Greco-Catolic.ro

S-a născut către anul 315, în cătunul Besandus, lângă Eleutheropolis (Beryt-Djubrin), aproape de Gaza, dintr-o familie creştină. A făcut studii temeinice literare, învăţând mai multe limbi: greaca, ebraica, siriaca, copta şi latina, fiind un pentaglot, cum îl numeşte Sf. Ieronim. Sfătuit de Sf. Hilarion, pustnic la Gaza, după ce a vizitat mănâstirile din Egipt, a întemeiat el însuşi o mănăstire lângă locul natal, pe care a condus-o timp de 30 de ani, petrecându-şi viaţa retras în studiu. În anul 367 s-a bucurat de atâta reputaţie, încât a fost ales episcop la Salamina, numită apoi Constanţa (în Cipru), devenită scaun mitropolitan. Acolo a fost un episcop model, trăind o viaţă foarte austeră şi veghind ferm asupra ortodoxiei Bisericii sale şi asupra întregii Biserici. Chiar şi arianul Valente l-a lăsat în pace. În anul 382 îl întâlnim la Roma cu Sf. Ieronim, când se contură puternic controversa origenistă, Sf. Epifaniu se declara contra lui Origen, fiind în neînţelegere cu Ioan de Ierusalim şi dând naştere la controversa între Rufin şi Sf. Ieronim. La Roma fusese pentru aplanarea schismei din Antiochia, iar contra lui Origen acţionă ferm din 393. De atitudinea antiorigenistă a Sf. Epifaniu profita patriarhui Teofil al Alexandriei. Sf. Epifaniu s-a dus la Constantinopol să-l combată şi chiar să-l depună pe Sf. Ioan Crisostomul bănuit de origenism, însă, după ce a ajuns acolo şi s-a informat bine, şi-a dat seama că s-a înşelat, s-a împăcat cu Sf. Ioan Gură de Aur şi a părăsit repede Constantinopolui, murind în 14 mai 403 pe corabia care-l transporta acasă, la Salamina.

Încă fiind în viaţă, a fost considerat ca un mare sfânt. Ceea ce-l caracterizează pe Sf. Epifaniu este temperamentul său dintr-o bucată, spiritul său drept, dar incapabil să-i înţeleagă pe adversari. Zelul său pentru ortodoxie este însă de multe ori agresiv şi tensionat, de aceea calităţile lui au fost compromise adesea. Ca scriitor, în ansamblu este mediocru. Are multă erudiţie, este temeinic instruit, însă cu putină ordine în aranjarea materialului, cu o critică prea aspră, nesigură şi părtinitoare, uneori e prolix, confuz şi neprecis. Toate scrierile sale sunt redactate pentru a râspândi şi apăra dreapta credinţă contra oricărei speculaţii primejdioase. Ele cuprind două scrieri polemice şi două tratate de arheologie biblică.

Scrierile polemice sunt:

l. Ancoratus - compusă în anul 374 la cererea creştinilor din Pamfilia, dornici de a avea o precizare a credinţei creştine asupra Sf. Treimi şi îndeosebi asupra Sf. Spirit, împotriva controverselor ariene. Această expunere doctrinală este completată cu doua Simboluri pe care episcopul le recomanda pentru administrarea Botezului, cel de al doilea fiind opera lui. Cartea cuprinde 120 de capitole şi expune principalele dogme creştine, în special Sfânta Treime.

2. A doua scriere Panarion (Cutia cu leacuri) cunoscută mai ales sub numele de Haereses (Ereziile), care este principala scriere a Sf. Epifaniu, compusă între anii 375-377, cu scopul de a face cunoscută istoria şi greşelile celor 80 de erezii, după cele 80 de concubine ale regelui dm Cântarea Cântărilor. Dar, pentru a ajunge la această cifră, el pune între erezii şi unele greşeli filosofice, ca aceea a epicureilor, a stoicilor, a fariseilor, sau simple păreri personale. Pentru el este eretic oricine se îndepărtează de la Tradiţie. în felul acesta, Origen este părintele tuturor ereziilor. Scrierea sa se împarte în 7 tomuri. Expunerea primelor erezii creştine se foloseşte de Syntagma Sf. Iustin şi de Sf. Ireneu.

Opera aceasta este de cea mai mare valoare istorică, fiindcă prezintă ereziile veacului al IV-lea, când trăia autorul. Cartea se termină cu un rezumat al doctrinei şi disciplinei catolice.

Cele două tratate de arheologie biblică sunt: l. Despre măsurile şi greutăţile Evreilor, în care se ocupă de canonul şi traducerile Vechiului Testament, de măsurile şi greutăţile evreieşti, de geografia Palestinei. În Despre cele douăsprezece pietre, explică, în mod alegoric, cele 12 pietre care împodobeau pectoralul Marelui Arhiereu. Din Epistolele Sf. Epifaniu nu ni s-au păstrat decât doua: una adresată lui Ioan de Ierusalim, cealaltă adresată Sf. Ieronim, tratând despre origenism. Celelalte scrieri care i se atribuie sunt apocrife.

În doctrina sa, Sf. Epifaniu este un duşman ai Fitosofiei. De asemenea, în Teologie, nu este partizan al speculaţiei, ci pe cât se poate ataşat Tradiţiei bisericeşti. Este de notat entuziasmul sau pentru Biserică, mireasa Fiului lui Dumnezeu, sfântă şi neprihănită, care a păstrat neatinsă învăţătura Apostolilor. Această învăţătură tradiţională el o afirmă în mod explicit, expunând dogma purcederii. Sf. Spirit din Tatăl şi din Fiul (Ancoratus 7, 67, 73; Haereses, 74,78), opunând-o diferitelor erezii.

Afirmă, de asemenea, verguria perpetuă a Sf. Maria (Haereses, 77, 6), pe care o numeşte Teotokos (Ancoratus, 75), adică Mama a lui Dumnezeu. Afirmă, contra lui Origen, adevărul învierii trupurilor. Dintre lucrurile practice vorbeşte despre seria primilor episcopi ai Romei (Haereses, 27, 6), despre Primatul Sf. Petru (Ancoratus, 9, 34; Haereses, 59,7, 8), despre celibatul preoţesc (Haereses 59,2), despre Euharistie, despre Rugăciunile pentru morti ş. a.