Greco-Catolic.ro

S-a născut în Dobrogea noastră şi a fost crescut şi educat în una din mănăstirile de aici, prin grija unuia din călugării locului numit Petru, pe care-l aminteşte în mărturisirile sale. Într-o astfel de mănăstire a învăţat teologia sfintei Biserici, pentru ca, la o anumită vârstă, să plece peregrin monah în Răsărit. A ajuns la Constantinopol şi, mai târziu, la Roma, chemat de Papa Gelasiu care avea nevoie de un bun cunoscător al limbilor latină şi greacă. Sosit la Roma spre sfârşitul anului 496, s-a închinoviat în Mănăstirea Sf. Anastasia de la poalele Palatinului şi a stat acolo sub arhipăstorirea a zece papi, de la Atanasie al II-lea până la Virgilius. Sf. Dionisie a murit probabil la Mănăstirea Vivarium între anii 540-545 (N. Vornicescu, op. cit. p. 67). Unul dintre prietenii şi admiratorii lui Cassiodor, primul ministru sub Teodorie, ne spune că acest monah scit era cel mai erudit şi preda împreună cu el dialectica la Mănăstirea Vivarium, pentru tinerii învăţăcei de acolo. Era foarte bun cunoscător al Sf. Scripturi, al limbilor latină şi greacă, blând şi harnic în activitatea lui ştiinţiifică şi bisericească. De neam scit, dar întru totul cu maniere romane.

Opera cuviosului Dionisie Scitul constă în primul rând dintr-un număr de traduceri patristice în limba latină, cuprinse în Antologie de texte patristice pusă la dispoziţia călugărilor din Scythia Minor. Prima serie de scrieri ale lui Dionisie Smeritul o formează traducerile în limba latină din greacă a unor scrieri patristice răsăritene trimise călugărilor sciţi în scopul combaterii nestorianismului. În prefaţa uneia dintre aceste traduceri în limba latină, prefaţă adresată monahilor sciţi Ioan şi Leonţu, prezintă două scrisori ale Sf. Ciril al Alexandriei către Succesus, episcopul Diocezareei Issuriei, în sprijinul combaterii nestorianismului. Tot în acest scop, Dionisie a tradus din limba greacă în latină cartea Sf. Grigore de Nyssa, Despre crearea omului, iar mai târziu Scrisoarea Sinodală din 430, alcătuită de Sf. Ciril al Alexandriei şi trimisă patriarhului Nestorie de la Constantinopol, spre îndreptare, cunoscută ca Epistola XVII. Acestea sunt aşa-zisele Anatematisme ale Sf. Ciril al Alexandriei şi ele au fost închinate fraţilor preaiubiţi Ioan şi Leonţiu din Scythia Minor. A mai tradus în latină Tomosul către armeni al patriarhului Proclu, pe care l-a trimis tot acestor călugări dobrogeni. O a doua categorie de scrieri este cea hagiografică, cuprinzând biografiile unor sfinţi monahi: Viaţa Sf. Pahomie, Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisia, Descoperirea capului Sf. Ioan Botezătorul El a alcătuit florilegiul Exempla Sanctorum Patrum însumând 100 de pasaje patristice, o adevărată colecţie din operele sfinţilor Atanasie, Grigore Teologul, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Ciprian, Ilarie, Ambrozie, Augustin, texte ce se refera la diverse probleme teologice, trinitare şi cristologice. Şi aceste scrieri le-a tradus în limba latină şi le-a trimis la mănăstirile din Dobrogea. Dionisie Exiguul a tradus în limba latină şi a dat la lumină în doua ediţii - versiuni - Canoanele Sinoadelor Ecumenice (de la Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon), ale unor sinoade locale şi a editat Decretele pontificale în care a urmărit să apere dogma Sf. Treimi, Cristologia şi Mariologia. O contribuţie deosebit de importantă a lui Dionisie Exiguul o formează lucrările de cronologie creştină. El a refuzat să mai înceapă calendarul, ciclul pascal, de la primii împăraţi romani, îndeosebi de la persecutorul Diocleţian şi, pentru prima data, a socotit anii de la naşterea lui Isus Cristos, scriind în această problemă lucrările: Liber de Paschac (Cartea despre Paşti), Argumenta paschalia (Argumente pascale) şi doua epistole: Epistola prima de ratione Paschae şi Epistola secunda. Prin aceste lucrări el a adaptat calculul la anii erei creştine, socotind începutul calendarului cu Naşterea Domnului nostru Isus Cristos, eveniment cardinal şi fundamental pentru existent umană şi, astfel, a pus bazele de calculare a erei creştine, era noastră actuală, valabilă pentru întreaga planetă. O astfel de cucerire de valoare universală, din partea unui smerit monah plecat din Dacia Pontică, îmbracă literatura daco-romană, pe care a produs-o cu o strălucire şi cu o valoare care nu are egal în nici o literatura europeană contemporană pentru o problemă similară (l. C. Coman ,Littératurepatristique au Bas-Danube... în Romanian Orthodox Church News, XI, 1981, p.6).

Acest sistem cronologie a fost pus în practică şi în Biserica noastră începând cu Molitvernicul slavon, tipărit la Târgovişte în anul de la zidirea lumii 7053, iar de la Naşterea lui Cristos 1545, iar după doi ani, în Apostolul tipărit la Târgovişte cu data 1547.

4. SF. ONORAT, mort în 429, a fost întemeietorul Mănăstirii din Lerins, care a dat Bisericii mulţi oameni de seamă. Între aceştia cel mai cunoscut este:

5. SF. VINCENŢIU DE LERINS. Viaţa sa e puţin cunoscută. Se pare că a murit pe la 450.

Numele lui a rămas celebru prin lucrarea Communitoriu, scrisă către 434, care constă din trei părţi. În prima parte spune că, pe lângă Sf. Scriptură, admisă de toţi ereticii, trebuie să fie considerată ca izvor de credinţă şi Sf. Tradiţie: care a fost crezută pretutindeni şi de toţi Faptul că o doctrină este nouă, oricât de mare ar fi geniul aceluia care o susţine, e un semn de erezie. În a doua parte (cap. 28-40) revine la obiecţia că nu ar mai fi nici un progres în credinţă, şi nu numai că admite progresul, dar îi descrie şi caracteristicile. În ultima parte (c. 41-43) face o recapitulare a întregii opere. Este posibil că, în această opera, Sf. Vincenţiu avea aceeaşi părere despre graţie ca şi Sf. I. Casian.

6. Dintre ceilalţi scriitori ieşiţi din şcoala din Lerins, în această perioadă, mai amintim pe Sf. EUCHERIU, episcop de Lyon între anii 445-450, care a scris multe scrieri practice: De laude eremi (Lauda mănăstirii); De contentu mundo (Dispreţul lumii) şi biblice (Liber formularum Spirituali inteligentiae, Instructiones, 2 cărţi) şi foarte probabil că tot el a scris şi povestirea martiriului Legiunii tebane. Cât priveşte omiliile ce i se atribuie, nu toate pot fi considerate ca autentice.

7. SF. HILARIE, urmaş al Sf. Onorat pe scaunul episcopal din Arles (429-449), a scris Viaţa Sf. Onorat şi diferite Omilii şi cântece, pierdute.

8. ARNOBIU, african de origine, care însă a trăit mare parte din viaţa sa în Roma, a scris (432-435) Comentarii asupra Psalmilor şi mici expuneri asupra Evangheliei. Tot lui i se atribuie opera semipelagiană anonimă în trei cărţi Praedestinatus şi Conflictul dintre Arnobiu şi Serapion asupra monofizismului.

9. FAUST DE RIEZ, de origine breton, abate de Lerins, din 433, apoi, în 456, episcop de Riez (Provence), a fost predicator de seamă, lăsând aceste scrieri: De Spiritu Sancto, contra macedonienilor; De gratia, contra predestinaţionismului, în care înclina spre semipelagianism şi alte scrieri, care, în cea mai mare parte, le reproduc pe celelalte.

Contra semipelagienilor a luptat cu mare îndârjire SF. PROSPER. Puţine lucruri ştim despre viaţa sa. Pare că s-a născut către 390 în provincia Aquitania şi a primit ca laic o instrucţie retorică. Deşi laic, îl întâlnim în 429 în Marsilia, unde, împreună cu prietenul său, Hilarie de Marsilia, discuta cu călugării lui Sf. Casian, având o mare admiraţie faţă de Sf. Augustin. De aici fiecare scrise câte o scrisoare Sfântului Augustin, informându-l de opoziţia pe care o întâmpină doctrina sa în mănăstirile din sudul Franţei şi despre erezia semipelagiană.

Sf. Prosper a fost apărătorul memoriei Sf. Augustin şi a operei sale de interpretări false şi tendenţioase. După moartea Sf. Augustin a vizitat, în 431, Roma. Papa Celestin i-a dat o scrisoare în care a apărat ortodoxia episcopului de Hippona, afirmând că predestinaţia, aşa cum a elaborat-o Sf. Augustin, nu distruge liberul arbitru, ci-l perfecţionează.

10. SF. FULGENŢIU DE RUSPA (468-533), episcop, urmaş al Sf. Augustin sub vandali, şeful episcopilor exilat în Sardinia, i-a combătut pe arieni, a apărat doctrina Sf. Augustin şi, spre sfârşitul vietii, s-a reîntors din refugiu trăind în mijlocul credincioşilor săi până când generalul Belizarie a recucerit Africa. Născut în 468 în Thelepta din Bizancena, dintr-o familie bogată, a primit o educaţie foarte aleasă. Crescut foarte creştineşte de mama sa, a intrat în cariera administrativă, însă în urma citirii unei cuvântări a Sf. Augustin despre Psalmul 36, a intrat în mănăstirea Telpta, de unde, în 508, a fost ales episcop de Ruspa (nordul Africii). După câţiva ani, a fost exilat împreună cu alţi 60 de episcopi de regele vandal Trasamund în Sardinia, unde a combătut semipelagianismul lui Faust de Riez. Reintrat în dieceză în 523, a căutat să sfinţească poporul luptând pentru ortodoxia sa până la moarte (532). Spirit pătrunzător, viguros, capabil de a expune doctrinele cele mai abstracte şi de a le clarifica, posedând bine Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, cunoscând bine pe Sf. Augustin, Fulgenţiu nu este totuşi decât un scriitor de mâna a doua, care nu s-a bucurat de prea multă vază. Scrierile sale se împart în: tratate teologice, cuvântări şi epistole.

Tratatele teologice cuprind scrieri despre Sf. Treime, contra arienilor, despre graţie, contra semipelagienilor şi asupra întrupării.

A mai scris: Contra arienilor, în 515, în care dă răspuns la 10 probleme puse de Trasamund; Către Taramund, regele vandalilor, în 3 cărţi, în care răspunde la o serie de noi obiecţii; un mic tratat, pierdut, Contra lui Pinta, episcop arian; un mic Comentar despre Sf. Spirit, din care ne-au rămas unele fragmente. Mai târziu a scris despre Sf. Treime, Contra lui Fabian, episcop arian, Despre întruparea Fiului lui Dumnezeu. Contra lui Faust de Riez a scris Epistola XVII, care este un mic tratat cu titlul Despre întruparea şi graţia Domnului nostru Isus Cristos. Tot în exilul din Sardinia a scris Către Monim, în care se ocupă cu predestinaţia şi Contra lui Faust, în 7 cărţi, scriere pierdută. Reîntors la Ruspa, 523, a scris epistola sinodală în numele episcopilor africani şi De veritate praedestinationes et gratiae Dei (Despre adevărul predestinaţiei şi al graţiei lui Dumnezeu). În afară de acestea a mai sens: De remisione peccatorum (Despre iertarea păcatelor), în 2 cărţi şi De Fide sau regula verae Fidei (Despre credinţă sau regula adevăratei credinţe), un compendiu scurt, dar precis, al adevărurilor de credinţă. Dintre cuvântările sale, numai zece sunt autentice şi au ca obiect misterele Domnului sau virtuţile Sfinţilor.

Mai avem de la Sf. Fulgenţiu 13 epistole, dintre care cele mai multe sunt mici tratate, având fie fragmente morale, fie dogmatice: Despre statutul văduvelor, Despre vergurie, Despre cantate, Despre penitent ş.a.

Din cauză că şi-a însuşit foarte bine doctrina Sfântului Augustin, Sf. Fulgenţiu a fost numit, în Evul Mediu, Augustinus Previatus, fiind cel mai mare teolog şi cel mai sfânt episcop din vremea sa (Bossuet, Défense de la Tradition et des saintes Péres).

Discuţiile în Africa cu arienii au încetat odată cu recucerirea acestei provincii de la vandali de către Belizarie, generalul lui Iustinian (533). Atunci au survenit discuţiile cu privire la Cele Trei Capitole.

Episcopii africani, prin FACUNDUS, episcop de Hermiona (Tunis), n-au fost mulţumiţi cu condamnarea lor în 571, ci acesta a sens Contra lui Mocian Scolasticul şi o Epistula catholicae in defensionern trium capitularum.