Greco-Catolic.ro

Despre copilăria Sf. Ciril ştim foarte puţine lucruri. Pare că este de origine alexandrin, născut între 370-375, fiind nepotul lui Teofil Alexandrinul care a jucat un rol atât de trist în controversa origenistă împotriva Sf. Ioan Gură de Aur.

Acest Teofil de Alexandria este al treilea succesor al Sf. Atanasie (385-412), după Petru II (373-381) şi Timotei (381-385), unchiul Sfântului Ciril. De la el ne-a rămas o scrisoare sinodală contra origenismului adresată, către 400, episcopilor din Palestina şi Cipru; scrisori pascale pentru anii 401, 402,404; 5 sau 6 alte scrisori sau fragmente de scrisori, un atac nedemn contra Sf. Ioan Crisostomul.

Sf. Ciril, după ce a primit o educaţie foarte îngrijită, ceea ce rezultă din scrierile sale că se bucura de o cultură filosofică şi literară foarte frumoasă, probabil s-a retras puţin timp în pustie la călugări. În anul 403 era deja preot şi îl întâlnim alături de unchiul său la Conciliul La Stejar, localitate aproape de Calcedon, unde a fost depus Sf. Ioan Gură de Aur. În 412 i-a urmat unchiului său pe scaunul Alexandriei, cu toată împotrivirea duşmanilor unchiului său.

Ca episcop s-a distins prin energia şi tăria de care a dat dovadă. Imediat închise bisericile novaţienilor şi îi expulză pe evrei, care mereu puneau la cale agitaţii populare, în una din care a căzut moartă vestita filosoafă Hipathia.

În anul 417 a pus din nou numele Sf. Ioan Gură de Aur în Dipticele bisericii sale. Numele Sf. Ciril este mai strâns legat de erezia nestoriană. De la început, în 428, a căutat să-i aducă pe eretici la sentimente mai bune, scriindu-le călugărilor egipteni şi împăratului Teodosie. Fiind refuzat de eretici, se adresă Papei Celestin I (430). Papa aprobă punctul său de vedere şi îi dictă normele de urmat. Ciril convocă un sinod la Alexandria, unde formulă 12 propoziţii (anatematisme) cu adevărurile ce trebuiesc ţinute. Nestorie răspunse acestora cu 12 contra-anatematisme în care Îl acuza pe Sf. Ciril de apolinarism. Însărcinat de Papa Celestin I să combată nestorianismul executând sentinţa conciliului episcopilor din Occident (august 430). Papa Celestin îi scrie Sf. Ciril: Autoritatea scaunului nostru vă este comunicată ca să vă folosiţi în numele nostru a executa riguros decretul nostru, (Cayre, op, cit. II, p. 27). Sf. Ciril, în Sinodul episcopilor egipteni din octombrie 430, respinge apolinarismul printr-o dublă apologie şi condamnă nestorianismul. Nestorie, sprijinit de Teodoret de Cyr, Ioan de Antiochia, Andrei de Samosata, refuză supunerea şi retractarea. Din acest motiv, s-a convocat Conciliul III ecumenic de la Efes în 431, unde 200 de episcopi condamnară pe ereticul Nestorie în 22 iunie 431, însă fără cei 68 de episcopi ai lui Ioan de Antiochia şi a delegaţilor Papei Celestin l, doi episcopi romani şi preotul Filip, reprezentantul personal al Papei, care întârziaseră. Conciliul a fost prezidat de Sf. Ciril pe baza delegaţiei primită de la Papa, proclamând matemitatea divină a Mariei Teotokos, spre marea bucurie a poporului.

În 26 iunie ajunseră şi 43 de episcopi sufragani lui Ioan de Antiochia şi ţinură un conciliabul separat, în care criticară adevăratul conciliu de la Efes şi îl condamnară pe Sf. Ciril şi pe toţi membrii adevăratului Conciliu ca apolinarişti, trimiţând împăratului un raport care părea a favoriza opozanţii. În 10 iulie 431 sosiră şi delegaţii Papei şi Sf. Ciril convocă, în două sesiuni succesive, adunarea generală a Conciliului în care aprobară sentinţa adusă de Sf. Ciril în prima sesiune, iar preotul Filip, reprezentantul personal papal, sublinie primatul papal de a conduce Biserica şi conciliile, declaraţie aprobată de toţi episcopii, inclusiv şi de Nestorie, care totuşi nu se supuse condamnării lui rostită de prima sesiune prin Sf. Ciril. Conciliul dură până la finele lui iulie 431, ţinând încă patru sesiuni sub conducerea Sf. Ciril şi a delegaţilor papali, însă Nestorie unelti la curte şi împăratul îl închise pe Sf. Ciril şi pe episcopul Efesului, Memnon, vajnic apărător al maternităţii divine a Mariei. În cele trei luni de închisoare, Sf. Ciril scrise o nouă explicare a anatematismelor sale, în număr de 12. Lămurit de partizanii săi că-i nevinovat, împăratul îl eliberă, în octombrie. Se reîntoarse în triumf la Alexandria unde scrise Apologie către Teodosie, iertând pe episcopii nestorieni şi pe duşmanii care l-au insultat, pentru a restabili pacea. Abia după 3 ani Ioan de Antiochia şi partizanii lui acceptară şi se împăcară doctrinal şi canonic cu Sf. Ciril, care a rămas un zelos apărător al ortodoxiei, subscriind formula de unire propusă de Teodoret de Cyr, în 27 iunie 444. A murit în 444, nebănuind că monofiziţii arhimandritului Eutichie se vor folosi de unele formulări ortodoxe ale sale spre a-şi propaga erezia.

Sf. Ciril s-a născut cu un caracter integru, dominator, impacient - ca şi unchiul său. Însă harul a corectat încetul cu încetul aceste defecte, devenind, cu vârsta, mai umil, mai indulgent şi mai răbdător, ştiind să jertfească ideile sale personale şi să primească ale altora, atunci când pacea Bisericii o cerea. Ceea ce nu i se poate contesta, este puritatea credinţei sale, râvna sa caldă pentru apărarea credinţei şi respectul său mare faţă de Tradiţie.

Sf. Ciril nu a fost numai un om de acţiune, ci un mare scriitor, exeget, polemist şi, mai ales, teolog.

În Cristologie, multe din formulele sale au devenit oficiale ale Bisericii, fiind mare teolog al Întrupării şi doctor al Bisericii, având un spirit pătrunzător, ca nimeni altul dintre greci. Ca formă, este inferior, compune fără artă. În afară de scrierile polemice, unde este precis şi viguros, stilul său este difuz, neclar şi fără eleganţă. Este preocupat mai mult de idee decât de formă. Scrierile sale sunt exegetice, dogmatice şi polemice, omilii, epistole.

1. Scrierile exegetice ale Sf. Ciril aparţin primei perioade literare, care merge până către 428 când începe controversa nestoriană. În fruntea acestor scrieri trebuie pus tratatul Despre adoraţie şi cult în spirit şi adevăr (P. G. 68) în 17 cărţi, în care arată că Noul Testament a fost figurat în Vechiul Testament, ale cărui aşezăminte le explică în sens tipic şi alegoric, referindu-le la Cristos şi la Biserica.

Pentru a-l completa a scris o altă opera, Glaphira (Spuse alese), în 13 cărţi, unde caută în Pentateuch figuri ale lui Cristos (Adam, Noe, Melchidesec, Mielul pascal, Mana ş. a.).

În afară de aceste două scrieri, mai are multe comentarii asupra Vechiului şi Noului Testament, dintre care nu ni s-au păstrat în întregime decât acelea despre Isaia, asupra Profeţilor mici şi asupra lui Ioan, păstrat aproape în întregime. în fragmente ni se păstrează o Expunere asupra Psalmilor, iar alte fragmente le avem din Regi, Pilde, Cântarea Cântărilor, leremia, Ezechil, Dan, Matei, I Romani, II Romani, Evrei. Se poate reconstitui aproape în întregime Comentariul asupra lui Luca, în original din 156 omilii. Exegeza Sf. Ciril, în general, este alegorică, însă în Noul Testament este mai literal decât în Vechiul Testament

În Comentariu asupra Evangheliei Sf. Ioan arată consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi pune în lumină pe Sfânta Fecioară Maria.

II. Scrieri dogmatice şi polemice. Din marea operă Contra lui Iulian (Contra Iulianern imperatorem - Pentru Sfânta religie a creştinilor, contra lui Iulian ateul), dedicată împăratului Teodosie II al imperiului roman, către 433, conţinând probabil 30 de cărţi din care n-au rămas decât 10, combate scrierea lui Iulian contra creştinilor. El arată superioritatea datelor biblice asupra legendelor greceşti şi demonstrează că creştinismul nu este un iudaism degenerat, cum susţinea Iulian, ci adevărata moştenire rămasă de la Avraam.

în perioada activitătii sale literare i-a combătut pe arieni şi pe apolinarişti. Contra arienilor şi macedonenilor a scris: Tezaurul despre Sfânta şi de o Fiinţă Treime, către 425, în 35 de teze tratate aproape scolastic, în care arată cu argumente raţionale şi tradiţionale consubstanţialitatea Fiului şi divinitatea Sfântului Spirit. Acelaşi lucru îl face şi în Dialogul despre Sfânta Treime, inspirându-se din capadochieni, din Sf. Epifaniu şi Sf. Atanasie.

În a doua perioada a activităţii sale literare s-a ocupat cu Întruparea Domnului. Înainte de Conciliul din Efes, a scris Cartea despre adevărata credinţă către împăratul Teodosie şi Despre adevărata credinţă către regină, aceasta din urmă în două cărţi adresate soţiei şi surorii împăratului, compuse către 430. Apoi, Contra blasfemiilor lui Nestorie, în 5 cărţi, În care răspunde predicilor ereticului, Anatematismele şi o apologie a lor Apologetică despre cele XII capitole, contra orientalilor şi Apologeticul contra lui Teodoret pentru cele XII capitole, iar în închisoare Explicarea celor XII anatematisme (capitole).

După Conciliul de la Efes a scris, spre a se justifica: Apologeticul către împăratul Teodosie. Alte scrieri cristologice sunt: Scolii despre întruparea Unuia Născutului; Dialogul cu Hermias că Cristos este unul, două scrieri Despre maternitatea divină a Preacuratei (Preacurata este Născătoare de Dumnezeu şi nu de Cristos), contra acelora care nu voiesc să mărturisească sfânta Vergură Născătoare de Dumnezeu.

În afară de aceste scrieri mai avem fragmente din Contra sinusiaştilor (apolinariştilor). Contra lui Diodor şi Teodoret (trei cărţi) ş. a.

III. Dintre omilii, în primul loc amintim cele şase ţinute la Efes în Conciliul ecumenic, între care e vestită cea Despre Născătoarea de Dumnezeu şi a şaptea, care a ţinut-o la Alexandria cu ocazia păcii din anul 433; ne-au mai rămas 29 omilii pascale care au subiecte sau dogmatice, sau morale.

IV. Epistolele Sf. Ciril sunt în număr de 88 (între care 18 adresate lui de către alţii). Aproape toate sunt după anul 428, importante pentru istoria nestorianismului.

Prin doctrina sa, Sf. Ciril a fost marele doctor providenţial destinat să apere doctrina tradiţională a Bisericii, a unităţii personale a lui Cristos, după cum Sf. Atanasie a avut misiunea să triumfe dogma divinităţii lui Isus. Sf. Ciril s-a pregătit să apere învătătura tradiţională a acestui mister divin. Sf. Ciril, luptând contra exagerărilor nestoriene şi apolinariste, se foloseşte în continuu de Sf. Scriptură, de Tradiţie şi de Magisteriul Bisericii. Acest lucru dă o şi mai mare importanţă scrierilor sale. Ca şi pentru Ireneu şi Atanasie, punctul central al teologiei Sf. Ciril este întruparea, adică luarea naturii noastre omeneşti de către Cuvântul, formând totuşi o singură persoană care, unind cele cereşti cu cele pământeşti, restabileşte ordinea conturbată de primul păcat.

În ceea ce priveşte Sf. Treime, Sf. Ciril are fraze sintetice admirabile: Una şi de o fiinţă Treime, o dumnezeire care trebuie adorată în Treime. Doctrina consubstanţialitătii Fiului şi a Sf. Spirit o dezvoltă foarte bine. În Cristologie, unii critici îi atribuie o anumită nuanţă apolinaristă (Apolinarie, 310-390, afirmă că Cuvântul nu s-a întrupat propriu zis, că s-a aşezat în trupul omului perfect, Cristos, printr-o unire morală), însă pe nedrept. Astfel, în Epistola 46, 2, Sf. Ciril explică foarte precis, atât de mult criticata expresie - o (natură) persoană întrupată a Cuvântului; afirmă apoi foarte clar că în Cristos cele două naturi sunt unite. Pe Preacurata o numeşte Născătoare de Dumnezeu şi afirmă precis că a rămas fecioară şi după naştere.