Greco-Catolic.ro

Monahismul catolic oriental, foarte prosper până în secolul al IV-lea, decăzu treptat până în secolul VIII, căci în Egipt a fost pradă monofizismului, în Siria a dispărut aproape complet datorită măsurilor fiscale ale arabilor musulmani sau jafurilor bandiţilor deşertului, iar în Imperiul Bizantin a fost atacat de iconoclaşti şi apăsat de fiscul imperial. Totuşi, călugării deveniră ultimii depozitari ai adevăratului spirit creştin în faţă cu un episcopat servit capriciilor imperiale, dar şi apărători ai adevărului şi Bisericii. Din rândul lor s-a ridicat Sf. Teodor Studitul, născut la Constantinopol la 759, într-o familie creştină bogată, care în 781, la chemarea unui ilustru călugăr din muntele Olimp (Bitinia), Sf. Platon, unchiul lui Teodor din partea mamei, părăsi lumea şi, după ce dădu toată averea săracilor, la 22 de ani se călugări, retrăgându-se cu fraţii lui şi unchiul său pe o proprietate a familiei, la poalele Olimpului, pe locul Saccoudion, transformând-o în mănăstire. Îndrumat de Sf. Platon în tainele monahale, fu preoţit în 787; în 794 îl înlocui pe unchiul sau bolnav, ca abate al mănăstirii devenită înfloritoare. În acelaşi timp, Platon şi Teodor urmăreau cu atenţie problemele religioase ale imperiului. Sf. Patriarh Tarasie (748-806) le părea uneori prea conciliant, de aceea ei nu aprobă Conciliul din 787, decât cu ezitări şi când avură siguranţă că şi Roma îl recunoaşte. Când, în 795, împăratul Constantin al VI-lea divorţă recăsătorindu-se, comiţând adulterul, cei doi călugări deveniră capii opoziţiei; în zadar insista, că nu-l onorară cu prezenta lor. Pedepsirea lor din partea împăratului n-a întârziat, fiind bătuţi cu vergi. Teodor, pe neaşteptate, a fost exilat în Tesalonic, de unde a făcut apel la Papa, care l-a lăudat pentru fermitatea lui şi statornicia lui în credinţă, dar nu a putut obţine nimic în favoarea lui. Reîntoarcerea împărătesei Irina la putere în 797, a pus capăt exilului călugărilor. Ei însă s-au separat de comunitatea cu Sf. Tarasie, fiindcă s-au abţinut de la pedepsirea canonică a preotului Iosif, care a binecuvântat căsătoria sacrilegă a împăratului. S-au împăcat totuşi cu patriarhul, când acesta, în sfârşit, l-a excomunicat pe nedemnul preot Iosif. Nu numai că Sf. Teodor s-a împăcat cu patriarhul Tarasie, ci a obţinut de la ei, în Constantinopol (798), o veche mănăstire datând din secolul V, Studium, unde şi-a adus comunitatea monahală de la Saccoudion, devenită de nelocuit din cauza deselor năvăliri ale musulmanilor în ţară. Această mănăstire Studium, deveni repede, sub conducerea lui Teodor, principalul centru monastic al Constantinopolului, cu aproape o mie de călugări. Sf. Abate Teodor era unui dintre oamenii Bisericii cei mai de vază în Capitală. Când, în 806, împăratul Nicefor îl consulta asupra succesorului Sf. Talasie, îl sfătui să nu pună un laic, dar această dorinţă nu i-a fost respectată, fiindcă împăratul l-a numit pe omul de stat, Nicefor ca patriarh (avea acelaşi nume cu împăratul). De aici izbucni conflictul între călugării studio şi noul episcop al Constantinopolului, căruia i-au reproşat şi atitudinea binevoitoare faţă de preotul Iosif, vinovat cu zece ani în urmă de căsătoria împăratului adulterin. Patriarhul sfârşi prin a-i condamna pe călugări în Sinodul din 809 şi îi împrăştie. Ei cerură ajutorul Papei, care le trimise mângâieri, dar nu reuşi o judecată canonică în această problemă. Pacea se refăcu în 811, când Teodor reintră în mănăstirea sa, iar patriarhul Nicefor îşi retrase toate decretele precedente contra călugărilor şi declara că n-a luat măsurile antecedente contra studiţilor decât pentru a preveni rele mai mari. Patriarhul, al cărui caracter s-a înşelat în contact cu acele suflete arzătoare, curând s-a aliat lor şi deveniră campioni ai ortodoxiei contra noilor distrugători ai icoanelor. Leon al V-lea Armeanul, care reluă în 815 politica iconoclastă a lui Leon Isaurul, încercă în zadar să-l câştige pe Sf. Nicefor patriarhul şi trebui să-l exileze. Teodor studitul, consilierul Sf. Nicefor în această problemă, era neînfricat adversar al politicii iconoclaste şi nu ezită să organizeze în plin oraş o manifestare solemnă în cinstea icoanelor. Sentinţa de exil, în 815, care fu răspunsul împăratului iconoclast, nu-i astupă vocea, nu-i distruse influenţa, căci prin scrisori încurajă călugării la nesupunere. Corespondenţa sa cu Papii este strălucită şi emoţionantă, însă nu l-a ajutat, pe ei şi pe catolicii orientali. Urmaşul împăratului Leon al V-lea, Mihail Gângavul (820-829), devenit mai tolerant, deschise închisorile şi permise reîntoarcerea exilaţilor. Sf. Teodor putu părăsi Smirna şi încercă să se apropie de Constantinopol, dar fusese distrusă mănăstirea sa, Studium, de falşii călugări apostaţi. Prin scrieri, încearcă să obţină de la împăratul Mihail Gângavul restabilirea cultului icoanelor şi împăcarea cu Roma, dar nu reuşi.

Sfârşitul i se apropie. Înainte de a muri, Sf. Teodor făcu ultimele recomandări călugărilor, între care: Să fii totdeauna gata a nu lăsa puterea civilă să judece problemele doctrinale; nici o conferinţă cu ereticii; a rezista până la moarte. El muri aproape de Nicomedia, în 11 noiembrie 826. Patriarhul Nicefor îl urmă în mormânt, doi ani mai târziu (2 iunie 828).

Opera literară a Sf. Teodor este considerabilă: polemice, ascetice, scrisori, discursuri, poezii.

I. Polemicele sunt lucrări întru apărarea icoanelor: Antirrhetic contra iconoclaştilor, în trei cărţi.

Aici respinge poemele iconomahilor pe care îi socoteşte duşmanii lui Cristos.

II. Scrieri ascetice: Constituţiile studiţilor; un dublu Penitential şi Testamentul său.

III. Scrisori în număr de 278, adresate Papilor, împăraţilor, episcopilor, călugărilor, în scopul de a-i lămuri, converti, a-i încuraja şi a-i sfătui la statornicia în credinţa catolică.

IV. Oratorice: Discursuri solemne, catecheze.

V. Poezii metrice în ritmul lambic, după canoane: unul asupra Crucii, celălalt asupra icoanelor.

Triodionul, opera sa şi a fratelui său Iosif, arhiepiscopul Tesalonicului; Pentekestarion, este o opera studită, chiar dacă nu aparţine Sf. Teodor.

Doctrina. Sf. Teodor nu-i nici teolog, nici filosof, ci un ascet în acţiune pentru apărarea icoanelor şi a autorităţii suverane a Sf. Scaun Apostolic al Romei. Doctrina lui se refera la trei probleme fundamentale:

a) ascetice, apărând morala creştină contra divorţului imperial, spiritul rugăciunii, ascultarea, munca, lupta pentru apărarea integrităţii credinţei.

b) cultul icoanelor este pentru ei o posibilitate de a preamări pe Dumnezeu şi a contribui la zidirea sufletească a credincioşilor. Icoana este similară prototipului care onorează icoana şi, de aceea, i se poate acorda cult de veneraţie, de cinstire şi numai lui Cristos cult de latrie.

c) Scaunul Apostolic este centrul scrierilor sale. El a depus o adevărată pasiune pentru libertatea, independenţa Bisericii faţă de puterea civilă. Această independentă a Bisericii faţă de Stat are condiţie şi corolar puterea universală şi supremă a unui şef spiritual unic, Papa Romei. El a condensat, în numeroasele sale scrisori adresate Papei, toate măsurile Sfinţilor Părinţi anteriori din Orient asupra primatului Sf. Petru.

Primatul Sf. Petru, care a trecut la urmaşii lui, este fundamentul primatului roman şi acesta este de drept divin (Epistola l, 33); această jurisdicţie romană cuprinde lumea întreagă şi ea este fără apel (Epistola II, 8, 12-13, 86), întrucât:

- Conciliile ecumenice sunt convocate şi prezidate de papi. Papa este deţinătorul autorităţii conciliilor ecumenice.

- Episcopul Romei este infailibil în materie de credinţă şi el n-a greşit niciodată, cu diferenţa că episcopii Bizanţului au devenit o feudă a ereziei, din obişnuinţa de a trăi în ruptură cu restul catolicităţii (Epistola II, 8, 12, 129).

- Papa este centrul unităţii credinţi şi al comuniunii. Ca şi Sf. Teodor, patriarhii Sf. Tarasie şi Sf. Nicefor s-au exprimat identic, în Conciliul 787 şi ulterior, că nu poate fi legitim acest conciliu decât după regulile divine stabilite la origine, prin care el trebuie să fie condus şi prezidat de Vechea Biserică a Romei, de episcopul Romei, urmaşul Sf. corifeu al Apostolilor, Petru.

În anul 760, Sf. Ştefan cel Tânăr, martirul, respinse Conciliul iconoclast de la Hiera spunând: Cum se numeşte ecumenic acest conciliu la care episcopul Romei nu a consimţit, atunci când exista un canon pentru a apăra reglementarea problemelor bisericeşti fără prezenta ori aprobarea Papei de la Roma? (Vita P. G. 100 şi A. Cayré op. cit. p. 344).