Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA a II-a
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
De la Conciliul din Niceea, 325, la Conciliul de la Calcedon, 451

CAPITOLUL II

SCRIITORII GRECI ȘI CEILALȚI SCRIITORI ORIENTALI

ȘCOALA NEO-ALEXANDRINĂ

Acest grup de scriitori, înțeles în mod geografic și strict alexandrin, cuprinde pe Sf. Alexandru, Sf. Atanasie și Sf. Ciril Alexandrinul, pe Didin patriarhul, pe Serapion din Tunis, Sinesiu din Cirene și câțiva scriitori palestinieni și, mai ales, pe Eusebiu din Cezareea Palestinei, nu numai pentru Apologia și despre Origen, dar și pentru legătura ce exista între școala din Cezareea și cea din Alexandria.

A. EUSEBIU DIN CEZAREEA

Eusebiu, care se numește pe sine Pamfilie sau Palestinianul, s-a născut probabil în Cezareea Palestinei, între 260-264, unde a ascultat lecțiile din Sf. Scriptură ale lui Doroteiu. Fiind hirotonit preot, către 296, îl întâlnim alături de maestrul sau, Pamfil, ca să îmbogățească biblioteca din acel oraș, căutând, desigur, sa extragă din toate scrierile pasajele ce i se păreau mai interesante. Alături de Pamfil îl găsim și în timpul persecuției lui Maximin Daia, cooperând la Apologia pentru Origen terminată după moartea de martir a maestrului său (11 febr. 310). El însuși scapă cu viață fugind în Tyr și apoi în Thebaida. În 313 este ales episcop al orașului său natal. Timp de 10 sau 12 ani s-a ocupat cu scrisul, câștigându-și faima de cel mai învățat om al vremii. Către 233 câștigă stima și admirația lui Constantin cel Mare. Partizan al lui Origen, deși nu a primit în întregime doctrina lui Arie, i-a împărtășit totuși punctul de vedere. A iscălit actele Conciliului de la Niceea, 325, însă a simțit, ca și împăratul, un fel de antipatie pentru intransigența catolică cu privire la arianism, considerându-o ca o primejdie pentru stat. L-a apărat pe Arie contra lui Alexandru și s-a unit cu Eusebiu de Nicomedia pentru a combate pe apărătorii lui homousios, luând parte la Sinodul din Antiochia din anul 330, când a fost depus Eustatie, apoi la cel din Tyr (335), contra lui Athanasie și la cel din Constantinopol (356) contra lui Marcel de Ancira. După moartea lui Constantin (22 mai 337), nici Eusebiu nu mai trăiește mult, murind, probabil în 30 mai 339.

Eusebiu a fost unul din cei mai mari cărturari și scriitori pe care i-a avut Biserica. Înzestrat cu un caracter simpatic și agreabil, fără patimă și fără ură, a avut o singură pasiune, aceea a lucrului, a studiului. Pasionat de studiu, era gata sa facă orice concesie numai să fie lăsat în pace și liniște, ca să poată studia. În activitatea sa literară se poate observa o gradație cronologică: la început, în timpul de pregătire pe care o face sub conducerea lui Pamfil, se ocupă mai mult de studiile biblice. Persecuția prin care a trecut i-a atras atenția asupra faptelor mărețe ale martirilor din prezent și din trecut și, astfel, și a întregii istorii bisericești. Episcop, păstor al turmei cuvântătoare, controversele dogmatice din acel timp l-au făcut să se ocupe cu apologetica și cu polemica. În ceea ce privește stilul său, este monoton și fără prea multă viață. În el găsim mai mult un erudit și un compilator, decât un gânditor sau filosof.

Scrierile lui Eusebiu sunt numeroase și valoroase.

1. Cu privire la lucrările de critică biblică, trebuie să amintim Codicii Sfintei Scripturi, îngrijiți de el împreună cu Sf. Pamfil și (prin 332) 50 de copii pe care i le-a dat împăratul Constantin. Apoi, Canoanele Evanghelice în 10 table, în care, cum spune în epistola către Ciprian, voia să pună sub ochii cititorilor locurile paralele din Evanghelii în ordine cronologică.

II. Scrierile istorice în ordine cronologică sunt:

l. O colecție de acte ale martirilor (din sec. II: Policarp. Pionen; martini de la Lyon și Vienne), care s-au pierdut.

2. Biografia lui Pamfil, în trei cărți, scrisă prin 310, pierdută.

3. Chronicon, împărțit în două părți: prima parte introductivă (Chronographia) făcea un rezumat schematic istoriei popoarelor vechi (Chaldei, Asiri, Evrei, Egipteni, Greci și Romani), care ni se păstrează încă într-o traducere armeană din secolul al VIII-lea. Partea a II-a (Canones), prezenta un tablou al evenimentelor istorice amintite de scriitorii istorici, sacri și profani, de la nașterea lui Avraam (2016 a. Cr.) până la 303 d. Cr. în prima ediție; în a doua, până la 325. Multe date sunt greșite, însă pentru că nu avem decât traduceri din original, nu putem spune cui trebuie să-i fie atribuite greșelile autorului sacru sau copiștilor.

4. Istoria bisericească (Ekklesiastike istoria), în 10 cărți, este de cea mai mare important pentru primele trei secole și ne redă evenimentele erei creștine de la Cristos până la anul 324. Această opera conține o înșirare de fapte fără legătură între ele, însă cu multă sinceritate și cu un oarecare simț critic, care rezultă clar din neîncrederea pe care autorul o arată apocrifelor. Notițele și documentele întrebuințate le-a găsit în arhiva din Ierusalim și în biblioteca sa din Cezareea.

Criteriile de care s-a folosit în a compila sunt următoarele: mai întâi, vrea să arate succesiunea episcopilor în scaunele principale, apoi vorbește despre scriitorii și doctorii mai însemnați; arată, în urmă, drumul parcurs de Biserică între persecuții, printre eretici și evrei, sub conducerea vizibilă a Proniei Divine. Ca o probă a acestui adevăr și ca o coroană a întregii opere, aduce edictul de la 311 al lui Galeriu (cartea a IX-a). Opera nu este scutită de greșeli, Eusebiu necunoscând bine limba latină, fapt pentru care nu s-a ocupat prea mult de Apus. Nu a căutat să explice evenimentele prin cauzele care le-au produs; uneori este părtinitor în judecată și nu întotdeauna știe alege izvoarele. Cu toate acestea, nimeni nu neagă astăzi veridicitatea evenimentelor înșirate.

Valoarea Istoriei bisericești a lui Eusebiu din Cezareea constă în faptul că, fără ea, primele trei secole ale creștinismului ne-ar fi mai puțin cunoscute. Izvoarele sigure folosite, sinceritatea autorului, spiritul critic contra mulțimii scrierilor apocrife ori suspecte pe care le distinge cu grijă, abundența de extrase dau operei un caracter științific. De aceea, a fost numit Herodot creștin și Părintele istoriei bisericești.

5. Despre martirii Palestinei este o descriere a persecuției lui Dioclețian (303-311), la care autorul a fost martor ocular. Cartea la început a fost un apendice la cartea a VIII-a din Istoria Bisericii, scrisă către anul 313 (P. G. 20, 1457); mai târziu a fost simplificată pentru a forma o operă aparte. Această din urmă nu ni s-a păstrat decât într-o traducere siriacă, nu în întregime.

6. Viața lui Constantin (Vita Constantini) se adaugă la Istoria Bisericii, dar nu este o adevărată biografie, ci mai mult un panegiric, o preaslăvire a acestui mare împărat. Opera era în patru cărți și a fost scrisă la cererea împăratului pentru a-l apăra de acuzele pe care i le aduceau păgânii. Împăratul este preamărit ca fiind un instrument al atotputerniciei divine, prieten al lui Dumnezeu și model al creștinului. Figura împăratului este idealizată, lăsându-se la o parte toate acele fapte din viața sa privată, sau a Bisericii, care i-ar putea umbri mărirea. Scrierea este de cea mai mare importantă pentru notițele multe pe care le conține cu privire la viața și politica împăratului, precum și cu privire la primii ani de libertate pentru Biserică. A fost scrisă după moartea împăratului, în 337.

III. Scrieri apologetico-dogmatice:

1. Apologia pentru Origen, scrisă în colaborare cu Pamfil. A fost descrisă în paginile anterioare.

2. Contra lui Hierocles, scrisă prin 312 împotriva acestui magistrat care făcuse o comparație între minunile lui Isus și acelea ale lui Apoloniu din Tiana, în scrierea sa, Pilaletes.

3. Cele mai însemnate scrieri apologetice sunt formate din Pregătirea evanghelică (Preparatio Evangelica) și Demonstrarea evanghelică (Demonstratio Evangelica), prima în 15, iar a doua în 20 de cărți. Prima este contra păgânilor, combătând obiecțiunile lor și arătând că păgânismul este inferior religiei evreiești din punctul de vedere al doctrinei, al influenței morale și al vechimii, adevăruri ce le susține și cu o mulțime de citate din scriitorii păgâni. A doua scriere este adresată evreilor, cărora le dovedește, din îndeplinirea profețiilor, că religia lor a fost numai o pregătire pentru creștinism. Scrierea a fost făcută între 313-320. Din a doua opera ni se păstrează primele cărți și un fragment din capitolul 15.

4. Introducere generală elementară, în 10 cărți, din care ni se păstrează în întregime 4 cărți (VI-IX sub titlul de Ecloge Profetice), conține o colecție a profețiilor Vechiului Testament împlinite de Isus Cristos, studiu care a intrat apoi în Teofania, formând cartea a IV-a. Data scrierii: înainte de 311.

5. Despre Teofanie e un tratat popular al Întrupării, în cinci cărți, și nu pare a fi decât un rezumat al demonstrării evanghelice. A fost scris între anii 323-336. Scrierea se păstrează într-o traducere foarte veche siriacă. Din celelalte scrieri ale lui Eusebiu, apologetice, nu cunoaștem nimic, decât titlul. Așa sunt:

6. Doua cărți: Răspunsuri și Apologia amintite de Foție (Biblioteca, cod 13), care conțineau răspunsuri la obiecțiunile păgâne curente.

7. O scriere mare, în 25 de cărți, Contra lui Porfiriu, în care apăra Sf. Scriptură (Sf. Ieronim, De viris illustribus, 91).

8. Despre poligamie, în care face o paralelă între căsătoria din Vechiul Testament și Noul Testament.

9. Despre Paști (scrisă prin 332).

În ceea ce privește dogma, Eusebiu a lăsat numai două scrieri, în strânsă legătură cu polemica contra lui Marcel de Ancira, ambele scrise după depunerea acestuia (336). Contra lui Marcel, în doua cărți, în care caută sa combată acuzele lui Marcel contra arienilor și arată greșelile lui Marcel condamnate de Sabeliu și Paul de Samosata. În celelalte, Despre Teologia bisericească, în trei cărți, expune învățătura cu privire la Sf. Treime, mai ales a Cuvântului ca persoană deosebită de Tatăl.

IV. Pe teren exegetic a scris un Comentar asupra Psalmilor, tradus în limba latină de Eusebiu de Vercelli, din care nu a rămas decât o parte; un Comentariu asupra lui Isaia, în zece cărți (Ieronim, în prologul Isaia, spune că erau 15), pierdut aproape în întregime. În ele se simte influența lui Origen, căci autorul înclina spre alegorism.

Asupra Geografiei din Palestina, Eusebiu a scris, la rugămintea lui Paulin de Tyr, înainte de 331:

1. Un tratat despre numele și așezarea vechilor popoare amintite de Sf. Scriptură.

2. O descriere a vechii Palestine cu regiunile fiecărui trib.

3. O hartă a Templului Ierusalimului.

4. Un Onomasticon, adică o lista de diferite locuri și orașe amintite de Sf. Scriptură. Este tot ceea ce știm despre așezarea și istoricul lor la acea data. Singură această scriere ni s-a păstrat și este de cea mai mare importantă în ceea ce privește topografia Palestinei.

Cât privește Noul Testament, Eusebiu scrie: Chestiuni și soluțiuni evanghelice cu privire la antilogiile din istoria copilăriei și a învierii lui Cristos, din care nu ne-au rămas decât câteva fragmente. De asemenea, nu ni se păstrează decât foarte puține (trei) dintre scrisorile sale.

Doctrina lui Eusebiu se desprinde din numeroasele lui scrieri, de unde se poate deosebi substanța și contribuția sa personală. În ceea ce privește substanța scrierilor lui, este foarte clar că ea este de o valoare inestimabilă, pentru că, fără Eusebiu, Istoria bisericească, Patrologia, Critica biblică, s-ar reduce la foarte puțin lucru. Așa, de pildă, ne dă foarte multe și prețioase date, notițe, cu privire la cărțile sfinte, cu privire la Canon (H. B. III, 25), la inspirație (Demonstratio, V, 13), cu privire la apostoli (H. E. II, 5) și la ceilalți scriitori bisericești. În ceea ce privește contribuția sa personală, lăsând la o parte calitatea sa de erudit, în general este judecat foarte nefavorabil, ca și caracterul său. Mulți îl cred om fără caracter, lingușitor al lui Constantin cel Mare, care nu-și poate da seama de controversa ariană. Este drept că l-a iubit mult și l-a admirat pe Constantin, al cărui confident favorit a fost, însă acest lucru este explicabil gândindu-ne la binefacerea mare pe care a adus-o Constantin Bisericii, precum și momentul când o face, după o prigoană cum a fost cea a lui Dioclețian. Acest sentiment de admirație pe care îl avea față de Constantin, el și toți creștinii, a fost mai pronunțat la el, care se știa și el iubit de împărat. De altfel, el n-a profitat pentru sine de favorurile curții, pentru că nu a râvnit la scaunul antiochen, ci a rămas mai departe la Cezareea Palestinei. Atât în ce privește această chestiune, cât și în ceea ce privește scrierile sale, trebuie să spunem că ele sunt pătrunse de o adevărată dragoste pentru interesele religiei, caracterul predominant al lui Eusebiu fiind cel de apologetic.

Că Eusebiu ar fi fost arian, sau cel puțin semiarian, nu poate fi dovedit cu ușurință din scrierile sale. Clar este faptul că atât înainte, cât și după Conciliul din Niceea, evita întrebuințarea termenului de omoousios și că învață o oarecare gradație în persoanele Sfintei Treimi, numind, de pildă, pe Fiul al doilea Dumnezeu, însă el însuși explică de ce nu se folosește de termenul omoousios, spunând că se teme că Sfânta Treime să nu se înțeleagă în mod sabelian, ca un triplu aspect al Aceleiași Dumnezeiri, cum o înțelege Marcel de Ancira. În ce privește expresia de un al doilea sau al treilea Dumnezeu, nu este altceva decât o expresie imperfectă cu privire la deosebirea celor trei persoane.

Este deficient Eusebiu în exprimare, pentru că, în ceea ce privește substanța, este mare deosebire între învățătura lui și a lui Arie. Așa, de pildă, spune despre Fiul: Care niciodată nu a lipsit așa încât să fie după aceea, ci înainte de vreme, etern a fost a purces și întotdeauna a fost Tatălui ca Fiu și nu nenăscut, ci născut din nenăscutul Tată, unul născut, Dumnezeu din Dumnezeu. Iar în alte locuri ale scrierilor sale, nu vedem nici o gradație între cele trei persoane (Demonstratio, IV,3; IV, 13).

Dumnezeirea Cuvântului și a lui Cristos o dovedește clar (din profeția despre căderea Ierusalimului, din opera apostolilor și din minuni) și o anunță și după întrupare. Deci, acuza de arianism nu se poate baza atât de mult pe scrierile sale, cât pe simpatia sa față de ei. În scrieri nu se arată a fi arian sau semiarian. La Conciliul din Niceea (325), Eusebiu a fost unul dintre episcopii cei mai bine văzuți, opunându-se lui omoousios apărat de Osius și majoritatea Conciliului, fiindcă, după el, acest termen favoriza sabelianismul. Dar nu s-a unit nici cu Eusebiu din Nicomedia, ci pare să fi fost capul celei de a III-a partide cu tendință subordinaeană. Eusebiu de Cezareea nu era pentru omoousios și consubstanțial, curent la Roma, dar suspect în Răsărit. Totuși îl subscrisese, inclusiv Simbolul credinței, redactat de Osius și Sf. Atanasie la cererea împăratului Constantin. Totuși, după Conciliul Niceean, se uni cu adversarii Conciliului, pactizând cu sinodalii care, rând pe rând, condamnară pe principalii apărători ai doctrinei Conciliului: Sf. Eustațiu din Antiochia, Sf. Atanasie și Marcel de Ancira.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact