Greco-Catolic.ro

Despre viaţa Sf. Grigore de Nissa avem multe informaţii în scrierile sale, mai ales în epistolele sale. S-a născut în Cezareea către 335, fiind deci mai tânăr decât fratele său, Vasile, şi a fost făcut lector de timpuriu, însă în urma unei crize de conştiinţă a părăsit statul clerical, profesând câtva timp retorica şi căsătorindu-se între timp. El spune că datorează educaţia fratelui său mai mare, însă, desigur, în aceasta privinţă, au avut un mare rol asupra lui scrierile lui Origen, Platon, Aristotel şi ale altor autori profani. La stăruinţele fratelui său şi ale Sf. Grigore Nazianzenul, îmbrăţişează viaţa călugărească, unindu-se probabil societăţii asceţilor de pe malurile Irisului, unde rămase până în 371, când fratele său, Vasile, fiind făcut, de un an, episcop al Cezareei Capadochiei, îl numi episcop de Nissa. În aceasta mare demnitate pe care a luat-o asupra-şi fără prea mult entuziasm, Sf. Grigore nu a corespuns aşteptărilor Sf. Vasile, pentru că, în acele vremuri atât de agitate de arieni, episcopatul reclama un om cu energie, care să ştie guverna cu mână tare episcopia: or, tocmai aceasta energie îi lipsea lui Grigore, care nu era făcut deloc pentru administraţie, executând foarte stângaci toate ordinele fratelui său, al cărui sufragan era. Însă, dacă nu era administrator, era foarte tare în problemele doctrinale. În anul 376, fiind alungat de arieni din Nissa, călători prin diferite locuri, până când, după moartea lui Valente (378), putu să se reîntoarcă la reşedinţa sa, spre mai marea mulţumire a credincioşilor. În anul 379 luă parte la Conciliul din Antiochia, iar prin 381 la cel din Constantinopol, unde atât de mult i se impusese numele şi ştiinţa, încât a fost considerat ca o normă de ortodoxie. Din punct de vedere doctrinal, opera Conciliului din Constantinopol (381) se reduce la redactarea unui canon dogmatic (can. 1.) -- condamnând pe eunomieni, eudoxieni (homeeieni), semiarieni, (pneumatomahi), sabelieni, marcelini, fotinieni, apollinarişti - şi la compunerea unui Tomos (compunere doctrinală) asupra problemei trinitare (astăzi pierdut). Aceasta piesă s-a ataşat, fără îndoială, Simbolului zis Niceo-Constantinopolitan. Dacă episcopul de Nissa era în perfectă comuniune de idei cu Sf. Grigore de Nazians asupra doctrinei, el se separa de celălalt asupra modului de a reglementa chestiunea Bisericii din Antiochia. După moartea lui Meletie, el pronunţă, cu mulţi alţii, laudă răposatului şi vorbi de Paulin în termeni foarte tari, mergând până a-l trata ca adulter al cauzei introducerii sale în episcopat. În anul 385-386, îl găsim din nou la Constantinopol, când ţinu discursuri funebre pentru principesa Pulcheria şi pentru mama acesteia, împărăteasa Flacilla; de asemenea, în anul 394, când ia parte la un sinod ţinut tot acolo. După această data, dispare fără urmă. Probabil că a murit în această perioadă, prin 395, nu se ştie unde. Cei trei Capadochieni au fost caracterizaţi spunându-se că Vasile este braţul care lucrează, Grigore Nazianzenul este gura care vorbeşte şi Nissenul capul care gândeşte. Dacă această comparaţie este puţin nepotrivită în ce îl priveşte pe Vasile, care a şi gândit şi a vorbit, ea este foarte adevărată pentru Sf. Grigore Nissenul. Caracteristica lui este chiar această tendinţă filosofică de a pătrunde tot mai adânc adevărurile de credinţă, căutând soluţii pentru diferite probleme, în special cosmologia şi antropologia, care încă nu primiseră răspuns definitiv din partea Bisericii. Sf. Grigore, care nu are nici spiritul de guvernare al fratelui său, nici elocinţa clară şi elegantă a Sf. Grigore Nazianzenul, trebuie să lupte contra dialecticii puternice a lui Eunomiu şi contra subtilităţilor lui Apolinarie, şi o face cu mult spirit metodic, logic şi clar, căutând soluţii precise care să exprime just adevărurile de credinţă. În Filosofie este, în general, neoplatonist, iar în Teologie îl urmează pe Origen, propunându-şi, ca şi el, să expună adevărurile de credinţă cu ajutorul raţiunii; însă, exagerând acest lucru, de multe ori a greşit. Din punct de vedere al formei i se poate reproşa stilul adesea obscur, abuzul comparaţiilor şi al hiperbolelor. Nu se poate nega însă profunzimea gândirii spiritului său pătrunzător, precum şi abilitatea cu care pune problema şi o rezolvă.

Scrierile Sf. Grigore Nissenul le putem împărţi în: exegetice, dogmatice, ascetice, discursuri şi epistole.

l) Scrieri exegetice. Cu privire la Vechiul Testament avem următoarele:

1) Despre formarea omului (De hominis opificio-P-G. 44, 125), o explicare a Facerii l, 26 şi următoarele, în care îl completează pe Sf. Vasile, scrisă nu mult după moartea acestuia (379).

2) O explicare apologetică în Hexameron (P. G. 44, 61) în care rezolvă diferitele dificultăţi în legătură cu povestirea biblică a Facerii, opera fiind scrisă la puţin timp după prima.

3) Despre viaţa lui Moise, compusă către 390, în care interpretează alegoric toate faptele lui Moise şi îl propune ca model pentru desăvârşirea creştină a unui tânăr Cezar.

4) Despre Pytonissa, în 1 Regi, 28, 12, în care susţine, în contra lui Origen, că nu profetul Samuil, ci un diavol, i-ar fi apărut lui Saul.

5) Despre tipurile Psalmilor, o introducere genială în studiul Psalmilor, care constă din doua cărţi. În prima, studiază ordinea lor organică, iar în a doua, interpretează în sens moral titlurile Psalmilor; apoi dă un exemplu de interpretare pentru Psalmul al 6-lea. Cartea este o instruire spirituală a sufletului, parcurgând în ascensiune cele cinci grade ale perfecţiunii.

6) Opt omilii în Ecleziastul (I, III, 13), în care expune foarte frumos semnificaţia morală a cărţii.

7) 15 omilii în Cântarea Cântărilor, aplicând-o nunţii spirituale a sufletului cu Dumnezeu, după ce în prolog a apărat dreptul de a interpreta alegoric Sf. Scriptură. Cu privire la Noul Testament, are cinci omilii despre Tatăl Nostru, 8 asupra Fericirilor, una asupra I Corinteni, VI, 18, una asupra I Corinteni XV, şi 28 omilii contra arienilor.

II) Scrieri dogmatice:

l) În primul rând trebuie amintită scrierea Contra lui Eunomiu (Foţie, Biblioteca, cod. 392), una dintre cele mai bune scrieri contra anomeilor şi cea mai bună scriere a Sf. Grigore. Este o replică la răspunsul pe care Eunomiu îl dăduse Sf. Vasile, care îi combătuse Apologeticul. Opera a fost scrisă către 381, în trei cărţi, şi a fost împărţită nu după mult timp în 12 său 13 cărţi.

2) Antirrheticus adversus Apolinarem (Antirrheticus contra lui Apolinarie), în 59 de capitole (P. G. 45, 1124-1200), este cea mai bună combatere a lui Apolinarie pe care o avem, combătând pe acest eretic despre întrupare şi insistând, ca şi Sf. Grigore Nazianzenul, că realitatea răscumpărării cere perfecţiunea celor două naturi şi dă vestita formula: Ceea ce nu a luat asupră-şi şi nu a răscumpărat. Scrierea este din ultimii ani ai vieţii sale. El a demonstrat că trupul lui Isus nu a venit din cer, Cuvântul nu a ţinut în sine dimensiunea umană a lui Isus Cristos. A mai scris:

3) Contra lui Apolinarie, adresată lui Teofil, episcopul Alexandriei, în care cere condamnarea ereticului. Este o scriere scurtă.

4) Contra pneumatomachilor a scris Cuvântare despre Sf. Spirit, combătând ereticii macedonieni.

5) Despre Sf. Treime are patru scrieri scurte: Contra Eustachie despre Treime; Către Ablabiu că nu sunt trei Dumnezei; Contra Grecilor, în noţiunile comune (simplu comun) combate politeismul păgân şi Despre credinţă, către Simpliciu.

6) Despre soartă este o scriere în care combate fatalismul astrologie, apărând liberul arbitru al omului. Aceste scrieri sunt mai mult polemice, în ele autorul arată calm, ca şi în celelalte, că nu este preocupat de polemică. Între acestea cea mai de seamă este:

7) Cateheza mare (Oratio catechetica magna - P. G. 45-9-105), în 40 de capitole, o Summa mica teologică adresată maeştrilor (învăţătorilor creştini) în care se expun adevărurile de credinţă: Sf. Treime, Întruparea, Răscumpărarea, aplicarea răscumpărării prin taina Botezului şi a Euharistiei. Este unul dintre cele mai importante tratate ale Sf. Grigore Nissenul, scrisă prin 385.

8) Dialogul despre suflet şi înviere, intitulat Macrinia (P. G. 46, 2-160). Este o imitaţie a lui Fedon după Platon, în care, prin gura sorei sale Macrina, expune ideile sale proprii cu privire la moarte, suflet şi nemurire, asupra învierii şi restauraţiei finale, scrisă în 380, după moartea surorii sale.

9) Către Hierin, despre copiii care mor prematur (înaintea Botezului), caută să explice pentru ce aceşti copii mor aşa de timpuriu şi care este soartă ce-i aşteaptă.

III) Dintre scrierile ascetice cea mai populară a fost:

l) Despre vergurie, compusă înainte de a fi episcop (370), arată că verguria înalţă sufletul la demnitatea de mireasă a lui Cristos şi îl îndeamnă la o desăvârşire tot mai mare, propunându-şi ca model pe Isus şi Maria.

2) Viaţa Sfintei Macrina, scrisă spre 380, un excelent comentariu practic de doctrină ascetică şi spirituală.

3) Către Harmoniu, în care arată ce înseamnă numele şi profesia de creştin.

4) Către Olimpiu, despre desăvârşire şi cum trebuie să fie creştinul.

5) Despre propunerea după Dumnezeu, mica instrucţie despre viaţa călugărească şi altele.

Dintre Discursurile Sf. Grigore Nissenul amintim: Despre iubirea săracilor. Contra cămătarilor, Contra acelora care amână Botezul ş. a. Aceste discursuri pot fi clasificate în: discursuri liturgice (Despre Epifanie, Naşterea Domnului, Despre Paşti, Despre Rusalii); panegirice (Despre pruncii nevinovaţi, Despre Sf. Ştefan, Despre Sf. Teodor martirul, Sf. Grigore Taumaturgul, Sf. Vasile ş. a.); funebre: (La moartea Pulcheriei şi Flaccillei). Discursurile lui sunt inferioare celor ale Sf. Vasile şi ale Sf. Grigore Nazianzenul, sunt uşor de înţeles, însă obosesc prin tonul declamator şi fiindcă sunt prea savante.

Epistolele ce s-au păstrat sunt în număr de 30, cele mai multe având un caracter personal şi moral. Dintre ele, mai importante sunt 25, în care povesteşte impresiile sale despre Palestina, a 24-a vorbind despre unitatea credinţei şi trinitatea lui Dumnezeu şi epistola canonică din anul 390 (P. G. 450, 221-236).

Doctrina Sf. Grigore Nissenul este mult unită în scrierile sale cu speculaţia teologico-filosofică, însă adesea deosebeşte, de speculaţia sa, doctrina Bisericii primită de toţi. Dacă vom reuşi să explicăm acest punct de vedere, va fi mai bine; Însă acolo unde argumentele noastre nu vor fi suficiente, trebuie să ţinem tare şi neschimbată Tradiţia primită de la părinţi, spune în Către Ablabiu. Scopul vieţii noastre, spunea el, este cunoaşterea lucrurilor divine, deci Dumnezeu trebuie să fie cunoscut de oameni în mod necesar. Însă, durere, fără credinţă, această cunoaştere de multe ori devine greşită: ca sa înlăturăm acest pericol, ne vine în ajutor Sf. Scriptură al cârei înţeles, uneori fiind obscur, este lămurit de tradiţia Sf. Părinţi.

Consubstanţialitatea celor trei persoane o dovedeşte în mai multe scrieri (Către Ablabiu, Contra Grecilor). Sf. Grigore Nissenul a contribuit mult cu privire la doctrina despre Sf. Spirit, studiind purcederea Lui, care se caracterizează prin faptul că nu este numai de la Tatăl, ci de la ambele persoane, Sf. Spirit purcede de la Tatăl prin Fiul, după exprimarea Sf. Părinţi greci. Contra Apolinariştilor afirmă dualitatea naturilor în Cristos, afirmând în acelaşi timp unitatea persoanei (o persoană) (Contra Eunomiu, 697) 705), opunându-se energie acelora care negau că Preacurata Maria ar fi fost Theotochos (Mamă a lui Dumnezeu). Tot în Cristologie, Sf. Grigore Nissenul întrevede în unirea personală a celor două naturi în Cristos, aşa zisa comunicare a idiomilor, adică posibilitatea de a atribui actele proprii fiecăreia dintre cele două naturi, unicei persoane, lui Cristos. Cu privire la creaţie, el reprobă părerea lui Origen care admitea preexistenta sufletelor. Totuşi îşi închipuie, ca o ipoteză: Că Dumnezeu nu a conceput pe om şi femeie decât în urma prevederii păcatului strămoşesc.

În ce priveşte mântuirea, spune că Cristos a luat în sine persoana tuturor oamenilor şi a plătit pentru toţi o răscumpărare strictă (Catechismul Mare, 25.-32). Că Nissenul ar fi învăţat o răscumpărare universală, adică a tuturor creaturilor intelectuale: îngeri, oameni, diavoli, care toate se vor mântui (apocatastaza) printr-un foc curăţitor la sfârşitul lumii şi va reveni la forma dintâi, se discuta de multe secole, fiindcă sunt mărturii pro şi contra. Aşa, spre exemplu, în unele locuri vorbeşte despre pedepse veşnice (Cat. mare, 40), despre durerea veşnică (P. G-, 46,436,452), însă în alte locuri vorbeşte despre restauraţia universală (Cat. mare, 26,35,40), aşa încât pare că Sf. Grigore Nissenul, în această privinţă, l-a urmat pe Origen. În schimb, găsim în scrierile sale mărturii despre transubstanţierea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului prin cuvântul lui Dumnezeu, prezenţa reală în Sf. Euharistie. De asemenea, Mărturisirea şi Preoţia.