Greco-Catolic.ro

S-a născut în Antiochia la anul 393 dintr-o familie bogată şi a fost educat, de la vârsta de 7 ani, când a fost închinat Domnului, în mănăstirea Sf. Euprepiu, poate sub conducerea lui Teodor Mopsuestenul, având colegi pe Nestorie şi Sf. Ioan Gură de Aur. Către 416 a îmbrăţişat viaţa călugărească. După şapte ani de şedere în mănăstirea Nicerta de lângă Antiochia, în anul 423 este ales episcop de Cyr în Siria Eufratică. În fruntea unei dieceze sărace, în care se aflau păgâni, evrei şi eretici, marcioniţi şi arieni, a fost un adevărat apostol. Predicator neobosit, distrugând mai bine de 200 de exemplare din Diatesaron şi înlocuindu-l cu textul canonic, s-a distins şi prin marea sa calitate pastorală şi socială. Izbucnind controversa nestoriană şi fiind condamnat Nestorie din partea Romei, a fost primul care l-a sfătuit să se supună. Însă, după publicarea anatematismelor lui Ciril Alexandrinul, convins că ele conţin apolinarismul, luptă contra lor cu toată puterea, păstrând faţă de autorii lor o oarecare rezervă. La Conciliul din Efes a fost, împreună cu Ioan de Antiochia, de partea lui Nestorie, ţinând un alt conciliabul, tot la Efes, în care anatemizează pe Ciril. În 433 refuză să subscrie formula de unire formulată de Ciril, refuzând să anatemizeze pe Nestorie. În anul 449 a fost excomunicat, depus şi exilat de monofiziţi în tâlhăria efesină de partizanii lui Dioscur. El însă apelează imediat la Papa Leon şi fu justificat. Teodoret îşi atrăsese duşmănia lor, pentru că, în 447, în opera sa Eranistes îl denunţa pe Eutichie. În Conciliul din Calcedon (451) fu dezlegat de orice acuză, însă trebui să afurisească pe Nestorie şi pe oricine zice că Sf. Fecioară nu este Mama lui Dumnezeu. Astfel reuşi să se reîntoarcă în pace în dieceza sa, unde muri către 457.

Scrierile sale contra lui Ciril şi contra Conciliului din Efes au fost condamnate, împreună cu ale lui Teodor Mopsuestenul şi Ibas, în Conciliul din Constantinopol din anul 553.

Două sunt caracteristicile lui Teodoret: un caracter drept şi o credinţă nezdruncinată faţă de prietenii săi. Evlavios, modest, generos, n-avea decât o singură dragoste: aceea a Bisericii sale şi ar fi dorit să-şi consacre întreg timpul apostolatului între păgâni. Desigur că astăzi ar fi cinstit ca sfânt, dacă nu ar fi exagerat alipirea lui faţa de Nestorie. Odată intrat în luptă, nu mai judecă drept şi deviază, aşa încât, cu toate că îi recunoştea sinceritatea intenţiilor, Conciliul ecumenic V din Constantinopol (553) îi condamnă unele scrieri. Ca scriitor este clar şi metodic, însă nu prea original; el este ultimul dintre marii scriitori creştini greci, dintre cei mai mari oratori ai vremii sale, aşa încât mergea să predice şi la Antiochia. Sub aspectul limbii, este unul dintre cei mai buni scriitori greci.

Teodoret a scris în toate domeniile: exegetic, apologetic, dogmatic, şi polemic, de asemenea istoric; are şi discursuri, şi epistole.

1. Scrieri exegetice. Se împart în Comentarii asupra unei cărţi întregi din Vechiul Testament şi Chestiuni asupra locurilor mai grele sau mai însemnate. Comentarii asupra Cântării Cântărilor (425), asupra Psalmilor, asupra Profeţilor. Cel mai bun este asupra celor 14 Epistole ale Sf. Pavel. Chestiuni a scris asupra Octateuhului (Pentateucul, Iosua, Judecători, şi Ruth), apoi asupra Regilor şi Cronicelor. Comentariile acestea sunt de mare importantă istorică, fiindcă ne prezintă foarte fidel cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice, fapt caracteristic şcolii antiochene. În ele, ocupă o mare parte tipologia mesianică, pe care o afirmă contra lui Teodor Mopsuestenul. De mare valoare sunt, în mod special, introducerile fiecărei cărţi.

2. Pe teren apologetic a scris ultima şi cea mai completă apologie a Bisericii greceşti Vindecarea boalelor greceşti (Graecorum affectiorum curatiff), în 12 cărţi. Aceste boli se reduc la ignorarea lucrurilor creştine, ceea ce-i face să vorbească împotriva Apostolilor, martirilor şi oamenilor mari ai creştinismului. Pentru a-i vindeca de aceste păreri greşite, le pune înaintea ochilor absurditatea mitologiei şi filosofiei păgâne, iar pe de altă parte le arată frumuseţea adevărurilor dogmatice şi etice creştine (cu privire la credinţă, la originea lumii, crearea îngerilor, a oamenilor, Providenţă, jertfă, cultul martirilor, Profeţii, morală ş. a.). Opera este scrisă între 429-437. A mai ţinut apoi la Antiohia un discurs, Despre Providenţă, ţinut către 432, care trata contra magilor Persiei. Aceasta s-a pierdut. Din Contra evreilor nu ne-a rămas decât un fragment.

3. În scrierile dogmatice şi polemice reamintim că Teodoret a combătut anatematismele lui Ciril. Scrierea aceasta o cunoaştem din răspunsul Sf. Ciril. A scris apoi Despre întruparea Domnului în care expune, în forma de dialog între un creştin şi un monofizit că, în întrupare, Cuvântul a rămas imutabil, neamestecat şi impasibil.

4. Ca istoric, Teodoret ne-a lăsat trei scrieri: o Istorie bisericească, în 5 cărţi, scrisă către 450, în care îl continua pe Eusebiu şi prezintă evenimentele dintre 323-428. În afară de Eusebiu, el a mai folosit pentru aceasta carte pe Socrate, Sozomen. În Historia Religiosa seu ascetica conversatio (o Istorie a călugărilor) povesteşte viaţa celor mai de seamă călugări orientali, între care pe Sf. Simion Stâlpnicul. Acestei scrieri (440) i-a adăugat o Cuvântare despre Dumnezeiasca şi Sfânta Caritate şi o Istorie prescurtată a ereziilor (Haereticorum fabulorum compendium) în 5 cărţi (453) în care trece în revistă toate ereziile de la Simon Magul' până pe vremea sa. La sfârşit, ne dă o sinteză a învăţăturii catolice (29 de capitole).

5. Din discursurile lui Teodoret, în afară de acela Despre Providentă nu ni s-au păstrat decât unele fragmente. În schimb, ni s-au păstrat 230 de epistole de cea mai mare importanţă istorică şi dogmatică, în care se vede mai bine caracterul său.

Cu privire la doctrina lui Teodoret încă nu s-a ajuns la înţelegere între critici, fiindcă în ultimele sale scrieri (Eranistes, Istoria ereziilor) adesea afirmă, cu privire la cele două naturi ale lui Cristos, că nu există numai o unire morală, dar şi una fizică, precum este între suflet şi trup şi că exista un singur Fiu, un singur Cristos. Cum însă, în acelaşi timp, neagă că Dumnezeu, Cuvântul ar fi suferit şi chiar, după 449, respinge cele două anatematisme ale lui Ciril şi neagă unirea - kat ipostaio -, făcând deosebire între cel ce locuieşte şi cel ce umple templul şi crezând că se poate admite numirea Preacuratei, Antropotocos. Se poate însă admite că a fost de bună credinţă. Spre sfârşitul vieţii sale şi-a retractat multe din erori şi a murit în comuniune cu Biserica (Cayré, op. cit. Il, p. 45).