Greco-Catolic.ro

Acesta are o mare afinitate cu antiochienii, atât pentru poziţia geografică (Laodiceea, port în Siria), cât şi pentru metoda sa exegetică. De asemenea, are afinitate şi cu Sf. Epifaniu. Apolinarie s-a născut către 310 în Laodiceea, la sud de Antiochia, unde tatăl său era profesor de gramatică. După ce a făcut studii strălucite, a învăţat şi el retorica, întrecând pe tatăl său în ştiinţă şi prin spiritul său pătrunzător, Îndeplinind foarte curând funcţia de lector. Fiind niceean înfocat, el îl primi pe Sf. Atanasie în anul 346 la reîntoarcerea lui din exil. Către 360, partidul niceean din Laodiceea îl alese episcop, chiar în momentul când Iulian Apostatul interzicea tinerilor creştini să studieze scriitorii pâgâni. După moartea lui Iulian, Apolinarie a reluat învăţământul Teologiei, însă atunci a căzut în monofizism. Combătând diofizismul lui Diodor din Tars, spunea că în Isus n-a fost suflet raţional, care a fost înlocuit cu Cuvântul. Numai în felul acesta credea el că poate salva unirea substanţială în Cristos. Suspect de erezie din 373, a fost condamnat în 377 de Papa Damasus şi apoi de Conciliul din Constantinopol în 381. A murit în 390. Totuşi, Apolinarie a fost un om foarte virtuos, evlavios şi sincer, înzestrat cu o inteligenţă superioară; spirit subtil, a avut o frumoasă cultură clasică şi a fost foarte versat în ştiinţa Sf. Scripturi. El este unul dintre cei mai fecunzi scriitori din secolul al IV-lea.

Multe dintre scrierile lui Apolinarie s-au pierdut, iar unele din ele, după condamnarea sa, au circulat sub pseudonime, descoperite în secolul al Vl-lea de un autor necunoscut în Adversus fraudos Apolinaristanum. În exegeză a compus, după cum spune Sf. Ieronim (De viris illustribus, 104), numeroase comentarii (Innumerabila volumina In Sanctas Scriptures) în care explica sensul literar al Sf. Scripturi cu scop moral. Toate sunt pierdute. În Apologetică a scris o Combatere a lui Porfiriu, în 30 de cărţi, şi Despre adevăr, Contra lui Iulian Apostatul, ambele pierdute.

Pe teren polemic şi dogmatic putem deosebi trei faze în activitatea sa. În prima se ocupă cu dogma Sf. Treimi, când serie Contra lui Eunomiu, Contra lui Marcel de Ancira, Contra lui Origen, Contra lui Dionisie Alexandrinul. În ultimele doua probabil combate subordinaţionismul ce se imputa acestor doi scriitori din urmă. Toate aceste scrieri s-au pierdut. În faza a doua, se ocupă de chestiunea Cristologică şi, pentru a combate diofizismul şcolii antiochiene, scrie: Discurs silogistic contra lui Diodor, Carte către Diodor şi o Carte contra lui Flavian. Aceste scrieri sunt pierdute aproape în întregime. În ele dezvoltă erezia amintită. După condamnarea sa şi în urmă decretelor lui Teodosie contra scrierilor sale din 375-392, scrie sub diferite nume împrumutate. Atunci scrie opera sa principală Demonstratio Divine incamationis in similitudinern hominis, distrusă, pe care o cunoaştem din combaterea ce i-a făcut-o Sf. Grigore Nisenul în Antirrheticus. Apoi a mai scris Către lovian, Despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi predica Quod unus sit Christus, care toate au fost puse sub numele Sf. Atanasie. A scris, apoi, Fides secundum parte sub numele lui Grigore Taumaturgul, Despre credinţă şi întrupare, Către Dionisie, atribuite Papei Iuliu I ş. a.

Socrates (Istoria Bisericii III), ne spune că, atunci când Iulian Apostatul a interzis creştinilor studiul clasicilor păgâni, cei doi Apolinarie au compus lucrări literare care să le înlocuiască pe celelalte, bazându-se pe Sf. Scriptură. Astfel, au compus o istorie sfântă până la Saul, în 24 de cântări, imitând Iliada, apoi diferite tragedii, comedii, imnuri cu subiect biblic, imitând pe Menander, Euripide şi Pindar; Evanghelia şi Faptele Apostolilor au fost traduse în dialoguri platonice. Din toate acestea nu ni s-a păstrat decât o parafrază în versuri a Psalmilor.

Consecintele logice ale sistemului său au fost:

l. Cuvântul nu s-a făcut om, ci a fost încarnat în sensul literal al cuvântului. Apolinarie admite expresia om perfect pe care o înţelege în mod greşit.

2. Trupul lui Isus este acela care ne-a mântuit; trupul nostru este un fluid fără noi; sufletul nostru va fi în uniune morală cu Cristos.

3. Monofizismul este scopul şi centrul întregului sistem. Nu exista decât o singură natură în Cristos, fără ca una să o fi asimilat pe alta, sau invers. Şi în această natură a fuzionat Verbul (Cuvântul), care are o singură natură, cu trupul, fiindcă trupul nu este însuşi o natură. Uniunea sufletului cu trupul se explică mai bine în uniunea Cuvântului şi a trupului. De aici rezultă nu numai că nu exista decât un termen al adorării noastre, ci nu exista decât un principiu de acţiune şi de activitate liberă. De aici rezultă că secta lui Apolinarie a fost sâmburele monofizismului de mai târziu. Unu dintre adepţii lui mai moderaţi au reintrat în Biserică şi au încercat să înţeleagă formulele lor în sens catolic. Aceştia, de fapt, au şi păstrat operele lui Apolinarie, în ciuda cenzurilor imperiale din cauza cărora el a publicat un număr oarecare de cărţi sub numele altor autori, curat catolici, ca: Papa Iuliu I, Sf. Atanasie, Sf. Grigore Taumaturgul. La început, frauda a avut deplin succes: însuşi Sf. Ciril al Alexandriei a căzut în cursă. Tot secta lui Apolinarie a fost aceea care a creat condiţiile schismei de mai târziu între Biserică Orientului şi a Occidentului.