CARTEA A II-A
EPOCA A II-A, DE AUR, A LITERATURII PATRISTICE
DE LA CONCILIUL DIN NICEEA, 325, LA CONCILIUL DE LA CALCEDON, 451

Capitolul XII

1. SFÂNTUL IERONIM (342-420)

Eusebiu Sofronie Ieronim s-a născut la Stridon în Dalmaţia, dintr-o familie creştină bogată; studiat la Aquilea, apoi la Roma (359), unde a fost elevul vestitului gramatician Ilie Donat şi a retorului Virotin, ocupându-se cu toată pasiunea sufletului sau tânăr de studiul clasicilor greci şi latini, filosofi şi poeţi şi iubind, în acelaşi timp, plăcerile şi distracţiile lumeşti. În orele libere, lua parte cu plăcere la pledoariile avocaţilor în palatul justiţiei, dezvoltându-se în felul acesta în ei spiritul polemic. Duminica îi plăcea să meargă cu prietenii în catacombele Sf. Sebastian. Probabil că aceste vizitei a dus la convingeri şi sentimente mai bune şi au născut în suflet regrete pentru excesele de până atunci aşa că, pe la 365, completamente schimbat, primi botezul din mâinile Papei Liberiu. După această dată, începu Ieronim o serie de călătorii. Vizitează mai întâi Galia, oraşele sale principale, dintre care Trevere, unde cunoscu scrierile Sf. Hilarie şi unde simţi chemarea către călugărie. De aici, se întoarse în Italia la Aquilea, unde, împreună cu Rufin şi cu alţi tovarăşi, duse o viaţă retrasă. Către 373 plecă spre Orient, după ce micuţa comunitate se împrăştie; trecu prin Grecia, Tracia şi Asia Mică, oprindu-se la Antiohia din cauza unei boli ce-l cuprinse. Vindecat de boală, hotărî să se aşeze aici, căci, la şcoala lui Apolinarie Leodicianul, putea să cunoască mai bine scriitori greci şi Sf. Scriptură. Tot aici intră în relaţii cu evreii, nazareni din Bereia, care i-au comunicaţi Evanghelia lor în limba ebraică, pe care ei a tradus-o. A combătut pe luciferieni şi a scris viaţa Sf. Paul Eremitul. În anul 375 s-a retras in desertul Chelchis (Tebaida siriană), unde a dus o viaţă foarte aspră de pustnic, rugându-se, citind in limba greacă şi ebraică. După trei ani, a fost silit de schisma meleţiană să părăsească deşertul; revenind la Antiohia, apoi şi hirotonit preot de episcopul Paulin (378); pe la 379, îl întâlnim la Constantinopol, unde îl ascultă pe Sf. Grigore Nazianzenul, de la care câştigă o mare admiraţie pentru Origen, urmărind, în acelaşi timp cu cel mai viu interes, dezbaterile Conciliului Ecumenic din Constantinopol la 381.

În 382 îl însoţi pe Sf. Paulin şi pe Sf. Epifaniu la Roma, unde faima lui îl făcuse cunoscut. Papa Damasus îl luă secretar al sau (382-385), cerându-i neîncetat noi lucrări. Dintre toate lucrările cerute de Papa Damasus care îl dorea succesor, cea mai importantă era să stabilească un text oficial unicat vechii versiuni latine a Sfintei Scripturi folosită in Occident şi a pune astfel capăt marii diversităţi de texte aflate în acel timp în circulaţie. Această muncă, începută în 384, o desfăşura alături de celelalte şi îl ocupă aproape toată viaţa. Pasiunea lui pentru ştiinţă, comorile de ştiinţă acumulate vor fi folosite ordonat pentru binele general al Bisericii.

În urma acestui fapt, viaţa Sf. Ieronim luă o orientare definitivă. Sf. Scriptură va fi terenul lui preferat de activitate. Foarte admirat pentru vasta sa cultură şi pentru viaţa sa aspră, a fost directorul de conştiinţă al întregii aristocraţii înalte romane: Marcella, Paula şi fiicele sale; Blesilla, Eustochium, Leea, fecioara Asella ş. a. au fost conduse sufleteşte de el. În acelaşi timp îşi câştigase însă şi mulţi duşmani, care reproşau propaganda excesivă pentru viaţa ascetică, îndrăzneala criticii sale scripturistice şi, mai ales, asprimea cu care cenzura viata prea liberală a clericilor şi a laicilor.

Alegerea ca Papă a lui Siricius, care îi era duşman, (394), îl îndeamnă să părăsească Roma. Plecă deci în 365 însoţit de Paula şi Eustochiu pentru Răsărit, vizitând Alexandria, Egiptul, locurile sfinte şi, apoi, m 386 se stabili definitiv la Bethleem, unde întemeie o mănăstire de bărbaţi, iar Paula o mănăstire de femei. În Bethleem, Sf. Ieronim petrecu a doua parte a vieţii (386-420), cea mai activă dintre toate. Deşi închis in mănăstire, nu numai că îi induce pe călugării săi, ci învaţă evreieşte de la evrei; luată de la ei, mai ales de la Bar-Anina, să predice, primeşte numeroşi vizitatori ai Locurilor Sfinte, corespondând cu toată lumea şi amestecându-le controversele vremii cu cea mai mare ardoare şi cu multă patimă. Între 393-404 ia parte la controversa origenistă contra episcopului Ioan de Antiohia şi contra lui Rufin, şi luptă contra lui Iovinian II Vigilantius. Din 405 ia parte la lupta contra pelagienilor, care, În 417, îi jefuiesc mănăstirea şi-l maltratează, scăpând numai cu mare greutate prin fugă. După ce-şi vede, rând pe rând, trecute la cele veşnice pe prietenele sale, îşi dă şi el sufletul în 30 septembrie 420. Trupul lui se venerează în Sf. Maria Maggiore la Roma. Mănăstirea zidită de el a fost distrusă, doar o peşteră, lângă catedrala Nativităţii de lângă Bethleem, poartă numele Sf. Ieronim.

Sf. Ieronim a fost un caracter foarte interesant. De o parte, are multe defecte, iar de altă parte multe calităţi. Ceea ce-l caracterizează, mai întâi de toate, este temperamentul său ardent, violent, care odată ce a îmbrăţişat o partidă, nu mai suportă nici o contrazicere, nici o critică. Cei care nu judecă la fel cu ei sunt taxaţi în fel şi chip, maltrataţi şi batjocoriţi: Cine i-a fost duşman a fost totdeauna ultimul dintre oameni (Tillemont, Memoires XII, 2). În acelaşi timp, are şi calităţi excepţionale. Acest om nervos, susceptibil, care vedea pretutindeni duşmani, are în fond o inimă foarte iubitoare, foarte bună; era capabil de orice jertfă dreaptă şi loială, foarte generoasă; şi-a luat de bună voie asupră-şi sărăcia şi nevoia, fiind mai presus de toate un neobosit lucrător, gata întotdeauna să apere dreapta credinţă şi să îmbogăţească tezaurul intelectual al Bisericii.

Ca scriitor, Sf. Ieronim nu este nici gânditor, nici teolog, ca Sf. Augustin, nici un orator, nici un păstor de suflete ca Sf. Ambrozie, sau Sf. Leon, ci este un erudit, cel mai învăţat dintre scriitori latini. Cunoştea foarte bine latina, greaca, ebraica şi cunoştea destul de bine caldaica şi aramaica. Poseda foarte bine istoria şi geografia biblică, istoria bisericească şi vieţile sfinţilor, precum şi literatura profană. Ca formă, Sf. Ieronim este un scriitor de primul rang: foarte personal când scrie, el compune cu artă. Scrierile sale se deosebesc prin bogăţia limbii, prin vivacitatea stilului, prin varietatea expresiei fi, adesea, prin verva impetuoasă. Nici unul dintre scriitorii latini nu a scris intr-o limbă mai frumoasă decât Sf. Ieronim, încât este numit Cicero creştin

Scrieri. De pe când era în viaţă, Sf. Ieronim s-a bucurat de cea mai mare consideraţie. Pe la anul 393 se plângea că scrierile sale, imediat ce erau dictate, se răspândeau pretutindeni (Ep. 49,2), iar în 415 Paul Orosius spunea că întreg Apusul aştepta o vorbă a sa, precum aşteaptă pământul uscat roua cerului. Nu după mult timp de la moarte, a fost primit între marii învăţaţi apuseni.

Între scrierile sale, păstrate în cea mai mare parte, trebuie să deosebim traducerile de scrierile originale. Pe ultimele le împărţim în scrieri exegetice, dogmatice, polemice, istorice şi epistole.

1. Traduceri. Sf. Ieronim şi-a propus, ca scop al traducerilor sale, acela de a fi intermediar între cultura greaca şi cea latină şi, după cum rezultă din traducerile sale, era într-adevăr omul născut pentru aşa ceva, posedând capacitatea de a se adapta gândului şi minţii altora, prin a reda prin vorbă şi intenţie, de a pătrunde spiritul altuia, de a-l însuşi şi de a-l exprima, ca şi cum ar fi fost al său propriu. Mai ales în ceea ce priveşte Sf. Scriptură trebuie să se spună acest lucru, căci devenise In exponendia Scripturis doctor maximus, înainte de a expune traducerea Sf. Scripturi, să amintim că el a tradus 70 de omilii ale lui Origen şi Peri-Archon, din Eusebiu de Cezareea, Omanensticorum, şi partea a doua din Chronicon, pe care a continuat-o din anul 325 până la 378; din Didin, Tratatul despre Sfântul Spirit, o epistolă antiorigenistă a Sf. Epifanie contra lui Ioan de Ierusalim, epistole de ale lui Teofil Alexandrinul, contra Sf. Ioan Crisostomul şi Regula monastică a Sf. Pahomie şi a urmaşilor săi.

Opera capitală a Sf. Ieronim, pe acest teren, o formează traducerea Sfintei Scripturi. La cererea Papei Damasus, În 383, revizui, după textul vechi grec, vechea traducere Itala (vetus Itala). Din această revizuire provine, foarte probabil, Noul Testament al Vulgatei actuale, precum şi Psaltirea numită romană, revizuită după LXX, (Septuaginta) care se mai menţine şi azi la Sf. Petru din Roma. În 386, după ce se stabilise la Bethleem şi găsise la Cezareea o revizuire hexaplară a lui Origen, o luă ca bază pentru a revedea Vechiul Testament începând de la Psalmi. Din această lucrare nu ni s-a păstrat decât Psaltirea numită Galicană, fiind adoptată în Franţa, şi care se află în Biblia latină, precum şi Cartea lui Iov. începând cu 391, Sf. Ieronim se hotărî să traducă direct din evreieşte toate cărţile Vechiului Testament, afară de cele deuterocanonice (Estera, Baruch, Macaveilor, Înţelepciunea şi Ecleziasticul), Operă terminată în 405. Această traducere, în care autorul a căutat să dea cât mai fidel textul original, la început a fost rău primită şi criticată atât de conservatori, care preferau vechea traducere, cu care erau obişnuiţi, cât şi de duşmanii evreilor, cărora nu le convenea că Sf. Ieronim s-a servit de textul evreiesc, pe care îl credeau în multe locuri alterat. Numai începând cu secolul al XII-lea traducerea este primită în general de toţi în Apus, iar din secolul XII devine Vulgata, fiind declarată de Conciliul Tridentin (1542) traducerea oficială a Bisericii latine.

II. Scrierile originale, şi în această direcţie, partea principală o deţin scrierile exegetice, dintre care amintim:

1. Liber hebraicarum questionum in Genesium (Chestiuni evreieşti asupra Facerii) în care tratează diferitele dificultăţi de înţelegere a Genezei, cu ajutorul textului ebraic, al diferitelor traduceri şi tradiţiilor ebraice (389).

2. Commentarioli in Psalmos (393), scurte note şi glose asupra unor Psalmi.

3. Un comentar asupra Ecleziasticului (389), scris după Origen.

4. Comentarii asupra celor XVI profeţi scrise în diferite epoci: în 391 asupra lui Naum, Mihea, Sofronie, Agheu, Habacuc; 394 - Ioan, Abdia; 406 - Ozia, Ioil, Amos, Zaharia, Malahia; in 407 - asupra lui Daniil, Isaia (408-410), 18 cărţi, Ezechil 14 cărţi şi Ieremia 6 cărţi, întrerupt la moarte, Acest ultim comentar este cel mai bun dintre toate.

5. Din Noul Testament a comentat mai întâi patru epistole ale Sf. Pavel (386-7): Către Filimon, Galateni, Efeseni, Tit; apoi, un scurt, însă preţios, comentar asupra Sf. Matei (398) şi o conexie şi o amplificare a comentariului lui Victorin de Pettau asupra Apocalipsului.

Aceste comentarii sunt de cea mai mare importantă, mai ales pentru prefeţele lor, în care Sf. Ieronim explică cum a înţeles să compună Opera, cât şi pentru erudiţia vastă de care da dovadă. Fiind însă scrise în grabă, nu sunt prea exacte şi nu-i de mirare că autorul îşi schimbă adesea părerile. Tot aici trebuie amintite omiliile sale descoperite de Dom Morin în 1897. Morin publică o colecţie de 59 de omilii asupra Psalmilor, cunoscute şi de Sf. Ieronim, iar in 1903 le adaugă alte 14, tot asupra Psalmilor. în afară de acestea, mai publică 120 de omilii asupra altor circumstanţe din viaţa liturgică sau monastică şi două asupra lui Isaia. Toate aceste omilii ţinute la Bethleem au fost copiate de editori şi n-au fost revăzute de Sf. Ieronim, ceea ce explică forma lor neglijentă.

III. Scrieri dogmatico-polemice. Sf. Ieronim nu este un teolog propriu zis, ei nu a tratat chestiuni dogmatice decât pentru a le apăra de duşmani şi considera că una dintre cele mai mari glorii ale sale a fost faptul că nu i-a citat nici pe eretici, căutând cât a putut ca duşmanii Bisericii să fie şi ai săi. El este mai întâi un polemist în toată puterea cuvântului. Pasionat, violent, injust, ei ii tratează pe adversari săi fără a-i menaja câtuşi de puţin, întrebuinţând sarcasme, expresii muşcătoare şi spirituale, folosindu-se de tot ceea ce le-ar putea strica. Cu toate că spune că iubeşte pacea pe care o doreşte, se vede prea bine că-i convins să lupte: departe de a evita certurile, el le caută.

În ordine cronologică scrierile sale dogmatico-polemice sunt următoarele: l. Altercatio Luceferiani et Orthodoxi (Cearta dintre un Luciferian şi un Ortodox) este un dialog între un catolic şi un învăţăcel ai lui Lucifer de Cagliari, in care combate obiectiv şi calm rigorismul luciferianiştilor care pretindeau că acei episcopi care odată au greşit, trebuie să fie depuşi şi că botezul arienilor nu este valid. Scrierea pare să fie din jurul anului 382 în Roma. Tot acolo a scris, puţin după aceea:

2. Adversus Helvidium (Contra lui Helvidius) în care arată, împotriva acestui învăţăcel ai lui Auxenţiu de Milano, că Preacurata a rămas pururea fecioară.

3. In Adversus Iovinianum (Contra lui Iovinian), în două cărţi scrise la Bethleem în 393, face o apologie a verguriei şi combate celelalte greşeli ale acestui călugăr roman apostat, care nega nu numai meritul verguriei, dar şi ai faptelor bune, spunând că creştinul nu poate cădea în păcat şi că în cer vor fi premii diferite.

În decursul controversei origeniste a scris:

4. Contra lui Ioan de lerusalim, pe care îi acuză de origenism (394) şi a fost publicată după moartea sa.

5. Apologia contra cărţilor lui Rufin, în 3 cărţi (402-403).

6. In Adversus Vigilantium (Contra lui Vigilantiu) îi combate pe acest preot galez, care scrisese contra vegherilor, contra cultului sfinţilor şi ai moaştelor, contra celibatului şi a statului monahal. În această scriere compusă într-o noapte (402), Sf. Ieronim apăra mai ales cultul sfinţilor şi al moaştelor.

7. Dialogul contra pelagienilor, în 3 părţi, foarte frumos ca formă, combate greşelile pelagienilor cu privire la graţie şi predestinaţie.

IV. Pe teren istoric, Sf. Ieronim a continuat Cronica lui Eusebiu. Scrierea să principală este De viris illustribus, prima încercare de istorie a literaturii creştine. Scrierea are 135 de capitole, în care îi enumeră pe toţi scriitorii creştini cu scrierile lor, de la Sf. Petru şi până la vremea sa, o listă cu lucrările proprii. Cu toate scăderile pe care le are, este de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea Sfinţilor Părinţi şi a scrierilor lor. A fost compusă pe la 392. Ca hagiograf a scris mai multe vieţi ale Sfinţilor: Viaţa Sf. Pavel. 376, Primul Pustnic. Viaţa lui Malchus (390), Viaţa lui Ilarion (părintele monahismului palestinian, mort 371). Multe epistole ale sale conţin numeroase însemnări necrologice interesante. În ceea ce priveşte Martirologiul Hieronimian, deşi nucleul original este de pe vremea sa, (a Sf. Ieronim) a fost amplificat şi refăcut în secolul al VI-lea în Franţa.

Doctrina. În Sf. Ieronim domină două iubiri: faţă de om şi faţă de Biserică. Am amintit ceva despre prima, mai rămâne să spunem câteva cuvinte despre a doua, reliefând spiritul profund bisericesc ce caracterizează opera sa. Chiar şi ezitarea sa faţă de Origen şi şcoala Alexandrină îşi are explicaţia în teama sa, devenită cu siguranţă, că scrisorile lor nu corespund întru-toate cu doctrina Bisericii Romane. Sf. Ieronim întotdeauna proclamă ca normă indeclinabilă Biserica şi învăţătura ei (Cf. Ep. 15, l, 16, 2, ş. a.) şi adaugă: nu poate să fie curat cine este în afară de Biserica, spune el în Comentariu la Ezechil, 7, 19, iar în Ioil (ad. 3, l): Zic că oricine se exclude din Biserica, nu se poate mântui. Scrierile sale, dacă nu prezintă prea mare valoare ca speculaţie teologică, sunt de cea mai mare valoare ca mărturie a tradiţiei bisericeşti. Sf. Ieronim nu-i un gânditor original, nici un teolog, nici un orator, nici păstor de suflete, ci autoritatea lui are trei surse principale:

a) Întinderea şi siguranţa ştiinţei sale. Providenţial, Dumnezeu a dat prin el Bisericii latine textul scripturistic conform originalului inspirat, garanţa cea mai solidă a valorii operei sale. Este deci, înainte de toate, un erudit depăşind excepţional pe toţi Părinţii latini, fără excepţie, având citite toate producţiile creştine şi laice, unele larg comentate şi folosite, posedând la perfecţie latina, greaca, ebraica şi suficient caldaica şi aramaica.

b) Ferma sa ataşare la tradiţia Bisericii a fost lupta lui contra ereticilor.

c) Puritatea doctrinei sale asupra religiei credinţei catolice este dar exprimată: Biserica este aceea care dă adevărata interpretare a sensului Sf. Scripturi şi reprezintă Tradiţia. Cine refuză s-o asculte este eretic, duşman. În scrisoarea a 15-a, scrisă din Siria în 376 Papei Damasus, enumeră toate titlurile Romei: Ego nullum primum nisi Christum sequens beatitudini tuae, id est, cathedrae Petri, communione conoscior, super illam Petram a edificatum Ecciesiam scio... şi adaugă: Cine nu-i în corabia lui Noe (Biserica) va pieri de potop. Greşeşte, însă, când susţine că treapta episcopatului este mai mult de origine bisericească decât divină, şi nu este superioară preoţiei. Neagă, de asemenea, canonicitatea cărţilor deuterocanonice ale Vechiului Testament sub influenţa trăirii lui în Palestina, dar treptat le admise canonice. Admise parţial Apocatastaza, căci magisteriul Bisericii nu se pronunţase dar încă asupra acestei probleme.

A atacat teza pelagianistă - o supravieţuire a spiritului păgân -, conform căreia n-ar exista suferinţa (apateia), iar omul are posibilitatea să fie fără păcat prin propriile lui forţe, Sf. Ieronim arătând necesitatea graţiei pentru mântuire, unită cu voinţa liberă a omului.

Pocăinţa noastră este imposibilă fără ajutorul harului supranatural. Întreaga morală creştină a fost pusă la încercare prin afirmaţiile lui Iovinian, pelagian, care spunea:

a) cei care au primit botezul cu credinţă deplină, nu pot păcătui; b) cei care au păstrat această graţie baptismală, prin credinţă vor avea aceeaşi răsplată in cer, oricare ar fi faptele lor; c) de altfel, toate păcatele sunt egale în gravitate, după cum şi toate faptele bune în merite. Această este de fapt teoria luterană a mântuirii, prin credinţa fără fapte, îndreptată atunci contra ascetismului, fecioriei, căsătoria egală celibatului. Ascetismul recomandat de Sf. Ieronim este de fapt viaţa religioasă, recomandând tinerilor asceţi: dragostea pentru singurătate, viaţa comună sub autoritatea unui superior, austeritatea în îmbrăcăminte şi hrană, rugăciunea continuă şi studiul cărţilor sfinte în limba lor originală. Sf. Ieronim a considerat-o pe Sfânta Maria pururea fecioară şi sfinţii vrednici de cinstire, inclusiv mormintele şi moaştele lor.

Dintre multele adevăruri pe care le conţin scrierile Sf. Ieronim, amintim câteva: Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, spune că îi este cu putinţă oricărei minţi, negând însă vederea directă a lui Dumnezeu, în Isaia (ad. 14, 10), despre Sf. Treime are expresii dure în Comentariul în Efeseni (ad. 14,5). În Cristologie afirmă existenţa a două naturi în aceeaşi persoană a lui Cristos, dar şi verguria Mariei, ba chiar şi a Sf. Iosif, precum şi celibatul bisericesc. Acelaşi lucru îi susţine în Contra lui Iovinian. Scrierile sale sunt de mare pro şi contra pelagienilor, împotriva cărora afirmă necesitatea concursului divin şi acţiunile noastre, mai ales în cele supranaturale, precum şi nesiguranţa mântuirii.

De asemenea, afirmă existenţa liberului arbitru şi necesitatea faptelor bune pentru mântuire.

În ceea ce priveşte doctrina sacramentală are opinii preţioase despre Botez şi despre Sf. Mir, contra Inciferienilor, despre Penitenţa şi mărturisirea secretă, despre Sf. Euharistie şi despre celelalte Taine. În Comentariu la Tit (ad. l, 5) dezvoltă o argumentare splendidă în favorul primatului papal. Dintre celelalte puncte mai amintim critica pe care o face lui Origen cu privire la restaurarea finală, răsplătii cu privire la realitatea şi materialitatea pedepselor, precum şi varietatea pe cale o apără contra lui Iovinian.

2. SULPITIU SEVER (360-425)

Născut la Aquitania (poate la Bordeaux), pe la anul 360, dintr-o familie nobilă, a studiat la Bordeaux, unde a legat prietenie cu Sf. Paulin de Noia şi s-a distins apoi ca avocat. Rămânând văduv către 390, în urma morţii tinerei lui soţii, s-a decis să părăsească lumea, atras la călugărie de exemplul Sf. Paulin şi sfătuit de Sf. Martin de Tours pe care-l vizită în 396. Trăind în singurătatea de la Primuliacum (Franţa) din 399 până la moarte (425), împărţind timpul între studiu şi rugăciune, Sulpitiu Sever şi-a dedicat o mare parte a activităţii în cinstea Sf. Martin de Tours. Puţin după moartea Sf. Martin, publică o lucrare despre viaţa acestui sfânt, care se răspândi foarte repede. Ca o completare, a publicat şi trei epistole care privesc mai ales moartea sfântului, iar pentru a pune în evidenţă şi mai clar spiritul său, în comparaţie mai ales cu viaţa Sf. Antonie şi a altor călugări din Răsărit, scrise în anul 400 două dialoguri.

În afară de acestea, Sulpitiu Sever a mai scris o cronică în două cărţi (Chronicorum libri duo) în 403, ce conţine un mic rezumat al istoriei evreieşti şi creştine de la Facere până la Consulatul lui Stylicon, lăsând la o parte, din respect, întreg cuprinsul Noului Testament. În general, scrierea nu este prea originală, în afară de istoria priscilianismului, însă este foarte frumoasă ca formă; de aceea, autorul este numit Salustiu creştin Spre sfârşitul vieţii îşi impuse totală linişte, ca penitenţă pentru o perioadă în care aderase la pelagianism. Tot în legătură cu Sf. Ieronim poate fi amintită lucrarea Peregrinatio ad Luca Saneta, scrisă către 404, pe care Sf. Ieronim, în epistola 108, spune că a fost compusă de Etoria, stareţă, probabil spaniolă, într-o familie nobilă. Aceasta descrie drumul său în Palestina, Egipt şi Edessa, pe care l-a făcut la sfârşitul veacului al IV-lea, 395, notând cu mare grijă tot ce a văzut. Scrierea este de cea mai mare importanţă pentru a cunoaşte Liturghia din Ierusalim pe acel timp. Până în ultima vreme, scrierea era cunoscută sub numele de Peregrinatio Silviae. Aceasta scriere a fost trimisă surorilor ei din Galia; astfel, s-a păstrat şi a ajuns la noi.