Greco-Catolic.ro

S-a născut către 185 în Alexandria Egiptului dintr-o familie creştină; tatăl său, Sf. Leonida, mort martir sub Septimius Severus (203), a fost primul său învăţător, datorită căruia a prins mare gust pentru citirea şi studierea Sf. Scripturi, păstrat toată viata. L-a întrecut cu mult pe Clemente Alexandrinul, învăţătorul său. În timpul persecuţiei lui Septimius Severus (202-203) a fost cuprins de o mare dorinţă de a muri martir; numai datorită mamei sale, care i-a ascuns hainele, s-a văzut obligat să rămână acasă în vremea acestei mari persecuţii. Şi-a completat instrucţia intelectuală cu neoplatonicul Ammonius Sacca şi pe cea teologică urmând lecţiile lui Clemente Alexandrinul. Niciodată nu s-a găsit un geniu atât de precoce ca el şi atât de entuziasmat. Era o inimă de foc în care ardea dorul de ştiinţă, dorul de ascetism, dorul de martiriu. În 203, la vârsta de 18 ani, episcopul Demetrius al Alexandriei îl pune în fruntea şcolii catehetice Didascaleion din Alexandria, pe care Clemente Alexandrinul trebuise să o părăsească în urmă edictului lui Septimius Severus. Origen s-a dedicat în întregime şcolii, câştigându-i pe elevii săi nu numai cu ştiinţa să, dar şi prin viaţa sa virtuoasă. A dus o viaţa foarte austeră, mergând până acolo cu austeritatea, încât s-a castrat. Episcopul Demetrius a condamnat acest act al său, refuzând să-l hirotonească preot, însă l-a lăsat în fruntea şcolii. A condus pe mulţi la martiriu (Plutarch, Basilides etc), însă el a scăpat, ca prin minune, de la moarte. Către 212 s-a dus la Roma pentru a cunoaşte această Biserica foarte veche; acolo a ascultat o omilie a Sf. Hippolyt. Reîntors acasă, şi-a asociat ca ajutor pe Heraclas, rezervându-şi sieşi învăţământul superior şi, la vârsta de 25 de ani, începu să înveţe evreieşte şi să adune tot felul de texte şi traduceri ale Sf. Scripturi. În acest timp, un învăţăcel al său, Ambrozie, creştin fanatic, un tânăr destul de bogat, îi puse la dispoziţie şapte şi mai mulţi stenografi, pentru a scrie ceea ce dicta Origen, şi tot atâţia caligrafi, care să copieze scrierile şi, astfel, a început să dezvolte cea mai bogată activitate literară. Între timp, faima sa a trecut graniţele ţării. În 215, a fost invitat de un magistrat roman în Arabia, pentru a-l instrui în credinţa creştină. În 215 său 216, în urmă persecuţiei lui Caracalla, dezlănţuită la Alexandria, în urmă unui război civil izbucnit acolo, Origen trebui să părăsească Alexandria, refugiin-du-se în Cezareea Palestinei, unde episcopii din Cezareea şi Ierusalim îl invitară să predice în bisericile lor. Demetrius, episcopul său, fu nemulţumit de acest lucru, mai ales că Origen nu era preot şi îl rechemă la Alexandria, unde îşi reluă locul de şef al şcolii. În perioada absenţei lui, a fost suplinit la conducerea şcolii de Heraclas. În acest timp, către 218, mama împăratului Alexandru Sever, Iulia Mammea, auzind de faima lui Origen, îl chemă la Antiochia, pentru a-l cunoaşte personal; de acolo, Origen se reîntoarce la Alexandria. Din 218 până în 230 trăieşte în Alexandria, această perioada fiind cea mai fecundă. În perioada respectivă, Origen atinge apogeul gloriei sale şi al ştiinţei, scriind Hexaplele şi Octaplele şi făcând să apară, către 230, opera să cea mai importantă: Peri-Archon. Către 230, trebui să meargă în Achaia (Grecia), la Atena, pentru a împăca unele neînţelegeri din acele biserici, trecu prin Cezareea Palestinei, fiind aici hirotonit preot de către episcopul Teoctist de Cezareea şi Alexandru al Ierusalimului, fără ştirea episcopului său, cu toate că era iregular, autovătămat, datorită faptului că s-a castrat. În acele biserici nu existau canoane care să interzică preoţirea eunucilor. Reîntors acasă a fost judecat de un sinod şi găsit vinovat că a călcat în picioare canoanele bisericeşti cu privire la hirotonire şi că învaţă greşeli doctrinare. Într-un sinod din 231, a fost înlăturat din fruntea Şcolii alexandrine şi exilat, iar în alt sinod, depus din preoţie, ceea ce s-a adus la cunoştinţa tuturor bisericilor şi, mai ales, a Bisericii din Roma care, în 232, a confirmat printr-un Conciliu Roman verdictul dat de Conciliul condus de episcopul Demetrius al Alexandriei Egiptului. Alungat din Egipt, s-a îndreptat din nou spre Palestina, la episcopii care l-au hirotonisit şi s-a stabilit la Cezareea, unde a deschis o şcoală teologică ce depăşea chiar şi pe cea din Alexandria prin caracterul ei ştiinţific şi care atrăsese la ea cele mai strălucite inteligente ale acelui timp: Grigore Taumaturgul, Atenodor, fratele său, Firmilian din Cezareea. Origen a predat aici 20 de ani (până la sfârşitul vieţii sale), definitivându-şi aici lucrările începute la Alexandria: Hexaplele şi Octaplele, gigantice monumente de critică biblică. Tot aici a redactat respingerea acelui Discursul adevărat al lui Celsus, în lucrarea Contra Celsum în care se oglindeşte inima unui apostol, preocupat mai mult de a converti şi a face binele decât de a purta ură unui adversar.

În 238 l-a vizitat pe Firmilian din Cezareea Capadochiei, iar către 240 a făcut o călătorie la Atena. În 244 a mers în Arabia pentru a-l converti pe ereticul Berilus de Lostra, modalist. În timpul persecuţiei lui Decius (250-251) fu aruncat în închisoare, în lanţuri, şi maltratat şi chinuit pentru credinţă, iar după câţiva ani muri, în vârstă de 65 de ani, la Tir, în Fenicia. Deci, în Cezareea şi-a terminat fundamentalele lui opere amintite. El nu a fost niciodată obiectul unui cult în Biserică, deşi a fost mare creştin.

Scrierile sale. Origen a fost numit de cei vechi. Adamantins, adică omul de oţel, pentru puterea argumentelor sale şi pentru pasiunea din operele sale. Spirit de o curiozitate nesăţioasă, a îmbrăţişat în scrierile sale toate domeniile, având însă o predilecţie pentru Sf. Scriptură. Independent de lucrările lui critice pe care le-a făcut asupra textului Sf. Scripturi, el a căutat întotdeauna să-şi reazime învăţătura pe Sf. Scriptură, fiind în esenţă un teolog biblist.

Sub aspectul stilului, Origen este inferior lui Clemente Alexandrinul în ceea ce priveşte puritatea, eleganta şi armonia. Adesea, este lung şi plicticos. Acest lucru se explică prin faptul că mai multe scrieri ale sale nu sunt altceva decât lecţii sau discursuri stenografiate şi, data fiind mulţimea scrierilor sale, n-a putut şi n-a avut timp să le revadă sau să se îngrijească prea mult de forma lor exterioară. Origen a fost cei mai fecund scriitor pe care l-a avut Biserica şi pe care l-a avut antichitatea creştină.

Sf. Epifaniu socoteşte la 6000 numărul scrierilor sale (Haereses, 64, n. 63), Eusebiu reduce numărul lor la 2000, iar Sf. Ieronim la 800, cu toate că acest număr pare incomplet. Cea mai mare parte a scrierilor sale însă, s-a pierdut, din cauză că unele opere nu au fost niciodată copiate în întregime şi, astfel, pierind originalul, a pierit şi textul, iar altele au fost pierdute în decursul vremii. În plus, trebuie amintit şi faptul că, începând cu secolul al III-lea, Origen a fost suspectat de erezie, mai ales în unele scrieri, şi condamnat atât în 231, cât şi sub Iustinian, în anii 543-553 şi apoi în alţi ani (680-789-869), ceea ce a discreditat şi celelalte cărţi ale sale. Mai mult de jumătate din ceea ce ni s-a păstrat, nu exista decât în traducere latină din secolele IV sau V, care nu reprezintă întru toate textul original, iar fragmente din ele ni se păstrează în Antologia (Filocalia) lui Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzenul. Scrierile lui Origen le grupăm în următoarele trei categorii: 1. Biblice; II. Teologice; III. Scrieri practice şi Epistole.

l. Scrierile biblice. Origen a consacrat cea mai mare parte din viaţa sa studiului Sf. Scripturi, considerând Sf. Scriptură fundamentul a toate. De acolo trebuie să scoată teologii adevărurile credinţei şi exemple pentru viata să practică. Însă, înainte de toate, trebuie să aibă înaintea ochilor un text sigur al Vechiului şi Noului Testament, cu atât mai vârtos cu cât evreii reproşau adesea creştinilor că nu cunosc textul evreiesc. Prima sa grijă a fost, deci, să pună în mâna teologilor un instrument care să nu poată fi atacat de duşmani. Astfel, el pune pe şase coloane separate textul Vechiului Testament, mai întâi în evreieşte cu litere evreieşti, apoi evreieşte cu litere greceşti, traducerea Aquila, Symachus, LXX, şi Teodoction, toate cu semne, steluţe (asterix), care arătau diferenţa dintre traducerea LXX (Septuaginta) şi textul evreiesc. Această opera, cea mai de seamă dintre cele exegetice ale sale, se numeşte Hexaplele (locurile care se găseau în LXX şi lipseau în evreieşte, erau însemnate cu o steluţă). Cartea Psalmilor a fost scrisă pe opt coloane, adăugându-se, la traducerile amintite, alte două, a cincea şi a şasea, iar opera se numeşte Octaplele. Textul rezultat din această revizuire hexaplară a LXX a fost răspândit de Pamfil şi Eusebiu şi tradus în limba siriacă în 616. Această opera, Hexaplele, a fost scrisă între anii 216-245. Ea s-a păstrat în Biblioteca din Cezareea, unde a văzut-o şi a folosit-o Sf. Ieronim; nefiind copiată în întregime, a pierit în 638, când arabii, ocupând Cezareea, au distrus biblioteca oraşului. Astăzi nu se păstrează decât mai bine de jumătate într-o traducere siriacă şi alte fragmente din alte coloane diferite.

Scrierile exegetice ale lui Origen se împart, după Sf. Ieronim, în trei clase: Scholii, Tratate (comentarii) şi Tomuri.

Scholiile sunt note explicative, foarte scurte, asupra diferitelor cărţi din Sf. Scriptură, asupra cuvintelor sau a unor expresii din text. Astfel, a scris Scholii la cartea Facerii, Leviticului, Numerilor, Isaia, în Psaltire, Ecleziastic, Matei, Ioan, Epistola către Galateni, din care nu a rămas aproape nimic.

Omiliile erau tratate morale, ţinute în timpul serviciilor divine, asupra unui text sau pericopă din Sf. Scriptură. În ele, Origen prezintă lecţii dogmatice, morale sau mistice scoase din textul Sf. Scripturi pentru zidirea sufletească a credincioşilor. A lăsat o opera imensă, din care au rămas doar câteva frânturi, cca. 200, cele mai multe în traduceri.

Tomurile sunt comentarii ample asupra textului întreg al unei cărţii sfinte, conţinând, spre deosebire de omilii, o explicare ştiinţifică a textului biblic. Aici apare mai mult metoda lui Origen care, imitându-l pe evreul Philon, caută să înlocuiască pretutindeni sensul literal şi istoric al Bibliei cu sensul spiritual sau pneumatic (alegoric). Această exegeză alegorică l-a făcut pe Origen să scrie frumoase comentarii asupra Facerii, Psalmilor, Pildelor, Cântării Cântărilor, Evangheliei Sf. Ioan etc., însă nici unui dintre aceste comentarii nu ni s-a păstrat în întregime. Ceea ce scade puţin din valoarea lor este faptul că autorul neglijează cu totul sensul literal şi caută pretutindeni pe cel spiritual.

II. Scrierile teologice. Scrierea de căpetenie este Despre principii, în limba greacă Peri-Archon, în 4 cărţi, care s-au păstrat numai în traducerea latină modificată a lui Rufin, 398, care a lăsat la o parte acele locuri ce conţineau lucruri supărătoare, precum şi în mai multe fragmente greceşti ce ne-au rămas, mai ales în Filocalia. Din această cauză, nu ne putem pronunţa astăzi sigur, nici să condamnăm absolut unele afirmaţii ipotetice ale lui Origen, nici să-l apărăm, neavând textul original şi nici cel tradus fidel originalului, cât s-a păstrat.

Plecând de la predicarea apostolilor şi cea bisericească, izvoarele întregii credinţe, Origen ne dă o expunere ştiinţifică a principalelor puncte ale credinţei creştine. Este o adevărată Summa Theologica, o vastă expunere a dogmelor creştine, sintetizând elementele separate şi clarificând cele obscure, înţelegem prea bine cum o atare idee genială, într-o epocă în care dogmele nu aveau nici o formulă definită, în multe părţi este deficientă. Opera, împărţită în patru cărţi, ne prezintă: Cartea I-a, cele trei Persoane divine: Tatăl - spirit şi invizibil; Fiul, Cuvântul şi Înţelepciunea, Sf. Spirit, care este prin Fiul şi locuieşte în Sfinţi; spiritele create (îngerii din cer, diavolii infernului). Cartea a II-a tratează lumea materială şi omul, reînvierea lui prin întruparea Domnului şi despre destine. A III-a Carte e a fundamentelor morale, latura libertăţii omeneşti, lupta dintre bine şi rău şi despre Victoria finală a binelui. În Cartea a IV-a vorbeşte despre Sf. Scriptură, opera inspirată, a cărei interpretare presupune existenţa a trei sensuri, ce constituie marea lege a exegezei sale. Ultimele zece capitole (28-37) sunt o recapitulare a întregii opere Peri-Archon sau Despre principii.

Metoda pe care a întrebuinţat-o în acest sens este mai întâi cea alegorică, arătând fiecare problemă, explicând-o, apărând-o şi, în fine, probând-o din Sf. Scriptură. Opera a fost scrisă după plecarea lui Origen din Alexandria în 231, cum spune Eusebiu (H. E. VI, 24), foarte probabil între 225-230, căci îl arată pe autor matur în gândire. Despre ortodoxia acestei opere s-a discutat mult. Însuşi Origen, referitor la şase probleme, nu a intenţionat să dea decât soluţii ipotetice: adică referitor la purcederea Sf. Spirit, a originii sufletului, a naturii spiritelor, a esenţei liberului arbitru, a succesiunii lumilor şi a însufleţirii aştrilor. Până când autorul a fost încă în viată, opera nu a fost atacată de nimeni, însă, la sfârşitul secolului următor (IV) şi în sec. VI, ea a dezlănţuit adevărate furtuni. Unii, ca Sf. Epifaniu şi Sf. Ieronim, l-au atacat cu furie; alţii ca Pamfil, Didin şi Rufin l-au apărat nu cu mică patimă. Că anumite teorii din Despre principii (Peri-Archon) erau condamnabile, nu încape îndoială, însă nu trebuie să se uite că Origen a fost întotdeauna un fiu supus al Bisericii şi că a prezentat multe lucruri nu ca adevăruri sigure, ci ca ipoteze. Trebuie să mai adăugăm că adversarii lui i-au atribuit păreri care nu sunt ale sale şi că unele din scrierile sale au fost publicate prea repede de către mecenatul sau, Ambrozie, fără să aibă timp să le mai revadă, după cum el însuşi se plânge într-o scrisoare către Papa Fabian, apărând ortodoxia credinţei sale.

Eusebiu ne spune că Origen a scris la Alexandria o opera intitulată Stromata în 120 de cărţi, pe timpul lui Sever, în care se pare că a tratat cu ajutorul Sf. Scripturi despre diferitele dogme creştine, arătând prin ce se deosebesc de învăţăturile păgâne; pe de altă parte, cu ele, îşi găsesc reazim scrierile filosofilor. Din ea nu ni se păstrează decât un fragment.

În Despre înviere, două cărţi, Origen, îi numeşte, pe aceia ce susţin identitatea trupului înviat cu aceia pe care l-a avut în viată, simpli... nevinovaţi şi ţărani. El limitează această identitate la anumite proprietăţi ale martiriului şi spune că materia însăşi odată cu moartea, se întoarce la materia prima. Pare că neagă că aleşii vor avea un trup în viaţa de dincolo. Această opera este anterioară celei De Principiis. Contra Celsum (Contra lui Celsus), în 8 cărţi, care ni se păstrează în limba greacă, este o opera destinată contra scrierii lui Celsus Discurs adevărat, scris prin 178 contra creştinilor. În această carte, care se poate reface uşor din opera lui Origen, Celsus îl punea pe un evreu să combată mesianismul creştinilor (cartea I); apoi un păgân combătea mesianismul evreilor (cartea a II-a); acelaşi păgân combătea creştinismul, pentru că era contra teoriilor lui Platon despre transcendentitatea dumnezeiască şi-L considera pe Isus ca un simplu om, un înşelător al poporului, care a devenit Dumnezeu numai în fantezia învăţăceilor săi şi care a meritat să fie condamnat şi să moară pe cruce, fiindcă a trădat şi a dus în rătăcire oamenii (cartea a III-a). În ultima carte exalta şi apără religia păgână a statului, considerând-o principalul factor de mărire a Imperiului Roman şi făcând apoi apel la creştini să se lapede de credinţa lor creştină şi să se întoarcă la religia strămoşilor lor.

Cu toate că Origen credea că cel mai bun răspuns dat lui Celsus este tăcerea şi viaţa creştinilor, în urmă cedă insistenţelor presante ale lui Ambrozie şi compuse Contra lui Celsus. În această scriere, Origen îl combate pas cu pas pe Celsus din Discursul adevărat. În prima şi a două carte, Origen probează mesianitatea lui Cristos, în a treia şi a patra apără mesianitatea în sine conform povestirii evanghelice, în a cincea şi a şasea combate obiecţiunile contra diferitelor învăţături creştine, iar în a şaptea şi a opta dărâmă apologia pe care Celsus a făcut-o păgânismului. La începutul lucrării, Origen declara că apărarea cea mai bună a creştinismului este vitalitatea divină a Bisericii prin care ea regenerează mereu şi moral omenirea, precum şi difuzarea ei universală, în ciuda tuturor atacurilor. El face dovada unei prodigioase erudiţii şi a unei fermităţi a credinţei sale, manifestând calm şi seninătate în abordarea obiecţiunilor adversarului său, rezolvându-le fără violenţă. Această opera, de cea mai mare importantă, a fost scrisă prin anul 246, adică anul III al domniei lui Filip Arabul, după cum ne spune Eusebiu (H. E. VI, 35). Alte scrieri polemice ale lui Origen s-au pierdut. Astfel a scris Contra evreilor, Discuţiile cu Candit în Atena... cu Acnomone Baesus în Palestina... cu Berillus în Arabia şi alte scrieri contra ereticilor.

III. Scrieri practice şi morale. Dintre numeroasele scrieri şi scrisori morale ni s-au păstrat în text grecesc doar două: De Oratione şi Exhortatio ad Martyrium.

Despre rugăciune (De Oratione). În 34 capitole, după pilda lui Tertulian şi Sf. Ciprian, ne dă, la început, o frumoasă expunere despre rugăciune în general, apoi explică Tatăl Nostru. A fost scrisă după 231. Exhortatio ad Martyrium, în 49 de capitole, scrisă în grabă prin 235, este un îndemn la martiriu, încurajându-l pe Ambrozie şi pe un preot din Cezareea, Protoctet, să nu se teamă de suferinţă pentru Cristos, ci să se bucure de a fi judecaţi demni cu apostolii. În ea aduce o mulţime de motive din care rezultă că, pentru creştini, este o datorie să persevereze în credinţa şi să sufere chiar moartea, când este nevoie. Comentarii asupra rugăciunii Tatăl Nostru au mai făcut şi Tertulian, Sf. Ciprian, Sf. Ciril din Ierusalim, Sf. Grigore Nisenul, Sf. Augustin. Despre alte scrieri morale şi practice ale lui Origen a rămas doar amintirea lor în scrierile Sf. Ieronim: Despre pace, Despre Post, Despre monogamie, Omilii. Ca şi Clemente Alexandrinul, Origen a fost un mistic, de altfel înzestrat cu lumini superioare de meditaţie acordate de Sf. Spirit celor perfecţi. Acest adevăr se observa şi în numeroasele sale Epistole din care Eusebiu adunase mai mult de o sută noua cărţi (H. E. VI, 36), din care ne-au rămas numai două: una adresată lui Sf. Iuliu Africanul, în care apără autenticitatea povestirii Susanei (Daniel XIII), care lipseşte din textul evreiesc al Vechiului Testament, iar a două, adresată lui Grigore Taumaturgul, în care îndeamnă să se continue studiul Sf. Scripturi. Din celelalte nu ni s-au păstrat decât două fragmente.

Origen nu vorbeşte de Gnoză ca şi Clemente, termen suspect şi atunci, dar orientează o bună parte din învăţătura sa spre pregătirea şi folosirea cunoaşterii supranaturale care distinge elita creştină de mulţime. Aceste lumini au ca obiect misterele divine care, fără a fi complet înţelese, descoperite, sunt cel puţin luminate. Chiar cunoaşterea lui Isus Cristos se face printr-o credinţă a celor simpli, legată mai mult de umanitatea Sa, de suferinţele Lui, pe când perfecţii adaugă acestei credinţe înţelepciunea lui Dumnezeu, care fondează ştiinţa teologică, dragostea spirituală, faţă de cea sensibilă a celor simpli. Aceste lumini superioare îşi au principiul în Dumnezeu, aşa cum l-a avut Sf. Ioan, care, inspirat de Sf. Spirit, a putut scrie Evanghelia sa consacrată dumnezeirii lui Isus, fiindcă şi-a odihnit capul pe pieptul lui Isus şi a îngrijit-o pe Sf. Maria, ce i-a devenit, de asemenea, mamă. Maternitatea spirituală a Mariei este clar expusă de el şi, de asemenea, cunoaşterea superioară a apostolilor asupra lui Isus. Obiectele superioare luminate sunt: Dumnezeu, Sf. Treime, Cristos. În acest fel, învăţământul lui Origen ar fi abscons (tainic, numai de el ştiut), dar ataşamentul lui la Sf. Tradiţie, la Magisteriul Bisericii, nu împarte credincioşii în clase superioare şi inferioare, ci îi îndeamnă pe toţi la o cunoaştere profundă a adevărurilor credinţei.

Doctrina lui Origen. Este foarte greu să expui în mod perfect învăţătura lui Origen, dat fiind marele număr al scrierilor sale, precum şi starea în care se găsesc multe din ele, traduse mai puţin exact, iar altele dispărând în întregime.

Izvoarele Teologiei lui Origen sunt trei: Sf. Tradiţie, Biblia şi Filosofia. Origen este, întâi de toate, un mare filosof, fiind un adevărat gânditor care a ştiut să înmagazineze în sine şi să elaboreze cu o speculaţie largă şi profundă tot ceea ce a găsit mai bun şi mai aproape de creştinism în sistemele de pe vremea sa, punând totul în serviciul credinţei. El îşi dă foarte bine seama că păşeşte pe căi noi şi primejdioase, de aceea nu se încrede în sine, ci ne face atenţi de valoarea ipotetică şi personală a abordărilor sale, sau caută să le readucă la normele apostolice. Unde acestea din urmă nu-i parcă-i dau o normă bine stabilită, Origen se exprima în forma dubitativă şi condiţională, în mod ipotetic, pentru simplul motiv de speculaţie, rezervând întotdeauna numai Bisericii şi mai puţin sieşi dreptul de a reveni asupra chestiunilor şi soluţiilor propuse. Credinţă pentru el nu-i numai canonul Sf. Scripturi inspirate, ci, de asemenea, şi învăţătura Bisericii, predicarea Bisericii, regula de credinţă a Bisericii. Pentru a-l judeca deci bine pe Origen, trebuie să avem în vedere următoarele:

1. Nu pretutindeni este definitivă acea expresie pe care o găsim în scrierile sale de început. Aşa, de exemplu, este clar că prezintă mai multă maturitate de gândire opera Contra lui Celsus decât Despre Principii.

2. Să nu considerăm ca expresii dogmatice acele argumente care nu sunt decât produse ipotetice ale gândirii sale şi, ca atare, ele nu reprezintă pentru el Învăţătura Bisericii. Ca şi criteriu de adevăr Origen stabileşte, ca şi Sf. Ireneu şi Tertulian, că Acel adevăr trebuie crezut care întru nimic nu se deosebeşte de Tradiţia Bisericească şi Apostolică (Despre Principii pref. 2). Aceasta este Praedicatio ecclesiastica per succesionis ordinem ab apostolis Tradita et usque ad praesu în Ecclesil permanens (Ibidem). Adevărurile fundamentale învăţate de Tradiţie le expune în Despre Principii unde parafrazează toate articolele Simbolului, precum şi în Matei, scrie 33, Comentarii la Ioan, ton 32, 9. Aceste adevăruri fundamentale ale Tradiţiei sunt aceleaşi pe care le întâlnim în Simbol: Dumnezeu unul, Isus Cristos, Sf. Spirit, că exista diavol, că lumea a fost făcută, că Sf. Scriptură este inspirată şi că există îngeri buni, iar omul are suflet. Mai sunt şi unele adevăruri secundare controversate: Cei mai învăţaţi... pot să-ţi arate puterea minţii lor în răspunsuri corecte acestor probleme:

1. Că Sfântul Spirit este născut sau nu, sau dacă şi el este Fiul lui Dumnezeu sau nu;

2. Sufletul îşi are originea în sămânţă (Ex seminis), transmis sau creat sau preexistent, sau la origine;

3. Ce-a fost înainte de lumea aceasta şi ce va fi după ea;

4. Nu este clar în predicarea noastră dacă Dumnezeu este corporal sau de altă natură decât lucrurile; de asemenea, Cristos, Sf. Spirit şi sufletul omenesc;

5. Soarele, luna şi stelele sunt însufleţite sau nu (Despre Principii, pref. 10).

Se găsesc la Origen toate trăsăturile esenţiale ale catolicismului: o societate ierarhizată în trei grade, suveranitatea episcopului, doctrina creştină încredinţată Bisericii este transmisă prin magisteriul viu de către doctorii Bisericii (episcopi şi preoţi); episcopii sunt judecătorii. Primatul roman nu-i expres menţionat, deşi a recurs la ajutorul lui în viaţă. Fără îndoială, Origen nu a fost eretic, chiar dacă episcopul sau Demetrius l-a excomunicat violent pentru încălcare de canoane şi nu pentru doctrina propriuzisă. El a fost foarte modest şi rezervat.

Sf. Scriptură este formată din cărţile care susţin învăţătura lui Isus. Acelaşi Sf. Spirit i-a inspirat atât pe scriitorii Vechiului cât şi ai Noului Testament. În ea Origen găseşte un sens dublu: unul literal şi altul spiritual sau mistic, sau mai bine zis trei sensuri: unul somatic (=: corporal, carnea Scripturii) şi literal; altul psihic sau moral (după el, sufletul Scripturii) şi unul pneumatic sau spiritual. Însă nu toată Scriptură are în concret aceste trei sensuri. Sunt unele locuri în care nu i se poate admite un sens literal. Acesta este alegorismul lui Origen. Pentru a şi-l susţine, spune că anumite locuri în Sf. Scriptură ar conţine imoralităţi şi, de aceea, de alegorism s-a servit şi Sf. Pavel, iar după teoria lui Platon, lucrurile sensibile sunt chipul realităţilor supersensibile. Sensul psihic ocupă loc puţin, este foarte şters în interpretările lui, fiind absorbit de cel spiritual. Acesta este opus corporalului. Sensul spiritual, alegoric, domina la Origen pentru a susţine sfinţenia Sf. Scripturi.

Dumnezeu este de neînţeles şi de nepreţuit, însă se poate cunoaşte din lucrurile create. Principalele atribute ale Sale, amintite de Origen, sunt: simplu, spiritual şi bun, şi tot ceea ce există de la El, fiind atotputemic, imens şi cunoaşte lucrurile viitoare. Străbate cu mintea Sa fiecare lucru viitor. Cu privire la creaţie, Origen combate părerile filosofilor că materia nu ar fi creată (De Principiis, II, 1,4,9,6). Creaţia pentru el este producerea din nimic; este însă eternă, fiindcă Dumnezeu, fiind bun prin esenţa Sa, deci comunicativ, nu a putut să nu-şi împărtăşească bunătatea Sa din veşnicie şi, dacă nu ar fi creat din veşnicie, ar fi fost supus schimbării, ceea ce nu se poate, El fiind neschimbător. Mai întâi, Dumnezeu a creat spiritele şi toate egale, îmbrăcate cu trupuri eterice, cu voinţă liberă care a introdus diferenţe între spirite. În urma îndepărtării sufletelor de la Dumnezeu, acesta a făcut trupurile sau, mai bine zis, a condensat trupurile preexistente, adică materia unică tuturor spiritelor. Aceia care s-au îndepărtat mai puţin de Dumnezeu, au fost îmbrăcaţi cu un trup mai uşor, îngerii; alţii, care s-au depărtat mai mult, au fost îmbrăcaţi în materie luminoasă, însă grea: stelele; alţii, care se îndepărtaseră şi mai mult, au fost îmbrăcaţi cu materie rece, oamenii; cei care s-au îndepărtat mai mult de Dumnezeu, au fost îmbrăcaţi cu materie diformă şi aceştia sunt diavolii (De Principiis, I, 6, 4; II,8). El susţine deci că sufletul omului, înainte de a se uni cu trupul, exista: Înainte ca sufletul să se nască în trup, a contractat o vină oarecare în simţurile şi mişcările sale, pentru care, pe bună dreptate, au fost judecate de Dumnezeu astfel de suflete, să sufere (Despre Principii, III, 3,5). Deci omul poate să se servească de aceasta unire a sufletului cu trupul, cu materia, ca de un mijloc de a se curăţi şi a-şi recâştiga virtuţile. În toate aceste locuri, Origen ne spune că vorbeşte ipotetic şi că aceasta este o părere a sa, care nu ţine de învăţătura tradiţională. Aceasta este teoria probelor succesive, marea greşeală a sistemului sau filosofico-teologic.

Pentru a denumi Sf. Treime, Origen se serveşte în sens tehnic de termenul Trias - Treime -, al Sf. Teofil Antiochenul. Afimă existenţa celor trei persoane divine: Noi credem că sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Spirit (Comentariu, Ioan II, 6) şi apără, contra modalismului, distincţia reală între aceste trei persoane. Învaţă consubstanţialitatea Tatălui, Fiului şi Sfântului Spirit, căci le atribuie aceleaşi atribute dumnezeieşti (atotştiinţa, sfinţenia etc.) şi numeşte pe Fiul consubstanţial (omoousios) Tatălui. Despre Sf. Spirit spune că are aceeaşi substanţă sau natură ca Tatăl şi Fiul (Comentarii VIII, 5); că, în Tradiţie, se arată clar că este născut sau că trebuie să fie considerat ca Fiu al lui Dumnezeu. Însă, în alte locuri, neagă că purcederea Sf. Spirit se poate numi naştere şi că Sf. Spirit n-ar putea fi numit Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce purcede de la Tatăl prin Cristos. Cu toate acestea, Origen este acuzat că a învăţat subordinaţianismul, mai ales în De Principiis, I, 3,5, unde spune, între altele: însă mai mie decât Tatăl e Fiul, şi mai mie este Sf. Spirit, deci din această cauză mai mare este puterea Tatălui decât a Fiului şi a Sf. Spirit. Acest text nu poate fi scuzat, nici că nu ar fi tradus bine, nici în alt sens.

Cu privire la Cristos, învaţă că El este Cuvântul întrupat. Dumnezeirea Lui este probată în Contra lui Celsus, din identitatea lui cu Cuvântul, din efectele morale ale învăţăturii Sale, din minuni şi profeţi. Cu privire la cele două naturi ale lui Cristos are o mărturie preţioasă în Despre Principii, I, 2. Se pare însă că între cele două naturi nu a admis decât o unire morală.

Verguria Preacuratei şi în timpul naşterii este afirmată în Omilia XI, Luca. Cauza întrupării este păcatul, care a fost distrus de Cristos cu o moarte de adevărată jertfă: Ca prin Jertfa trupului Său să-L facă pe Dumnezeu părtaş oamenilor. Ca atare, Cristologia lui Origen este ortodoxă (Romani, III, 8). În Eshatologie, de asemenea, are uneori păreri greşite: astfel, în două locuri ale lucrării Peri-Archon (Despre Principii) II, 3, 7; III, 5, 4, pare că neagă că cei drepţi pot avea un trup în viaţa de dincolo, susţinând că sau vor trăi fără trupuri, sau că sufletele noastre vor fi în cer, aşa cum erau înainte de a fi unite cu trupurile, adică vor avea un trup de eter. De fapt, însă, după teoria lui despre Facere, nu neagă că în viaţa de dincolo vom avea trupuri, căci, după el, numai Dumnezeu se înţelege fără substanţă materială şi fără de nici un adaos corporal. Cu atât mai mult, el considera că este o mare greşeală aceea a gnosticilor care negau învierea trupurilor şi atribuiau mântuirea numai sufletului. Singurul punct în care greşeşte Origen este modul cum concepe identitatea trupului înviat cu acela pe care îl avem în viaţă el susţinând că sunt identice numai esenţialmente nu şi materialmente. Nu pare adevărat ce spun unii că Origen ar fi afirmat că trupurile, înainte de naştere, ar avea forma sferică. Celor răi le este rezervată pedeapsa focului, care însă nu este real, ci metaforic, mustrarea conştiinţei. Acest foc, după predicarea apostolică, este veşnic, însă pentru Origen acest lucru nu înseamnă că este fără sfârşit, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu se foloseşte de acest scop pentru a vindeca şi curăţi pe cel păcătos.

În afară de această, după Origen, liberul arbitru rămâne totdeauna în act, aşa încât spiritele pot trece oricând de la bine la râu şi de la rău la bine. Chiar şi diavolii, în vreo lume oarecare, pot să se convertească, să facă pocăinţă şi să recâştige strălucirea îngerească. Aşa încât, pare sigur că Origen a negat veşnicia pedepselor Infernului şi a admis o restituire a tuturor creaturilor raţionale la statul lor primitiv. Această este aşa zisa apocatastazie, adică reîntoarcerea tuturor fiinţelor intelectuale la Dumnezeu, după ce au trecut prin mai multe probe succesive. După această restauraţie universală, Origen nu exclude posibilitatea unei noi conturbări în lumea spiritelor, dat fiind că liberul arbitru rămâne în funcţie. Sf. Ieronim, bazându-se pe unele texte ale lui Origen (De Principiis II, l, 3), spune că el ar fi afirmat existenţa mai multor lumi, că, înainte de lumea noastră, ar fi fost o altă lume şi că va fi alta şi după aceasta. În ceea ce priveşte adevărurile practice, afirmă clar necesitatea universală a graţiei sfinţitoare, spunând că binele, care există în noi, nu există fără ajutorul lui Dumnezeu şi, prin urmare, numai cu ajutorul graţiei putem face fapte bune. Despre Sf. Petru a afirmat că este fundamentul Bisericii şi piatra foarte solidă (Omilia în Ieşirea, V, 4). Despre Botez spune, între altele: Biserica a primit de la Apostoli tradiţia să boteze şi copiii (în Romani, V, 9). Cu privire la Pocăinţă are mărturii explicite despre mărturisirea sacramentală: Dură şi grea, iertarea păcatelor prin pocăinţă, când păcătosul îşi spală cu lacrimi aşternutul său... şi nu se ruşinează să descopere preotului lui Dumnezeu păcatul său şi să caute medicale (Omilia II, 4, Levit). Păcatul este iertat prin Botez, iar păcatele de după Botez se vindecă prin martiriu, milostenie, iertare prin Pocăinţă, dezlegarea preotului. Despre indisolubilitatea căsătoriei (Matei, XVI, 16) vorbeşte în mod clar. Referitor la Preoţie spune că preotul să fie demn, deşi nu de vrednicia lui atârnă eficacitatea administrării Tainelor. Deşi a alegorizat Sf. Euharistie, admite prezenţa reală a Trupului lui Cristos, conform Tradiţiei creştine. Pentru el, serviciul liturgic, euharistic, este adevărată jertfă. Altarele creştine sunt consacrate prin Sângele preţios al lui Isus. Autoritatea Magisteriului Bisericii este indiscutabilă, afirmă el.

Cu toate greşelile şi contrazicerile ce se întâlnesc în scrierile lui Origen, dintre care preexistenta sufletelor, crearea din veşnicie, curăţirea sufletelor prin probe succesive, spiritualitatea trupului înviat al drepţilor, vremelnicia pedepselor iadului şi restaurarea universală a spiritelor în Dumnezeu (apocatastazia), Origen rămâne unul dintre cei mai mari gânditori, care au iubit cu mare foc adevărurile creştinismului, căruia i-a închinat şi i-a consacrat toată puterea geniului său, dar şi prin sfinţenia vieţii sale.