Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA A III-A
EPOCA A TREIA
DE LA CONCILIUL DIN CALCEDON (451)
PÂNĂ LA AL II-LEA CONCILIU DIN NICEEA (787)

Capitolul VI

PRIMII SCOLASTICI LATINI

5. SF. GRIGORE CEL MARE (540-604)

S-a născut la Roma dintr-o familie nobilă și bogată, prin 540. După ce și-a terminat studiile, a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând pe la 573 să fie numit de Iustin II, împăratul Bizanțului, prefect al Romei, fiind astfel însărcinat cu întreaga administrație civilă a orașului. Pe la 575, în urma morții tatălui său, a renunțat la această demnitate și a îmbrățișat viața călugărească. Își împarte întreaga avere săracilor și întemeie șapte mănăstiri (șase în Sicilia), din care una în casa părintească în Roma, unde adună călugări benedictini alungați din Mănăstirea Monte Cassino de năvălirile longobarzilor, îmbrățișând el însuși regula lor (astăzi este acolo biserica Sf. Grigore Al Celio). Fiind hirotonit diacon de Benedict I, iar de Papa Pelagiu II preot, în 578, a fost trimis la Constantinopol în calitate de apocrizariu (nunțiu apostolic) la curtea împărătească, unde a rămas până în 585 (șapte ani), când se reîntoarce la Roma și își reluă viața retrasă în mănăstirea sa, fiind ales abate. După moartea Papei Pelagiu II (590), cu toată împotrivirea sa, a fost ales de vocea unanimă a poporului, senatului și clerului ca urmaș pe tronul Papal, fiind încoronat în 3 septembrie 590.

Episcopatul său a durat 14 ani și a fost unul dintre cele mai strălucite, deși situația în care se afla Biserica, în acest timp, era dintre cele mai deplorabile. Sf. Grigore obținu, aproape printr-o minune, în 591, încetarea ciumei ce bântuia Italia, ajută pe cei loviți de nenorocire, punând capăt foametei, reforma clerul, monahismul, completa scaunele episcopale vacante, restaura bisericile și mănăstirile, ridică moralul poporului deprimat de atâtea boli și nenorociri, îndepărtă primejdia longobarzilor al căror rege, Agilulfe, voia să distrugă Roma; reuși să-i convertească soția, Teodolinda, și să boteze pe fiul lor, Adaloalde, dându-le coroana de fier; înlătură ultimele rămășițe ale superstițiilor păgâne și ale donatiștilor, precum și controversa cu privire la Cele Trei Capitole. În mod special, s-a îngrijit de încreștinarea popoarelor germanice cu misionari benedictini, a evanghelizat Anglia, trimițând acolo pe Sf. Augustin cu 400 călugări benedictini. A continuat apoi opera de încreștinare a francilor, începută cu mult timp în urmă de episcopii gallo-romani, reușind în mare parte să încreștineze restul francilor și burgunzilor. A reușit, prin Sf. Leandru de Sevilla, arhiepiscop, să-i încreștineze pe vizigoții din Spania, câștigând, prin Sf. Leandru, pe Hermenegil, fiul regelui Leovigild și astfel să pătrundă în marea masă a arienilor, dușmanii catolicismului. Regele Leovigild, arian, dușman al catolicismului, și-a ucis în 585 propriul său fiu, care apărase catolicismul. Murind în 586, a încetat și persecutarea Bisericii. Recared, al doilea fiu al regelui Leovigild, i-a convertit pe vizigoți la catolicism cu sprijinul substanțial al Sf. Leandru, iar prin hotărârile Conciliului III de la Toledo, 589, s-a inaugurat noua politică religioasă de reîncreștinare catolică a Spaniei, în sec. al VII-lea, în urma unui șir de 18 concilii ținute la Toledo până în anul 701. Deci, într-un veac, a pătruns puternic legislația bisericească în viața vizigoților și dogmele catolice în viața lor practică. Nenorocirea a fost că, în 711, au năvălit arabii în Spania, aducând noi persecuții.

În Orient, Papa Grigore cei Mare a continuat lupta cu monofizismul și nestorianismul și s-a opus cu dârzenie ambițiilor nelegitime ale Patriarhului din Constantinopol, Ioan Postelnicul (Joanes Jejunator), care pretindea titlul de patriarh ecumenic. Papa era convins de autoritatea să asupra întregii Biserici Catolice, inclusiv cea din Constantinopol, și din întreg Imperiul Bizantin și, de aceea, a respins titlul de patriarh ecumenic și el însuși și-a luat, pentru prima dată, numele de Servus Servorum Dei (Sluga slugilor lui Dumnezeu). Cu toate aceste preocupări, Sf. Grigore n-a neglijat nici instrucția clerului, nici a poporului său, așa încât, la moartea să în 12 martie 604, s-a spus, pe drept cuvânt, că a fost păstorul desăvârșit, a cărui fizionomie a delimitat-o în Liber Regulae pastoralis.

Sf. Grigore de Tours spune că Papa Grigore a fost cei mai învățat om al vremii sale. Însă, și mai presus de toate, a fost un om de caracter, în care predomina acea Rectitudo (concordanța între ideal și trăirea lui), prin care vedea imediat ce este just și bine, său, cu alte cuvinte, care îi este datoria în situația de conducător suprem al Bisericii. Această datorie o vedea în fidelitatea față de lege, de regulile și canoanele Bisericii pe care o pretindea și de la alții. În afară de acestea, știa și arta de a guverna, fiind, în același timp, foarte util în raporturile sale cu principii, respectuos și cuviincios. A fost conștient de autoritatea sa universală, însă a avut o mare dragoste față de dreptate, i-a apărat uneori chiar și pe evrei și pe eretici, cu toate că ar fi părut că, din cauza sănătății lui nu prea strălucite și din cauza înclinării lui spre o viață retrasă, nu ar fi fost un om de acțiune exemplară, cum de altfel a dovedit că a fost. El a pregătit puterea temporală a Papilor, iar din patrimoniul Sf. Petru, format din averi considerabile donate Bisericii de credincioșii bogați. Papa Grigore cel Mare a ajutat săracii Romei și din împrejurimile ei, care l-au recunoscut căpetenie a Romei, încât împărați bizantini nu mai exercitau în fapt nici o autoritate, cu toate că Papa, în mod formal, nu s-a sustras autorității imperiale Bizantine. Donația lui Pipin cel Scurt în 796, deci cu 150 de ani mai târziu, va încorona opera începută de Papa Grigore cel Mare.

Ca scriitor, nu prezintă prea mare valoare. Sf. Grigore este indiferent, ba chiar îi disprețuiește pe scriitorii clasici și are, în general, un stil simplu și grav, corespunzător caracterului său. Lexicul și sintaxa sunt acelea ale decadenței. Dacă însă se considera fondul lucrărilor, atunci ele sunt de cea mai mare importanță. Caracterul principal al scrierilor sale este practicitatea.

Scrieri. Sf. Grigore a fost orator, moralist, liturgist; a scris și unele epistole.

1) Pe teren oratoric, Sf. Grigore are 22 de omilii asupra lui Ezechil, primele cărți asupra cap. 1-IV, iar celelalte asupra cap. 40, ținute în timpul asediului longobarzilor (593), și 40 de omilii asupra Evangheliilor, dintre care primele 20 au fost citite poporului de către altcineva, în timpul unei boli de care sfântul suferea, iar celelalte ținute de ei (590-591). Aproape toate au intrat în cărțile Sfinte, ocupând astăzi un loc însemnat în Breviarul Roman. În diferitele ediții ale acestora i s-a adăugat De mortalitate, predica de pocăință ținută în 590 cu ocazia ciumei.

2) Opera sa morală cuprinde: un comentar asupra lui Iov în 35 de cărți (Expositio in beatum Iov sive Moralium libri XXXV), cunoscut sub numele de Morale, început la Constantinopol și terminat la Roma, în 590. Sf. Grigore vrea să dea cărții lui Iov o explicație istorică, tipică sau alegorică, nu reală. În ultima, însă, fiind mai dezvoltată, a dat numele întregii cărți, care poate fi considerată un adevărat tratat de morală creștină. De fapt, scrierea a fost folosită în Evul Mediu ca un sistem de morală aplicată tuturor împrejurărilor vietii, mai ales vieții preoțești.

Alături de această opera trebuie pusă celebra Liber regulae pastoralis (cartea pastorală) scrisă la 591, adresată și dedicată Episcopului Ioan de Ravenna, care îi reproșase că a voit să se sustragă de la sarcina de episcop al Romei, motivându-i înalta demnitate la care au vrut să-l ridice și marea responsabilitate ce implică această supremă treaptă episcopală în scaunul Romei. Opera are 4 părți în care Sf. Grigore își justifică atitudinea:

a. Care sunt calitățile cerute pentru a primi sarcina de păstor (Ad Culmen regiminis qualiter veniat);

b. Cum trebuie să fie viața păstorului (Qualiter vivat), ce virtuți să aibă și ce fapte trebuie să facă;

c. Cum trebuie să învețe, să instruiască diferitele categorii de creștini (Vene vivons qualiter doceat)

d. Îndeamnă pe păstor să se examineze adesea, pentru ca să se convingă de neajunsurile sale (Qualiter se cognoscat).

Această scriere a avut cel mai mare succes. Încă fiind în viață a fost tradusă, la porunca împăraților și regilor, în limba lor, iar mai multe concilii au impus-o ca un cod al vieți preoțești.

Liber pastoralis a fost scrisă numai pentru preoți și superiorii mănăstirilor. Pentru toți creștinii, a scris Dialogurile (Libri IV Dialogorum), 4 cărți, în 593, în care, în cartea I-a și a III-a povestește minunile săvârșite de Sfinții Italieni, în a II-a minunile Sf. Benedict și viața lui, iar în a IV-a povestește multe apariții ale morților, ca un semn al nemuririi sufletului. Dialogurile sunt scrise cu multă bunăcredință, autorul redând aproape verbal povestirea auzită de la alte persoane, pe care îi numește. Toate acestea, o fac de mare preț pentru Hagiografia italiană și s-a bucurat de cea mai mare răspândire în Evul Mediu, când spiritele erau atât de înclinate spre supranatural, fiind tradusă imediat în grecește, în saxonă și în arabă. I s-a imputat prea multă credulitate în această carte, fapt pe care el nu l-a comentat și nici faptele povestite, ci le-a narat pentru edificarea sufletească a credincioșilor.

3) Pe teren liturgic i se atribuie un Sacramentariu, adică un Liturghier conținând Liturghiile din întreg anul bisericesc, însă actualul Sacramentariu gregorian nu este cel original. Apoi i se atribuie și un antifonar. Ambele scrieri, ale căror nuclee pot fi gregoriene, au fost refăcute către sfârșitul secolului al VIII-lea. Tot el a reformulat cântul liturgic, numit și azi gregorian. 4. De la Sf. Grigore ne-au mai rămas 848 de epistole, aranjate după anii pontificatului său în 14 cărți, sau registre adresate împăraților, regilor, patriarhilor, episcopilor, călugărilor, laicilor de orice rang, adunate de Adrian I (772-795) și adresate lui Carol cel Mare. Ele însă nu reprezintă decât o parte din vasta sa corespondență și ne dezvăluie mai clar puterea și finețea spiritului său nobil, simplu, intuitiv și eficient, care a fost foarte important pentru formarea limbii latine bisericești.

Scrierile Sf. Grigore sunt originale, mai ales în ce privește tendința lor practică. Important lor constă în faptul că a știut adapta, într-o formă ușoară și moderată, învățăturile Sf. Augustin. Conceptele lui, cele mai accentuate, sunt: autoritatea Sf. Scripturi și a Bisericii, în afara căreia nu exista mântuire; Purgatoriul și rugăciunile pentru cei morți; dreptul Bisericii de a dezlega păcatele oamenilor, deci de Penitență ca sacrament. A considerat Purgatorul ca o etapă tranzitorie a celor pedepsiți pentru păcatele ușoare în drumul lor spre rai. Cu privire la grație, spune că este un dar al lui Dumnezeu; însă, pentru a ne mântui, trebuie să conlucrăm cu ea. Pentru a explica misterul predestinației, insista mai mult asupra preștiinței divine. Pentru călugări a prevăzut viața contemplativă care atrage la prima treaptă a perfecțiunii, iar treaptă superioară este cea mistică, deci când omul a ajuns la un mare grad de perfecțiune și este unit în viața lui mai mult cu Dumnezeu.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact