea întunecată comentează un cântec, de opt strofe, cunoscut după primul vers: în timpul unei nopţi întunecoase... Alte doua strofe, scrise în 1584, comentează, de asemenea, doua cântece: primul de patru strofe, al doilea de patruzeci de strofe, completând gândirea autorului (Ricarda Maria Terschak, Sf. Ioan al Crucii, Noaptea întunecată, traducere, Sibiu, 1991).

Cartea Urcuşul Carmelului are ca obiect purificarea activa a sufletului şi mortificarea simţurilor. Simţurile sunt piedică în calea Spiritului lui Dumnezeu şi cauzează multe pagube: oboseală, suferinţă, orbire, necurăţie, răceală, ceea ce impune mortificarea după un frumos plan de ascetism propus de Sf. Doctor. Cărţile 11-111 ale acestei opere tratează noaptea întunecoasă activa a sufletului, considerată în partea lui raţională ce cuprinde: priceperea, memoria, voinţa. Prin credinţă, speranţă şi iubire fiecare din aceste facultăţi este purificată, ajungându-se până la unirea cu Dumnezeu şi bucuria de a-L avea prin graţia divină, obţinută prin exerciţiul credinţei, speranţei şi iubirii, exerciţiu prin care se purifică simţurile şi se realizează cea mai Înaltă curăţire a sufletului, primind graţiile cele mai înalte. În Flacăra vie a iubirii Sf. Ioan al Crucii comentează elocvent şi entuziast, doar în patru strofe, sentimentele unui suflet ajuns la unirea transformantă. Scrierea ne face să cunoaştem starea sufletelor transformate, dezbrăcate de orice preocupări lumeşti şi oarecum spiritualizate.

Cântecul spiritual este un alt comentariu, de patruzeci de strofe, scris după eliberarea să din chilia întunecoasă şi definitivat, spre anul 1584, la cererea stareţei carmelitelor din Beas, Ana lui Isus, în care tratează unirea mistică, arătând mai întâi dispoziţiile pe care le cere această, apoi logodnele, încredinţările spirituale cu preparative imediate şi, în fine, unirea însăşi, sau căsătoria spirituală. Doctrina mistică a Sf. Ioan al Crucii, eminent doctor mistic, se adresează îndeosebi sufletelor avansate în contemplare, în practicarea virtuţilor pe care o concepe ca o atenţie generală şi afectuoasă a lui Dumnezeu, o cunoaştere generală şi plină de iubire a lui Dumnezeu. Această contemplare este, pe de o parte, foarte simplă, iluminând şi întărind credinţa, iar pe de altă parte, cuprinzând, sesizând cu forţă voinţa. În spiritualitatea Sf. Ioan al Crucii se disting două căi: una ascetică, alta mistică, conducând fiecare, prin mijloace proprii, la perfecţiune; activul şi pasivul nu sunt doua stări distincte, ci două aspecte ale unei singure şi unice căi ale sfinţeniei, ale unirii transformante. Această treaptă a desăvârşirii este precedată de calea curăţitoare, apoi de cea iluminativă (starea sufletelor ce primesc grafii mistice, chiar foarte elevate, dar inferioară unirii transformante) şi, în fine, treaptă unirii transformante. Prin noaptea întunecată, Sf. Ioan al Crucii cere purificarea simţirilor şi a sufletului prin exerciţiul virtuţilor teologice, cu ajutorul rugăciunii şi al meditaţiei, detaşându-ne treptat de tot ceea ce este străin de Dumnezeu şi făcându-ne apţi să primim unirea transformantă ce presupune o asimilare morală perfectă a spiritului cu Dumnezeu, înlăturând orice preocupări, bunuri particulare (= Nimicul) ce ar putea împiedica sufletele noastre să se conformeze perfect voinţei lui Dumnezeu (Totul), să se supună, real şi total, Spiritului Sfânt, ale cărui şapte daruri se răspândesc în suflet fără nici o piedică, într-o pace continua, fiind într-o comunicare directă cu înţelepciunea lui Dumnezeu care a primit sufletul într-o îmbrăţişare de dragoste. pacea deplină va fi atinsă când întreg sufletul sensibil va asculta de spirit, iar acesta nu-l va domina cu adevărat pe celălalt, până nu va fi el însuşi purificat deplin. Această este împreunarea, unirea transformantă, adevărată spiritualizare a întregii activităţi a omului, în care facultăţile şi operaţiunile lui devin mai mult divine decât umane, forţele câştigă o admirabilă aptitudine de a cunoaşte, fără efort, tot ceea ce ni se oferă din ordinea superioară: voinţa îmbrăţişată de dragoste devine în întregime divină şi se identifică cu voinţa lui Dumnezeu.

Prin această doctrină, Sf. Ioan al Crucii a reformat pe carmeliţii dominicani, dând credincioşilor un model eficient de viaţă contemplativă.