Greco-Catolic.ro

Acest grup de scriitori, înţeles în mod geografic şi strict alexandrin, cuprinde pe Sf. Alexandru, Sf. Atanasie şi Sf. Ciril Alexandrinul, pe Didin patriarhul, pe Serapion din Tunis, Sinesiu din Cirene şi câţiva scriitori palestinieni şi, mai ales, pe Eusebiu din Cezareea Palestinei, nu numai pentru Apologia şi despre Origen, dar şi pentru legătura ce exista între şcoala din Cezareea şi cea din Alexandria.

A. EUSEBIU DIN CEZAREEA

Eusebiu, care se numeşte pe sine Pamfilie sau Palestinianul, s-a născut probabil în Cezareea Palestinei, între 260-264, unde a ascultat lecţiile din Sf. Scriptură ale lui Doroteiu. Fiind hirotonit preot, către 296, îl întâlnim alături de maestrul sau, Pamfil, ca să îmbogăţească biblioteca din acel oraş, căutând, desigur, sa extragă din toate scrierile pasajele ce i se păreau mai interesante. Alături de Pamfil îl găsim şi în timpul persecuţiei lui Maximin Daia, cooperând la Apologia pentru Origen terminată după moartea de martir a maestrului său (11 febr. 310). El însuşi scapă cu viaţă fugind în Tyr şi apoi în Thebaida. În 313 este ales episcop al oraşului său natal. Timp de 10 sau 12 ani s-a ocupat cu scrisul, câştigându-şi faima de cel mai învăţat om al vremii. Către 233 câştigă stima şi admiraţia lui Constantin cel Mare. Partizan al lui Origen, deşi nu a primit în întregime doctrina lui Arie, i-a împărtăşit totuşi punctul de vedere. A iscălit actele Conciliului de la Niceea, 325, însă a simţit, ca şi împăratul, un fel de antipatie pentru intransigenţa catolică cu privire la arianism, considerându-o ca o primejdie pentru stat. L-a apărat pe Arie contra lui Alexandru şi s-a unit cu Eusebiu de Nicomedia pentru a combate pe apărătorii lui homousios, luând parte la Sinodul din Antiochia din anul 330, când a fost depus Eustatie, apoi la cel din Tyr (335), contra lui Athanasie şi la cel din Constantinopol (356) contra lui Marcel de Ancira. După moartea lui Constantin (22 mai 337), nici Eusebiu nu mai trăieşte mult, murind, probabil în 30 mai 339.

Eusebiu a fost unul din cei mai mari cărturari şi scriitori pe care i-a avut Biserica. Înzestrat cu un caracter simpatic şi agreabil, fără patimă şi fără ură, a avut o singură pasiune, aceea a lucrului, a studiului. Pasionat de studiu, era gata sa facă orice concesie numai să fie lăsat în pace şi linişte, ca să poată studia. În activitatea sa literară se poate observa o gradaţie cronologică: la început, în timpul de pregătire pe care o face sub conducerea lui Pamfil, se ocupă mai mult de studiile biblice. Persecuţia prin care a trecut i-a atras atenţia asupra faptelor măreţe ale martirilor din prezent şi din trecut şi, astfel, şi a întregii istorii bisericeşti. Episcop, păstor al turmei cuvântătoare, controversele dogmatice din acel timp l-au făcut să se ocupe cu apologetica şi cu polemica. În ceea ce priveşte stilul său, este monoton şi fără prea multă viaţă. În el găsim mai mult un erudit şi un compilator, decât un gânditor sau filosof.

Scrierile lui Eusebiu sunt numeroase şi valoroase.

1. Cu privire la lucrările de critică biblică, trebuie să amintim Codicii Sfintei Scripturi, îngrijiţi de el împreună cu Sf. Pamfil şi (prin 332) 50 de copii pe care i le-a dat împăratul Constantin. Apoi, Canoanele Evanghelice în 10 table, în care, cum spune în epistola către Ciprian, voia să pună sub ochii cititorilor locurile paralele din Evanghelii în ordine cronologică.

II. Scrierile istorice în ordine cronologică sunt:

l. O colecţie de acte ale martirilor (din sec. II: Policarp. Pionen; martini de la Lyon şi Vienne), care s-au pierdut.

2. Biografia lui Pamfil, în trei cărţi, scrisă prin 310, pierdută.

3. Chronicon, împărţit în două părţi: prima parte introductivă (Chronographia) făcea un rezumat schematic istoriei popoarelor vechi (Chaldei, Asiri, Evrei, Egipteni, Greci şi Romani), care ni se păstrează încă într-o traducere armeană din secolul al VIII-lea. Partea a II-a (Canones), prezenta un tablou al evenimentelor istorice amintite de scriitorii istorici, sacri şi profani, de la naşterea lui Avraam (2016 a. Cr.) până la 303 d. Cr. în prima ediţie; în a doua, până la 325. Multe date sunt greşite, însă pentru că nu avem decât traduceri din original, nu putem spune cui trebuie să-i fie atribuite greşelile autorului sacru sau copiştilor.

4. Istoria bisericească (Ekklesiastike istoria), în 10 cărţi, este de cea mai mare important pentru primele trei secole şi ne redă evenimentele erei creştine de la Cristos până la anul 324. Această opera conţine o înşirare de fapte fără legătură între ele, însă cu multă sinceritate şi cu un oarecare simţ critic, care rezultă clar din neîncrederea pe care autorul o arată apocrifelor. Notiţele şi documentele întrebuinţate le-a găsit în arhiva din Ierusalim şi în biblioteca sa din Cezareea.

Criteriile de care s-a folosit în a compila sunt următoarele: mai întâi, vrea să arate succesiunea episcopilor în scaunele principale, apoi vorbeşte despre scriitorii şi doctorii mai însemnaţi; arată, în urmă, drumul parcurs de Biserică între persecuţii, printre eretici şi evrei, sub conducerea vizibilă a Proniei Divine. Ca o probă a acestui adevăr şi ca o coroană a întregii opere, aduce edictul de la 311 al lui Galeriu (cartea a IX-a). Opera nu este scutită de greşeli, Eusebiu necunoscând bine limba latină, fapt pentru care nu s-a ocupat prea mult de Apus. Nu a căutat să explice evenimentele prin cauzele care le-au produs; uneori este părtinitor în judecată şi nu întotdeauna ştie alege izvoarele. Cu toate acestea, nimeni nu neagă astăzi veridicitatea evenimentelor înşirate.

Valoarea Istoriei bisericeşti a lui Eusebiu din Cezareea constă în faptul că, fără ea, primele trei secole ale creştinismului ne-ar fi mai puţin cunoscute. Izvoarele sigure folosite, sinceritatea autorului, spiritul critic contra mulţimii scrierilor apocrife ori suspecte pe care le distinge cu grijă, abundenţa de extrase dau operei un caracter ştiinţific. De aceea, a fost numit Herodot creştin şi Părintele istoriei bisericeşti.

5. Despre martirii Palestinei este o descriere a persecuţiei lui Diocleţian (303-311), la care autorul a fost martor ocular. Cartea la început a fost un apendice la cartea a VIII-a din Istoria Bisericii, scrisă către anul 313 (P. G. 20, 1457); mai târziu a fost simplificată pentru a forma o operă aparte. Această din urmă nu ni s-a păstrat decât într-o traducere siriacă, nu în întregime.

6. Viaţa lui Constantin (Vita Constantini) se adaugă la Istoria Bisericii, dar nu este o adevărată biografie, ci mai mult un panegiric, o preaslăvire a acestui mare împărat. Opera era în patru cărţi şi a fost scrisă la cererea împăratului pentru a-l apăra de acuzele pe care i le aduceau păgânii. Împăratul este preamărit ca fiind un instrument al atotputerniciei divine, prieten al lui Dumnezeu şi model al creştinului. Figura împăratului este idealizată, lăsându-se la o parte toate acele fapte din viaţa sa privată, sau a Bisericii, care i-ar putea umbri mărirea. Scrierea este de cea mai mare importantă pentru notiţele multe pe care le conţine cu privire la viaţa şi politica împăratului, precum şi cu privire la primii ani de libertate pentru Biserică. A fost scrisă după moartea împăratului, în 337.

III. Scrieri apologetico-dogmatice:

1. Apologia pentru Origen, scrisă în colaborare cu Pamfil. A fost descrisă în paginile anterioare.

2. Contra lui Hierocles, scrisă prin 312 împotriva acestui magistrat care făcuse o comparaţie între minunile lui Isus şi acelea ale lui Apoloniu din Tiana, în scrierea sa, Pilaletes.

3. Cele mai însemnate scrieri apologetice sunt formate din Pregătirea evanghelică (Preparatio Evangelica) şi Demonstrarea evanghelică (Demonstratio Evangelica), prima în 15, iar a doua în 20 de cărţi. Prima este contra păgânilor, combătând obiecţiunile lor şi arătând că păgânismul este inferior religiei evreieşti din punctul de vedere al doctrinei, al influenţei morale şi al vechimii, adevăruri ce le susţine şi cu o mulţime de citate din scriitorii păgâni. A doua scriere este adresată evreilor, cărora le dovedeşte, din îndeplinirea profeţiilor, că religia lor a fost numai o pregătire pentru creştinism. Scrierea a fost făcută între 313-320. Din a doua opera ni se păstrează primele cărţi şi un fragment din capitolul 15.

4. Introducere generală elementară, în 10 cărţi, din care ni se păstrează în întregime 4 cărţi (VI-IX sub titlul de Ecloge Profetice), conţine o colecţie a profeţiilor Vechiului Testament împlinite de Isus Cristos, studiu care a intrat apoi în Teofania, formând cartea a IV-a. Data scrierii: înainte de 311.

5. Despre Teofanie e un tratat popular al Întrupării, în cinci cărţi, şi nu pare a fi decât un rezumat al demonstrării evanghelice. A fost scris între anii 323-336. Scrierea se păstrează într-o traducere foarte veche siriacă. Din celelalte scrieri ale lui Eusebiu, apologetice, nu cunoaştem nimic, decât titlul. Aşa sunt:

6. Doua cărţi: Răspunsuri şi Apologia amintite de Foţie (Biblioteca, cod 13), care conţineau răspunsuri la obiecţiunile păgâne curente.

7. O scriere mare, în 25 de cărţi, Contra lui Porfiriu, în care apăra Sf. Scriptură (Sf. Ieronim, De viris illustribus, 91).

8. Despre poligamie, în care face o paralelă între căsătoria din Vechiul Testament şi Noul Testament.

9. Despre Paşti (scrisă prin 332).

În ceea ce priveşte dogma, Eusebiu a lăsat numai două scrieri, în strânsă legătură cu polemica contra lui Marcel de Ancira, ambele scrise după depunerea acestuia (336). Contra lui Marcel, în doua cărţi, în care caută sa combată acuzele lui Marcel contra arienilor şi arată greşelile lui Marcel condamnate de Sabeliu şi Paul de Samosata. În celelalte, Despre Teologia bisericească, în trei cărţi, expune învăţătura cu privire la Sf. Treime, mai ales a Cuvântului ca persoană deosebită de Tatăl.

IV. Pe teren exegetic a scris un Comentar asupra Psalmilor, tradus în limba latină de Eusebiu de Vercelli, din care nu a rămas decât o parte; un Comentariu asupra lui Isaia, în zece cărţi (Ieronim, în prologul Isaia, spune că erau 15), pierdut aproape în întregime. În ele se simte influenţa lui Origen, căci autorul înclina spre alegorism.

Asupra Geografiei din Palestina, Eusebiu a scris, la rugămintea lui Paulin de Tyr, înainte de 331:

1. Un tratat despre numele şi aşezarea vechilor popoare amintite de Sf. Scriptură.

2. O descriere a vechii Palestine cu regiunile fiecărui trib.

3. O hartă a Templului Ierusalimului.

4. Un Onomasticon, adică o lista de diferite locuri şi oraşe amintite de Sf. Scriptură. Este tot ceea ce ştim despre aşezarea şi istoricul lor la acea data. Singură această scriere ni s-a păstrat şi este de cea mai mare importantă în ceea ce priveşte topografia Palestinei.

Cât priveşte Noul Testament, Eusebiu scrie: Chestiuni şi soluţiuni evanghelice cu privire la antilogiile din istoria copilăriei şi a învierii lui Cristos, din care nu ne-au rămas decât câteva fragmente. De asemenea, nu ni se păstrează decât foarte puţine (trei) dintre scrisorile sale.

Doctrina lui Eusebiu se desprinde din numeroasele lui scrieri, de unde se poate deosebi substanţa şi contribuţia sa personală. În ceea ce priveşte substanţa scrierilor lui, este foarte clar că ea este de o valoare inestimabilă, pentru că, fără Eusebiu, Istoria bisericească, Patrologia, Critica biblică, s-ar reduce la foarte puţin lucru. Aşa, de pildă, ne dă foarte multe şi preţioase date, notiţe, cu privire la cărţile sfinte, cu privire la Canon (H. B. III, 25), la inspiraţie (Demonstratio, V, 13), cu privire la apostoli (H. E. II, 5) şi la ceilalţi scriitori bisericeşti. În ceea ce priveşte contribuţia sa personală, lăsând la o parte calitatea sa de erudit, în general este judecat foarte nefavorabil, ca şi caracterul său. Mulţi îl cred om fără caracter, linguşitor al lui Constantin cel Mare, care nu-şi poate da seama de controversa ariană. Este drept că l-a iubit mult şi l-a admirat pe Constantin, al cărui confident favorit a fost, însă acest lucru este explicabil gândindu-ne la binefacerea mare pe care a adus-o Constantin Bisericii, precum şi momentul când o face, după o prigoană cum a fost cea a lui Diocleţian. Acest sentiment de admiraţie pe care îl avea faţă de Constantin, el şi toţi creştinii, a fost mai pronunţat la el, care se ştia şi el iubit de împărat. De altfel, el n-a profitat pentru sine de favorurile curţii, pentru că nu a râvnit la scaunul antiochen, ci a rămas mai departe la Cezareea Palestinei. Atât în ce priveşte această chestiune, cât şi în ceea ce priveşte scrierile sale, trebuie să spunem că ele sunt pătrunse de o adevărată dragoste pentru interesele religiei, caracterul predominant al lui Eusebiu fiind cel de apologetic.

Că Eusebiu ar fi fost arian, sau cel puţin semiarian, nu poate fi dovedit cu uşurinţă din scrierile sale. Clar este faptul că atât înainte, cât şi după Conciliul din Niceea, evita întrebuinţarea termenului de omoousios şi că învaţă o oarecare gradaţie în persoanele Sfintei Treimi, numind, de pildă, pe Fiul al doilea Dumnezeu, însă el însuşi explică de ce nu se foloseşte de termenul omoousios, spunând că se teme că Sfânta Treime să nu se înţeleagă în mod sabelian, ca un triplu aspect al Aceleiaşi Dumnezeiri, cum o înţelege Marcel de Ancira. În ce priveşte expresia de un al doilea sau al treilea Dumnezeu, nu este altceva decât o expresie imperfectă cu privire la deosebirea celor trei persoane.

Este deficient Eusebiu în exprimare, pentru că, în ceea ce priveşte substanţa, este mare deosebire între învăţătura lui şi a lui Arie. Aşa, de pildă, spune despre Fiul: Care niciodată nu a lipsit aşa încât să fie după aceea, ci înainte de vreme, etern a fost a purces şi întotdeauna a fost Tatălui ca Fiu şi nu nenăscut, ci născut din nenăscutul Tată, unul născut, Dumnezeu din Dumnezeu. Iar în alte locuri ale scrierilor sale, nu vedem nici o gradaţie între cele trei persoane (Demonstratio, IV,3; IV, 13).

Dumnezeirea Cuvântului şi a lui Cristos o dovedeşte clar (din profeţia despre căderea Ierusalimului, din opera apostolilor şi din minuni) şi o anunţă şi după întrupare. Deci, acuza de arianism nu se poate baza atât de mult pe scrierile sale, cât pe simpatia sa faţă de ei. În scrieri nu se arată a fi arian sau semiarian. La Conciliul din Niceea (325), Eusebiu a fost unul dintre episcopii cei mai bine văzuţi, opunându-se lui omoousios apărat de Osius şi majoritatea Conciliului, fiindcă, după el, acest termen favoriza sabelianismul. Dar nu s-a unit nici cu Eusebiu din Nicomedia, ci pare să fi fost capul celei de a III-a partide cu tendinţă subordinaeană. Eusebiu de Cezareea nu era pentru omoousios şi consubstanţial, curent la Roma, dar suspect în Răsărit. Totuşi îl subscrisese, inclusiv Simbolul credinţei, redactat de Osius şi Sf. Atanasie la cererea împăratului Constantin. Totuşi, după Conciliul Niceean, se uni cu adversarii Conciliului, pactizând cu sinodalii care, rând pe rând, condamnară pe principalii apărători ai doctrinei Conciliului: Sf. Eustaţiu din Antiochia, Sf. Atanasie şi Marcel de Ancira.