Greco-Catolic.ro

S-a născut la Roma dintr-o familie nobilă şi bogată, prin 540. După ce şi-a terminat studiile, a îmbrăţişat cariera administrativă, ajungând pe la 573 să fie numit de Iustin II, împăratul Bizanţului, prefect al Romei, fiind astfel însărcinat cu întreaga administraţie civilă a oraşului. Pe la 575, în urma morţii tatălui său, a renunţat la această demnitate şi a îmbrăţişat viaţa călugărească. Îşi împarte întreaga avere săracilor şi întemeie şapte mănăstiri (şase în Sicilia), din care una în casa părintească în Roma, unde adună călugări benedictini alungaţi din Mănăstirea Monte Cassino de năvălirile longobarzilor, îmbrăţişând el însuşi regula lor (astăzi este acolo biserica Sf. Grigore Al Celio). Fiind hirotonit diacon de Benedict I, iar de Papa Pelagiu II preot, în 578, a fost trimis la Constantinopol în calitate de apocrizariu (nunţiu apostolic) la curtea împărătească, unde a rămas până în 585 (şapte ani), când se reîntoarce la Roma şi îşi reluă viaţa retrasă în mănăstirea sa, fiind ales abate. După moartea Papei Pelagiu II (590), cu toată împotrivirea sa, a fost ales de vocea unanimă a poporului, senatului şi clerului ca urmaş pe tronul Papal, fiind încoronat în 3 septembrie 590.

Episcopatul său a durat 14 ani şi a fost unul dintre cele mai strălucite, deşi situaţia în care se afla Biserica, în acest timp, era dintre cele mai deplorabile. Sf. Grigore obţinu, aproape printr-o minune, în 591, încetarea ciumei ce bântuia Italia, ajută pe cei loviţi de nenorocire, punând capăt foametei, reforma clerul, monahismul, completa scaunele episcopale vacante, restaura bisericile şi mănăstirile, ridică moralul poporului deprimat de atâtea boli şi nenorociri, îndepărtă primejdia longobarzilor al căror rege, Agilulfe, voia să distrugă Roma; reuşi să-i convertească soţia, Teodolinda, şi să boteze pe fiul lor, Adaloalde, dându-le coroana de fier; înlătură ultimele rămăşiţe ale superstiţiilor păgâne şi ale donatiştilor, precum şi controversa cu privire la Cele Trei Capitole. În mod special, s-a îngrijit de încreştinarea popoarelor germanice cu misionari benedictini, a evanghelizat Anglia, trimiţând acolo pe Sf. Augustin cu 400 călugări benedictini. A continuat apoi opera de încreştinare a francilor, începută cu mult timp în urmă de episcopii gallo-romani, reuşind în mare parte să încreştineze restul francilor şi burgunzilor. A reuşit, prin Sf. Leandru de Sevilla, arhiepiscop, să-i încreştineze pe vizigoţii din Spania, câştigând, prin Sf. Leandru, pe Hermenegil, fiul regelui Leovigild şi astfel să pătrundă în marea masă a arienilor, duşmanii catolicismului. Regele Leovigild, arian, duşman al catolicismului, şi-a ucis în 585 propriul său fiu, care apărase catolicismul. Murind în 586, a încetat şi persecutarea Bisericii. Recared, al doilea fiu al regelui Leovigild, i-a convertit pe vizigoţi la catolicism cu sprijinul substanţial al Sf. Leandru, iar prin hotărârile Conciliului III de la Toledo, 589, s-a inaugurat noua politică religioasă de reîncreştinare catolică a Spaniei, în sec. al VII-lea, în urma unui şir de 18 concilii ţinute la Toledo până în anul 701. Deci, într-un veac, a pătruns puternic legislaţia bisericească în viaţa vizigoţilor şi dogmele catolice în viaţa lor practică. Nenorocirea a fost că, în 711, au năvălit arabii în Spania, aducând noi persecuţii.

În Orient, Papa Grigore cei Mare a continuat lupta cu monofizismul şi nestorianismul şi s-a opus cu dârzenie ambiţiilor nelegitime ale Patriarhului din Constantinopol, Ioan Postelnicul (Joanes Jejunator), care pretindea titlul de patriarh ecumenic. Papa era convins de autoritatea să asupra întregii Biserici Catolice, inclusiv cea din Constantinopol, şi din întreg Imperiul Bizantin şi, de aceea, a respins titlul de patriarh ecumenic şi el însuşi şi-a luat, pentru prima dată, numele de Servus Servorum Dei (Sluga slugilor lui Dumnezeu). Cu toate aceste preocupări, Sf. Grigore n-a neglijat nici instrucţia clerului, nici a poporului său, aşa încât, la moartea să în 12 martie 604, s-a spus, pe drept cuvânt, că a fost păstorul desăvârşit, a cărui fizionomie a delimitat-o în Liber Regulae pastoralis.

Sf. Grigore de Tours spune că Papa Grigore a fost cei mai învăţat om al vremii sale. Însă, şi mai presus de toate, a fost un om de caracter, în care predomina acea Rectitudo (concordanţa între ideal şi trăirea lui), prin care vedea imediat ce este just şi bine, său, cu alte cuvinte, care îi este datoria în situaţia de conducător suprem al Bisericii. Această datorie o vedea în fidelitatea faţă de lege, de regulile şi canoanele Bisericii pe care o pretindea şi de la alţii. În afară de acestea, ştia şi arta de a guverna, fiind, în acelaşi timp, foarte util în raporturile sale cu principii, respectuos şi cuviincios. A fost conştient de autoritatea sa universală, însă a avut o mare dragoste faţă de dreptate, i-a apărat uneori chiar şi pe evrei şi pe eretici, cu toate că ar fi părut că, din cauza sănătăţii lui nu prea strălucite şi din cauza înclinării lui spre o viaţă retrasă, nu ar fi fost un om de acţiune exemplară, cum de altfel a dovedit că a fost. El a pregătit puterea temporală a Papilor, iar din patrimoniul Sf. Petru, format din averi considerabile donate Bisericii de credincioşii bogaţi. Papa Grigore cel Mare a ajutat săracii Romei şi din împrejurimile ei, care l-au recunoscut căpetenie a Romei, încât împăraţi bizantini nu mai exercitau în fapt nici o autoritate, cu toate că Papa, în mod formal, nu s-a sustras autorităţii imperiale Bizantine. Donaţia lui Pipin cel Scurt în 796, deci cu 150 de ani mai târziu, va încorona opera începută de Papa Grigore cel Mare.

Ca scriitor, nu prezintă prea mare valoare. Sf. Grigore este indiferent, ba chiar îi dispreţuieşte pe scriitorii clasici şi are, în general, un stil simplu şi grav, corespunzător caracterului său. Lexicul şi sintaxa sunt acelea ale decadenţei. Dacă însă se considera fondul lucrărilor, atunci ele sunt de cea mai mare importanţă. Caracterul principal al scrierilor sale este practicitatea.

Scrieri. Sf. Grigore a fost orator, moralist, liturgist; a scris şi unele epistole.

1) Pe teren oratoric, Sf. Grigore are 22 de omilii asupra lui Ezechil, primele cărţi asupra cap. 1-IV, iar celelalte asupra cap. 40, ţinute în timpul asediului longobarzilor (593), şi 40 de omilii asupra Evangheliilor, dintre care primele 20 au fost citite poporului de către altcineva, în timpul unei boli de care sfântul suferea, iar celelalte ţinute de ei (590-591). Aproape toate au intrat în cărţile Sfinte, ocupând astăzi un loc însemnat în Breviarul Roman. În diferitele ediţii ale acestora i s-a adăugat De mortalitate, predica de pocăinţă ţinută în 590 cu ocazia ciumei.

2) Opera sa morală cuprinde: un comentar asupra lui Iov în 35 de cărţi (Expositio in beatum Iov sive Moralium libri XXXV), cunoscut sub numele de Morale, început la Constantinopol şi terminat la Roma, în 590. Sf. Grigore vrea să dea cărţii lui Iov o explicaţie istorică, tipică sau alegorică, nu reală. În ultima, însă, fiind mai dezvoltată, a dat numele întregii cărţi, care poate fi considerată un adevărat tratat de morală creştină. De fapt, scrierea a fost folosită în Evul Mediu ca un sistem de morală aplicată tuturor împrejurărilor vietii, mai ales vieţii preoţeşti.

Alături de această opera trebuie pusă celebra Liber regulae pastoralis (cartea pastorală) scrisă la 591, adresată şi dedicată Episcopului Ioan de Ravenna, care îi reproşase că a voit să se sustragă de la sarcina de episcop al Romei, motivându-i înalta demnitate la care au vrut să-l ridice şi marea responsabilitate ce implică această supremă treaptă episcopală în scaunul Romei. Opera are 4 părţi în care Sf. Grigore îşi justifică atitudinea:

a. Care sunt calităţile cerute pentru a primi sarcina de păstor (Ad Culmen regiminis qualiter veniat);

b. Cum trebuie să fie viaţa păstorului (Qualiter vivat), ce virtuţi să aibă şi ce fapte trebuie să facă;

c. Cum trebuie să înveţe, să instruiască diferitele categorii de creştini (Vene vivons qualiter doceat)

d. Îndeamnă pe păstor să se examineze adesea, pentru ca să se convingă de neajunsurile sale (Qualiter se cognoscat).

Această scriere a avut cel mai mare succes. Încă fiind în viaţă a fost tradusă, la porunca împăraţilor şi regilor, în limba lor, iar mai multe concilii au impus-o ca un cod al vieţi preoţeşti.

Liber pastoralis a fost scrisă numai pentru preoţi şi superiorii mănăstirilor. Pentru toţi creştinii, a scris Dialogurile (Libri IV Dialogorum), 4 cărţi, în 593, în care, în cartea I-a şi a III-a povesteşte minunile săvârşite de Sfinţii Italieni, în a II-a minunile Sf. Benedict şi viaţa lui, iar în a IV-a povesteşte multe apariţii ale morţilor, ca un semn al nemuririi sufletului. Dialogurile sunt scrise cu multă bunăcredinţă, autorul redând aproape verbal povestirea auzită de la alte persoane, pe care îi numeşte. Toate acestea, o fac de mare preţ pentru Hagiografia italiană şi s-a bucurat de cea mai mare răspândire în Evul Mediu, când spiritele erau atât de înclinate spre supranatural, fiind tradusă imediat în greceşte, în saxonă şi în arabă. I s-a imputat prea multă credulitate în această carte, fapt pe care el nu l-a comentat şi nici faptele povestite, ci le-a narat pentru edificarea sufletească a credincioşilor.

3) Pe teren liturgic i se atribuie un Sacramentariu, adică un Liturghier conţinând Liturghiile din întreg anul bisericesc, însă actualul Sacramentariu gregorian nu este cel original. Apoi i se atribuie şi un antifonar. Ambele scrieri, ale căror nuclee pot fi gregoriene, au fost refăcute către sfârşitul secolului al VIII-lea. Tot el a reformulat cântul liturgic, numit şi azi gregorian. 4. De la Sf. Grigore ne-au mai rămas 848 de epistole, aranjate după anii pontificatului său în 14 cărţi, sau registre adresate împăraţilor, regilor, patriarhilor, episcopilor, călugărilor, laicilor de orice rang, adunate de Adrian I (772-795) şi adresate lui Carol cel Mare. Ele însă nu reprezintă decât o parte din vasta sa corespondenţă şi ne dezvăluie mai clar puterea şi fineţea spiritului său nobil, simplu, intuitiv şi eficient, care a fost foarte important pentru formarea limbii latine bisericeşti.

Scrierile Sf. Grigore sunt originale, mai ales în ce priveşte tendinţa lor practică. Important lor constă în faptul că a ştiut adapta, într-o formă uşoară şi moderată, învăţăturile Sf. Augustin. Conceptele lui, cele mai accentuate, sunt: autoritatea Sf. Scripturi şi a Bisericii, în afara căreia nu exista mântuire; Purgatoriul şi rugăciunile pentru cei morţi; dreptul Bisericii de a dezlega păcatele oamenilor, deci de Penitenţă ca sacrament. A considerat Purgatorul ca o etapă tranzitorie a celor pedepsiţi pentru păcatele uşoare în drumul lor spre rai. Cu privire la graţie, spune că este un dar al lui Dumnezeu; însă, pentru a ne mântui, trebuie să conlucrăm cu ea. Pentru a explica misterul predestinaţiei, insista mai mult asupra preştiinţei divine. Pentru călugări a prevăzut viaţa contemplativă care atrage la prima treaptă a perfecţiunii, iar treaptă superioară este cea mistică, deci când omul a ajuns la un mare grad de perfecţiune şi este unit în viaţa lui mai mult cu Dumnezeu.