Joi, 23 octombrie 2011  
S Iacob, rudenia Domnului, ep (+ 62)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA A II-A

DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II PÂNĂ LA CONCILIUL DE LA NICEEA - 325

Capitolul V

A. SCRIITORI ORIENTALI

3. ORIGEN (185-251)

S-a născut către 185 în Alexandria Egiptului dintr-o familie creștină; tatăl său, Sf. Leonida, mort martir sub Septimius Severus (203), a fost primul său învățător, datorită căruia a prins mare gust pentru citirea și studierea Sf. Scripturi, păstrat toată viata. L-a întrecut cu mult pe Clemente Alexandrinul, învățătorul său. În timpul persecuției lui Septimius Severus (202-203) a fost cuprins de o mare dorință de a muri martir; numai datorită mamei sale, care i-a ascuns hainele, s-a văzut obligat să rămână acasă în vremea acestei mari persecuții. Și-a completat instrucția intelectuală cu neoplatonicul Ammonius Sacca și pe cea teologică urmând lecțiile lui Clemente Alexandrinul. Niciodată nu s-a găsit un geniu atât de precoce ca el și atât de entuziasmat. Era o inimă de foc în care ardea dorul de știință, dorul de ascetism, dorul de martiriu. În 203, la vârsta de 18 ani, episcopul Demetrius al Alexandriei îl pune în fruntea școlii catehetice Didascaleion din Alexandria, pe care Clemente Alexandrinul trebuise să o părăsească în urmă edictului lui Septimius Severus. Origen s-a dedicat în întregime școlii, câștigându-i pe elevii săi nu numai cu știința să, dar și prin viața sa virtuoasă. A dus o viața foarte austeră, mergând până acolo cu austeritatea, încât s-a castrat. Episcopul Demetrius a condamnat acest act al său, refuzând să-l hirotonească preot, însă l-a lăsat în fruntea școlii. A condus pe mulți la martiriu (Plutarch, Basilides etc), însă el a scăpat, ca prin minune, de la moarte. Către 212 s-a dus la Roma pentru a cunoaște această Biserica foarte veche; acolo a ascultat o omilie a Sf. Hippolyt. Reîntors acasă, și-a asociat ca ajutor pe Heraclas, rezervându-și sieși învățământul superior și, la vârsta de 25 de ani, începu să învețe evreiește și să adune tot felul de texte și traduceri ale Sf. Scripturi. În acest timp, un învățăcel al său, Ambrozie, creștin fanatic, un tânăr destul de bogat, îi puse la dispoziție șapte și mai mulți stenografi, pentru a scrie ceea ce dicta Origen, și tot atâția caligrafi, care să copieze scrierile și, astfel, a început să dezvolte cea mai bogată activitate literară. Între timp, faima sa a trecut granițele țării. În 215, a fost invitat de un magistrat roman în Arabia, pentru a-l instrui în credința creștină. În 215 său 216, în urmă persecuției lui Caracalla, dezlănțuită la Alexandria, în urmă unui război civil izbucnit acolo, Origen trebui să părăsească Alexandria, refugiin-du-se în Cezareea Palestinei, unde episcopii din Cezareea și Ierusalim îl invitară să predice în bisericile lor. Demetrius, episcopul său, fu nemulțumit de acest lucru, mai ales că Origen nu era preot și îl rechemă la Alexandria, unde își reluă locul de șef al școlii. În perioada absenței lui, a fost suplinit la conducerea școlii de Heraclas. În acest timp, către 218, mama împăratului Alexandru Sever, Iulia Mammea, auzind de faima lui Origen, îl chemă la Antiochia, pentru a-l cunoaște personal; de acolo, Origen se reîntoarce la Alexandria. Din 218 până în 230 trăiește în Alexandria, această perioada fiind cea mai fecundă. În perioada respectivă, Origen atinge apogeul gloriei sale și al științei, scriind Hexaplele și Octaplele și făcând să apară, către 230, opera să cea mai importantă: Peri-Archon. Către 230, trebui să meargă în Achaia (Grecia), la Atena, pentru a împăca unele neînțelegeri din acele biserici, trecu prin Cezareea Palestinei, fiind aici hirotonit preot de către episcopul Teoctist de Cezareea și Alexandru al Ierusalimului, fără știrea episcopului său, cu toate că era iregular, autovătămat, datorită faptului că s-a castrat. În acele biserici nu existau canoane care să interzică preoțirea eunucilor. Reîntors acasă a fost judecat de un sinod și găsit vinovat că a călcat în picioare canoanele bisericești cu privire la hirotonire și că învață greșeli doctrinare. Într-un sinod din 231, a fost înlăturat din fruntea Școlii alexandrine și exilat, iar în alt sinod, depus din preoție, ceea ce s-a adus la cunoștința tuturor bisericilor și, mai ales, a Bisericii din Roma care, în 232, a confirmat printr-un Conciliu Roman verdictul dat de Conciliul condus de episcopul Demetrius al Alexandriei Egiptului. Alungat din Egipt, s-a îndreptat din nou spre Palestina, la episcopii care l-au hirotonisit și s-a stabilit la Cezareea, unde a deschis o școală teologică ce depășea chiar și pe cea din Alexandria prin caracterul ei științific și care atrăsese la ea cele mai strălucite inteligente ale acelui timp: Grigore Taumaturgul, Atenodor, fratele său, Firmilian din Cezareea. Origen a predat aici 20 de ani (până la sfârșitul vieții sale), definitivându-și aici lucrările începute la Alexandria: Hexaplele și Octaplele, gigantice monumente de critică biblică. Tot aici a redactat respingerea acelui Discursul adevărat al lui Celsus, în lucrarea Contra Celsum în care se oglindește inima unui apostol, preocupat mai mult de a converti și a face binele decât de a purta ură unui adversar.

În 238 l-a vizitat pe Firmilian din Cezareea Capadochiei, iar către 240 a făcut o călătorie la Atena. În 244 a mers în Arabia pentru a-l converti pe ereticul Berilus de Lostra, modalist. În timpul persecuției lui Decius (250-251) fu aruncat în închisoare, în lanțuri, și maltratat și chinuit pentru credință, iar după câțiva ani muri, în vârstă de 65 de ani, la Tir, în Fenicia. Deci, în Cezareea și-a terminat fundamentalele lui opere amintite. El nu a fost niciodată obiectul unui cult în Biserică, deși a fost mare creștin.

Scrierile sale. Origen a fost numit de cei vechi. Adamantins, adică omul de oțel, pentru puterea argumentelor sale și pentru pasiunea din operele sale. Spirit de o curiozitate nesățioasă, a îmbrățișat în scrierile sale toate domeniile, având însă o predilecție pentru Sf. Scriptură. Independent de lucrările lui critice pe care le-a făcut asupra textului Sf. Scripturi, el a căutat întotdeauna să-și reazime învățătura pe Sf. Scriptură, fiind în esență un teolog biblist.

Sub aspectul stilului, Origen este inferior lui Clemente Alexandrinul în ceea ce privește puritatea, eleganta și armonia. Adesea, este lung și plicticos. Acest lucru se explică prin faptul că mai multe scrieri ale sale nu sunt altceva decât lecții sau discursuri stenografiate și, data fiind mulțimea scrierilor sale, n-a putut și n-a avut timp să le revadă sau să se îngrijească prea mult de forma lor exterioară. Origen a fost cei mai fecund scriitor pe care l-a avut Biserica și pe care l-a avut antichitatea creștină.

Sf. Epifaniu socotește la 6000 numărul scrierilor sale (Haereses, 64, n. 63), Eusebiu reduce numărul lor la 2000, iar Sf. Ieronim la 800, cu toate că acest număr pare incomplet. Cea mai mare parte a scrierilor sale însă, s-a pierdut, din cauză că unele opere nu au fost niciodată copiate în întregime și, astfel, pierind originalul, a pierit și textul, iar altele au fost pierdute în decursul vremii. În plus, trebuie amintit și faptul că, începând cu secolul al III-lea, Origen a fost suspectat de erezie, mai ales în unele scrieri, și condamnat atât în 231, cât și sub Iustinian, în anii 543-553 și apoi în alți ani (680-789-869), ceea ce a discreditat și celelalte cărți ale sale. Mai mult de jumătate din ceea ce ni s-a păstrat, nu exista decât în traducere latină din secolele IV sau V, care nu reprezintă întru toate textul original, iar fragmente din ele ni se păstrează în Antologia (Filocalia) lui Vasile cel Mare și Grigore Nazianzenul. Scrierile lui Origen le grupăm în următoarele trei categorii: 1. Biblice; II. Teologice; III. Scrieri practice și Epistole.

l. Scrierile biblice. Origen a consacrat cea mai mare parte din viața sa studiului Sf. Scripturi, considerând Sf. Scriptură fundamentul a toate. De acolo trebuie să scoată teologii adevărurile credinței și exemple pentru viata să practică. Însă, înainte de toate, trebuie să aibă înaintea ochilor un text sigur al Vechiului și Noului Testament, cu atât mai vârtos cu cât evreii reproșau adesea creștinilor că nu cunosc textul evreiesc. Prima sa grijă a fost, deci, să pună în mâna teologilor un instrument care să nu poată fi atacat de dușmani. Astfel, el pune pe șase coloane separate textul Vechiului Testament, mai întâi în evreiește cu litere evreiești, apoi evreiește cu litere grecești, traducerea Aquila, Symachus, LXX, și Teodoction, toate cu semne, steluțe (asterix), care arătau diferența dintre traducerea LXX (Septuaginta) și textul evreiesc. Această opera, cea mai de seamă dintre cele exegetice ale sale, se numește Hexaplele (locurile care se găseau în LXX și lipseau în evreiește, erau însemnate cu o steluță). Cartea Psalmilor a fost scrisă pe opt coloane, adăugându-se, la traducerile amintite, alte două, a cincea și a șasea, iar opera se numește Octaplele. Textul rezultat din această revizuire hexaplară a LXX a fost răspândit de Pamfil și Eusebiu și tradus în limba siriacă în 616. Această opera, Hexaplele, a fost scrisă între anii 216-245. Ea s-a păstrat în Biblioteca din Cezareea, unde a văzut-o și a folosit-o Sf. Ieronim; nefiind copiată în întregime, a pierit în 638, când arabii, ocupând Cezareea, au distrus biblioteca orașului. Astăzi nu se păstrează decât mai bine de jumătate într-o traducere siriacă și alte fragmente din alte coloane diferite.

Scrierile exegetice ale lui Origen se împart, după Sf. Ieronim, în trei clase: Scholii, Tratate (comentarii) și Tomuri.

Scholiile sunt note explicative, foarte scurte, asupra diferitelor cărți din Sf. Scriptură, asupra cuvintelor sau a unor expresii din text. Astfel, a scris Scholii la cartea Facerii, Leviticului, Numerilor, Isaia, în Psaltire, Ecleziastic, Matei, Ioan, Epistola către Galateni, din care nu a rămas aproape nimic.

Omiliile erau tratate morale, ținute în timpul serviciilor divine, asupra unui text sau pericopă din Sf. Scriptură. În ele, Origen prezintă lecții dogmatice, morale sau mistice scoase din textul Sf. Scripturi pentru zidirea sufletească a credincioșilor. A lăsat o opera imensă, din care au rămas doar câteva frânturi, cca. 200, cele mai multe în traduceri.

Tomurile sunt comentarii ample asupra textului întreg al unei cărții sfinte, conținând, spre deosebire de omilii, o explicare științifică a textului biblic. Aici apare mai mult metoda lui Origen care, imitându-l pe evreul Philon, caută să înlocuiască pretutindeni sensul literal și istoric al Bibliei cu sensul spiritual sau pneumatic (alegoric). Această exegeză alegorică l-a făcut pe Origen să scrie frumoase comentarii asupra Facerii, Psalmilor, Pildelor, Cântării Cântărilor, Evangheliei Sf. Ioan etc., însă nici unui dintre aceste comentarii nu ni s-a păstrat în întregime. Ceea ce scade puțin din valoarea lor este faptul că autorul neglijează cu totul sensul literal și caută pretutindeni pe cel spiritual.

II. Scrierile teologice. Scrierea de căpetenie este Despre principii, în limba greacă Peri-Archon, în 4 cărți, care s-au păstrat numai în traducerea latină modificată a lui Rufin, 398, care a lăsat la o parte acele locuri ce conțineau lucruri supărătoare, precum și în mai multe fragmente grecești ce ne-au rămas, mai ales în Filocalia. Din această cauză, nu ne putem pronunța astăzi sigur, nici să condamnăm absolut unele afirmații ipotetice ale lui Origen, nici să-l apărăm, neavând textul original și nici cel tradus fidel originalului, cât s-a păstrat.

Plecând de la predicarea apostolilor și cea bisericească, izvoarele întregii credințe, Origen ne dă o expunere științifică a principalelor puncte ale credinței creștine. Este o adevărată Summa Theologica, o vastă expunere a dogmelor creștine, sintetizând elementele separate și clarificând cele obscure, înțelegem prea bine cum o atare idee genială, într-o epocă în care dogmele nu aveau nici o formulă definită, în multe părți este deficientă. Opera, împărțită în patru cărți, ne prezintă: Cartea I-a, cele trei Persoane divine: Tatăl - spirit și invizibil; Fiul, Cuvântul și Înțelepciunea, Sf. Spirit, care este prin Fiul și locuiește în Sfinți; spiritele create (îngerii din cer, diavolii infernului). Cartea a II-a tratează lumea materială și omul, reînvierea lui prin întruparea Domnului și despre destine. A III-a Carte e a fundamentelor morale, latura libertății omenești, lupta dintre bine și rău și despre Victoria finală a binelui. În Cartea a IV-a vorbește despre Sf. Scriptură, opera inspirată, a cărei interpretare presupune existența a trei sensuri, ce constituie marea lege a exegezei sale. Ultimele zece capitole (28-37) sunt o recapitulare a întregii opere Peri-Archon sau Despre principii.

Metoda pe care a întrebuințat-o în acest sens este mai întâi cea alegorică, arătând fiecare problemă, explicând-o, apărând-o și, în fine, probând-o din Sf. Scriptură. Opera a fost scrisă după plecarea lui Origen din Alexandria în 231, cum spune Eusebiu (H. E. VI, 24), foarte probabil între 225-230, căci îl arată pe autor matur în gândire. Despre ortodoxia acestei opere s-a discutat mult. Însuși Origen, referitor la șase probleme, nu a intenționat să dea decât soluții ipotetice: adică referitor la purcederea Sf. Spirit, a originii sufletului, a naturii spiritelor, a esenței liberului arbitru, a succesiunii lumilor și a însuflețirii aștrilor. Până când autorul a fost încă în viată, opera nu a fost atacată de nimeni, însă, la sfârșitul secolului următor (IV) și în sec. VI, ea a dezlănțuit adevărate furtuni. Unii, ca Sf. Epifaniu și Sf. Ieronim, l-au atacat cu furie; alții ca Pamfil, Didin și Rufin l-au apărat nu cu mică patimă. Că anumite teorii din Despre principii (Peri-Archon) erau condamnabile, nu încape îndoială, însă nu trebuie să se uite că Origen a fost întotdeauna un fiu supus al Bisericii și că a prezentat multe lucruri nu ca adevăruri sigure, ci ca ipoteze. Trebuie să mai adăugăm că adversarii lui i-au atribuit păreri care nu sunt ale sale și că unele din scrierile sale au fost publicate prea repede de către mecenatul sau, Ambrozie, fără să aibă timp să le mai revadă, după cum el însuși se plânge într-o scrisoare către Papa Fabian, apărând ortodoxia credinței sale.

Eusebiu ne spune că Origen a scris la Alexandria o opera intitulată Stromata în 120 de cărți, pe timpul lui Sever, în care se pare că a tratat cu ajutorul Sf. Scripturi despre diferitele dogme creștine, arătând prin ce se deosebesc de învățăturile păgâne; pe de altă parte, cu ele, își găsesc reazim scrierile filosofilor. Din ea nu ni se păstrează decât un fragment.

În Despre înviere, două cărți, Origen, îi numește, pe aceia ce susțin identitatea trupului înviat cu aceia pe care l-a avut în viată, simpli... nevinovați și țărani. El limitează această identitate la anumite proprietăți ale martiriului și spune că materia însăși odată cu moartea, se întoarce la materia prima. Pare că neagă că aleșii vor avea un trup în viața de dincolo. Această opera este anterioară celei De Principiis. Contra Celsum (Contra lui Celsus), în 8 cărți, care ni se păstrează în limba greacă, este o opera destinată contra scrierii lui Celsus Discurs adevărat, scris prin 178 contra creștinilor. În această carte, care se poate reface ușor din opera lui Origen, Celsus îl punea pe un evreu să combată mesianismul creștinilor (cartea I); apoi un păgân combătea mesianismul evreilor (cartea a II-a); același păgân combătea creștinismul, pentru că era contra teoriilor lui Platon despre transcendentitatea dumnezeiască și-L considera pe Isus ca un simplu om, un înșelător al poporului, care a devenit Dumnezeu numai în fantezia învățăceilor săi și care a meritat să fie condamnat și să moară pe cruce, fiindcă a trădat și a dus în rătăcire oamenii (cartea a III-a). În ultima carte exalta și apără religia păgână a statului, considerând-o principalul factor de mărire a Imperiului Roman și făcând apoi apel la creștini să se lapede de credința lor creștină și să se întoarcă la religia strămoșilor lor.

Cu toate că Origen credea că cel mai bun răspuns dat lui Celsus este tăcerea și viața creștinilor, în urmă cedă insistențelor presante ale lui Ambrozie și compuse Contra lui Celsus. În această scriere, Origen îl combate pas cu pas pe Celsus din Discursul adevărat. În prima și a două carte, Origen probează mesianitatea lui Cristos, în a treia și a patra apără mesianitatea în sine conform povestirii evanghelice, în a cincea și a șasea combate obiecțiunile contra diferitelor învățături creștine, iar în a șaptea și a opta dărâmă apologia pe care Celsus a făcut-o păgânismului. La începutul lucrării, Origen declara că apărarea cea mai bună a creștinismului este vitalitatea divină a Bisericii prin care ea regenerează mereu și moral omenirea, precum și difuzarea ei universală, în ciuda tuturor atacurilor. El face dovada unei prodigioase erudiții și a unei fermități a credinței sale, manifestând calm și seninătate în abordarea obiecțiunilor adversarului său, rezolvându-le fără violență. Această opera, de cea mai mare importantă, a fost scrisă prin anul 246, adică anul III al domniei lui Filip Arabul, după cum ne spune Eusebiu (H. E. VI, 35). Alte scrieri polemice ale lui Origen s-au pierdut. Astfel a scris Contra evreilor, Discuțiile cu Candit în Atena... cu Acnomone Baesus în Palestina... cu Berillus în Arabia și alte scrieri contra ereticilor.

III. Scrieri practice și morale. Dintre numeroasele scrieri și scrisori morale ni s-au păstrat în text grecesc doar două: De Oratione și Exhortatio ad Martyrium.

Despre rugăciune (De Oratione). În 34 capitole, după pilda lui Tertulian și Sf. Ciprian, ne dă, la început, o frumoasă expunere despre rugăciune în general, apoi explică Tatăl Nostru. A fost scrisă după 231. Exhortatio ad Martyrium, în 49 de capitole, scrisă în grabă prin 235, este un îndemn la martiriu, încurajându-l pe Ambrozie și pe un preot din Cezareea, Protoctet, să nu se teamă de suferință pentru Cristos, ci să se bucure de a fi judecați demni cu apostolii. În ea aduce o mulțime de motive din care rezultă că, pentru creștini, este o datorie să persevereze în credința și să sufere chiar moartea, când este nevoie. Comentarii asupra rugăciunii Tatăl Nostru au mai făcut și Tertulian, Sf. Ciprian, Sf. Ciril din Ierusalim, Sf. Grigore Nisenul, Sf. Augustin. Despre alte scrieri morale și practice ale lui Origen a rămas doar amintirea lor în scrierile Sf. Ieronim: Despre pace, Despre Post, Despre monogamie, Omilii. Ca și Clemente Alexandrinul, Origen a fost un mistic, de altfel înzestrat cu lumini superioare de meditație acordate de Sf. Spirit celor perfecți. Acest adevăr se observa și în numeroasele sale Epistole din care Eusebiu adunase mai mult de o sută noua cărți (H. E. VI, 36), din care ne-au rămas numai două: una adresată lui Sf. Iuliu Africanul, în care apără autenticitatea povestirii Susanei (Daniel XIII), care lipsește din textul evreiesc al Vechiului Testament, iar a două, adresată lui Grigore Taumaturgul, în care îndeamnă să se continue studiul Sf. Scripturi. Din celelalte nu ni s-au păstrat decât două fragmente.

Origen nu vorbește de Gnoză ca și Clemente, termen suspect și atunci, dar orientează o bună parte din învățătura sa spre pregătirea și folosirea cunoașterii supranaturale care distinge elita creștină de mulțime. Aceste lumini au ca obiect misterele divine care, fără a fi complet înțelese, descoperite, sunt cel puțin luminate. Chiar cunoașterea lui Isus Cristos se face printr-o credință a celor simpli, legată mai mult de umanitatea Sa, de suferințele Lui, pe când perfecții adaugă acestei credințe înțelepciunea lui Dumnezeu, care fondează știința teologică, dragostea spirituală, față de cea sensibilă a celor simpli. Aceste lumini superioare își au principiul în Dumnezeu, așa cum l-a avut Sf. Ioan, care, inspirat de Sf. Spirit, a putut scrie Evanghelia sa consacrată dumnezeirii lui Isus, fiindcă și-a odihnit capul pe pieptul lui Isus și a îngrijit-o pe Sf. Maria, ce i-a devenit, de asemenea, mamă. Maternitatea spirituală a Mariei este clar expusă de el și, de asemenea, cunoașterea superioară a apostolilor asupra lui Isus. Obiectele superioare luminate sunt: Dumnezeu, Sf. Treime, Cristos. În acest fel, învățământul lui Origen ar fi abscons (tainic, numai de el știut), dar atașamentul lui la Sf. Tradiție, la Magisteriul Bisericii, nu împarte credincioșii în clase superioare și inferioare, ci îi îndeamnă pe toți la o cunoaștere profundă a adevărurilor credinței.

Doctrina lui Origen. Este foarte greu să expui în mod perfect învățătura lui Origen, dat fiind marele număr al scrierilor sale, precum și starea în care se găsesc multe din ele, traduse mai puțin exact, iar altele dispărând în întregime.

Izvoarele Teologiei lui Origen sunt trei: Sf. Tradiție, Biblia și Filosofia. Origen este, întâi de toate, un mare filosof, fiind un adevărat gânditor care a știut să înmagazineze în sine și să elaboreze cu o speculație largă și profundă tot ceea ce a găsit mai bun și mai aproape de creștinism în sistemele de pe vremea sa, punând totul în serviciul credinței. El își dă foarte bine seama că pășește pe căi noi și primejdioase, de aceea nu se încrede în sine, ci ne face atenți de valoarea ipotetică și personală a abordărilor sale, sau caută să le readucă la normele apostolice. Unde acestea din urmă nu-i parcă-i dau o normă bine stabilită, Origen se exprima în forma dubitativă și condițională, în mod ipotetic, pentru simplul motiv de speculație, rezervând întotdeauna numai Bisericii și mai puțin sieși dreptul de a reveni asupra chestiunilor și soluțiilor propuse. Credință pentru el nu-i numai canonul Sf. Scripturi inspirate, ci, de asemenea, și învățătura Bisericii, predicarea Bisericii, regula de credință a Bisericii. Pentru a-l judeca deci bine pe Origen, trebuie să avem în vedere următoarele:

1. Nu pretutindeni este definitivă acea expresie pe care o găsim în scrierile sale de început. Așa, de exemplu, este clar că prezintă mai multă maturitate de gândire opera Contra lui Celsus decât Despre Principii.

2. Să nu considerăm ca expresii dogmatice acele argumente care nu sunt decât produse ipotetice ale gândirii sale și, ca atare, ele nu reprezintă pentru el Învățătura Bisericii. Ca și criteriu de adevăr Origen stabilește, ca și Sf. Ireneu și Tertulian, că Acel adevăr trebuie crezut care întru nimic nu se deosebește de Tradiția Bisericească și Apostolică (Despre Principii pref. 2). Aceasta este Praedicatio ecclesiastica per succesionis ordinem ab apostolis Tradita et usque ad praesu în Ecclesil permanens (Ibidem). Adevărurile fundamentale învățate de Tradiție le expune în Despre Principii unde parafrazează toate articolele Simbolului, precum și în Matei, scrie 33, Comentarii la Ioan, ton 32, 9. Aceste adevăruri fundamentale ale Tradiției sunt aceleași pe care le întâlnim în Simbol: Dumnezeu unul, Isus Cristos, Sf. Spirit, că exista diavol, că lumea a fost făcută, că Sf. Scriptură este inspirată și că există îngeri buni, iar omul are suflet. Mai sunt și unele adevăruri secundare controversate: Cei mai învățați... pot să-ți arate puterea minții lor în răspunsuri corecte acestor probleme:

1. Că Sfântul Spirit este născut sau nu, sau dacă și el este Fiul lui Dumnezeu sau nu;

2. Sufletul își are originea în sămânță (Ex seminis), transmis sau creat sau preexistent, sau la origine;

3. Ce-a fost înainte de lumea aceasta și ce va fi după ea;

4. Nu este clar în predicarea noastră dacă Dumnezeu este corporal sau de altă natură decât lucrurile; de asemenea, Cristos, Sf. Spirit și sufletul omenesc;

5. Soarele, luna și stelele sunt însuflețite sau nu (Despre Principii, pref. 10).

Se găsesc la Origen toate trăsăturile esențiale ale catolicismului: o societate ierarhizată în trei grade, suveranitatea episcopului, doctrina creștină încredințată Bisericii este transmisă prin magisteriul viu de către doctorii Bisericii (episcopi și preoți); episcopii sunt judecătorii. Primatul roman nu-i expres menționat, deși a recurs la ajutorul lui în viață. Fără îndoială, Origen nu a fost eretic, chiar dacă episcopul sau Demetrius l-a excomunicat violent pentru încălcare de canoane și nu pentru doctrina propriuzisă. El a fost foarte modest și rezervat.

Sf. Scriptură este formată din cărțile care susțin învățătura lui Isus. Același Sf. Spirit i-a inspirat atât pe scriitorii Vechiului cât și ai Noului Testament. În ea Origen găsește un sens dublu: unul literal și altul spiritual sau mistic, sau mai bine zis trei sensuri: unul somatic (=: corporal, carnea Scripturii) și literal; altul psihic sau moral (după el, sufletul Scripturii) și unul pneumatic sau spiritual. Însă nu toată Scriptură are în concret aceste trei sensuri. Sunt unele locuri în care nu i se poate admite un sens literal. Acesta este alegorismul lui Origen. Pentru a și-l susține, spune că anumite locuri în Sf. Scriptură ar conține imoralități și, de aceea, de alegorism s-a servit și Sf. Pavel, iar după teoria lui Platon, lucrurile sensibile sunt chipul realităților supersensibile. Sensul psihic ocupă loc puțin, este foarte șters în interpretările lui, fiind absorbit de cel spiritual. Acesta este opus corporalului. Sensul spiritual, alegoric, domina la Origen pentru a susține sfințenia Sf. Scripturi.

Dumnezeu este de neînțeles și de neprețuit, însă se poate cunoaște din lucrurile create. Principalele atribute ale Sale, amintite de Origen, sunt: simplu, spiritual și bun, și tot ceea ce există de la El, fiind atotputemic, imens și cunoaște lucrurile viitoare. Străbate cu mintea Sa fiecare lucru viitor. Cu privire la creație, Origen combate părerile filosofilor că materia nu ar fi creată (De Principiis, II, 1,4,9,6). Creația pentru el este producerea din nimic; este însă eternă, fiindcă Dumnezeu, fiind bun prin esența Sa, deci comunicativ, nu a putut să nu-și împărtășească bunătatea Sa din veșnicie și, dacă nu ar fi creat din veșnicie, ar fi fost supus schimbării, ceea ce nu se poate, El fiind neschimbător. Mai întâi, Dumnezeu a creat spiritele și toate egale, îmbrăcate cu trupuri eterice, cu voință liberă care a introdus diferențe între spirite. În urma îndepărtării sufletelor de la Dumnezeu, acesta a făcut trupurile sau, mai bine zis, a condensat trupurile preexistente, adică materia unică tuturor spiritelor. Aceia care s-au îndepărtat mai puțin de Dumnezeu, au fost îmbrăcați cu un trup mai ușor, îngerii; alții, care s-au depărtat mai mult, au fost îmbrăcați în materie luminoasă, însă grea: stelele; alții, care se îndepărtaseră și mai mult, au fost îmbrăcați cu materie rece, oamenii; cei care s-au îndepărtat mai mult de Dumnezeu, au fost îmbrăcați cu materie diformă și aceștia sunt diavolii (De Principiis, I, 6, 4; II,8). El susține deci că sufletul omului, înainte de a se uni cu trupul, exista: Înainte ca sufletul să se nască în trup, a contractat o vină oarecare în simțurile și mișcările sale, pentru care, pe bună dreptate, au fost judecate de Dumnezeu astfel de suflete, să sufere (Despre Principii, III, 3,5). Deci omul poate să se servească de aceasta unire a sufletului cu trupul, cu materia, ca de un mijloc de a se curăți și a-și recâștiga virtuțile. În toate aceste locuri, Origen ne spune că vorbește ipotetic și că aceasta este o părere a sa, care nu ține de învățătura tradițională. Aceasta este teoria probelor succesive, marea greșeală a sistemului sau filosofico-teologic.

Pentru a denumi Sf. Treime, Origen se servește în sens tehnic de termenul Trias - Treime -, al Sf. Teofil Antiochenul. Afimă existența celor trei persoane divine: Noi credem că sunt trei persoane: Tatăl, Fiul și Sf. Spirit (Comentariu, Ioan II, 6) și apără, contra modalismului, distincția reală între aceste trei persoane. Învață consubstanțialitatea Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit, căci le atribuie aceleași atribute dumnezeiești (atotștiința, sfințenia etc.) și numește pe Fiul consubstanțial (omoousios) Tatălui. Despre Sf. Spirit spune că are aceeași substanță sau natură ca Tatăl și Fiul (Comentarii VIII, 5); că, în Tradiție, se arată clar că este născut sau că trebuie să fie considerat ca Fiu al lui Dumnezeu. Însă, în alte locuri, neagă că purcederea Sf. Spirit se poate numi naștere și că Sf. Spirit n-ar putea fi numit Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce purcede de la Tatăl prin Cristos. Cu toate acestea, Origen este acuzat că a învățat subordinațianismul, mai ales în De Principiis, I, 3,5, unde spune, între altele: însă mai mie decât Tatăl e Fiul, și mai mie este Sf. Spirit, deci din această cauză mai mare este puterea Tatălui decât a Fiului și a Sf. Spirit. Acest text nu poate fi scuzat, nici că nu ar fi tradus bine, nici în alt sens.

Cu privire la Cristos, învață că El este Cuvântul întrupat. Dumnezeirea Lui este probată în Contra lui Celsus, din identitatea lui cu Cuvântul, din efectele morale ale învățăturii Sale, din minuni și profeți. Cu privire la cele două naturi ale lui Cristos are o mărturie prețioasă în Despre Principii, I, 2. Se pare însă că între cele două naturi nu a admis decât o unire morală.

Verguria Preacuratei și în timpul nașterii este afirmată în Omilia XI, Luca. Cauza întrupării este păcatul, care a fost distrus de Cristos cu o moarte de adevărată jertfă: Ca prin Jertfa trupului Său să-L facă pe Dumnezeu părtaș oamenilor. Ca atare, Cristologia lui Origen este ortodoxă (Romani, III, 8). În Eshatologie, de asemenea, are uneori păreri greșite: astfel, în două locuri ale lucrării Peri-Archon (Despre Principii) II, 3, 7; III, 5, 4, pare că neagă că cei drepți pot avea un trup în viața de dincolo, susținând că sau vor trăi fără trupuri, sau că sufletele noastre vor fi în cer, așa cum erau înainte de a fi unite cu trupurile, adică vor avea un trup de eter. De fapt, însă, după teoria lui despre Facere, nu neagă că în viața de dincolo vom avea trupuri, căci, după el, numai Dumnezeu se înțelege fără substanță materială și fără de nici un adaos corporal. Cu atât mai mult, el considera că este o mare greșeală aceea a gnosticilor care negau învierea trupurilor și atribuiau mântuirea numai sufletului. Singurul punct în care greșește Origen este modul cum concepe identitatea trupului înviat cu acela pe care îl avem în viață el susținând că sunt identice numai esențialmente nu și materialmente. Nu pare adevărat ce spun unii că Origen ar fi afirmat că trupurile, înainte de naștere, ar avea forma sferică. Celor răi le este rezervată pedeapsa focului, care însă nu este real, ci metaforic, mustrarea conștiinței. Acest foc, după predicarea apostolică, este veșnic, însă pentru Origen acest lucru nu înseamnă că este fără sfârșit, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu se folosește de acest scop pentru a vindeca și curăți pe cel păcătos.

În afară de această, după Origen, liberul arbitru rămâne totdeauna în act, așa încât spiritele pot trece oricând de la bine la râu și de la rău la bine. Chiar și diavolii, în vreo lume oarecare, pot să se convertească, să facă pocăință și să recâștige strălucirea îngerească. Așa încât, pare sigur că Origen a negat veșnicia pedepselor Infernului și a admis o restituire a tuturor creaturilor raționale la statul lor primitiv. Această este așa zisa apocatastazie, adică reîntoarcerea tuturor ființelor intelectuale la Dumnezeu, după ce au trecut prin mai multe probe succesive. După această restaurație universală, Origen nu exclude posibilitatea unei noi conturbări în lumea spiritelor, dat fiind că liberul arbitru rămâne în funcție. Sf. Ieronim, bazându-se pe unele texte ale lui Origen (De Principiis II, l, 3), spune că el ar fi afirmat existența mai multor lumi, că, înainte de lumea noastră, ar fi fost o altă lume și că va fi alta și după aceasta. În ceea ce privește adevărurile practice, afirmă clar necesitatea universală a grației sfințitoare, spunând că binele, care există în noi, nu există fără ajutorul lui Dumnezeu și, prin urmare, numai cu ajutorul grației putem face fapte bune. Despre Sf. Petru a afirmat că este fundamentul Bisericii și piatra foarte solidă (Omilia în Ieșirea, V, 4). Despre Botez spune, între altele: Biserica a primit de la Apostoli tradiția să boteze și copiii (în Romani, V, 9). Cu privire la Pocăință are mărturii explicite despre mărturisirea sacramentală: Dură și grea, iertarea păcatelor prin pocăință, când păcătosul își spală cu lacrimi așternutul său... și nu se rușinează să descopere preotului lui Dumnezeu păcatul său și să caute medicale (Omilia II, 4, Levit). Păcatul este iertat prin Botez, iar păcatele de după Botez se vindecă prin martiriu, milostenie, iertare prin Pocăință, dezlegarea preotului. Despre indisolubilitatea căsătoriei (Matei, XVI, 16) vorbește în mod clar. Referitor la Preoție spune că preotul să fie demn, deși nu de vrednicia lui atârnă eficacitatea administrării Tainelor. Deși a alegorizat Sf. Euharistie, admite prezența reală a Trupului lui Cristos, conform Tradiției creștine. Pentru el, serviciul liturgic, euharistic, este adevărată jertfă. Altarele creștine sunt consacrate prin Sângele prețios al lui Isus. Autoritatea Magisteriului Bisericii este indiscutabilă, afirmă el.

Cu toate greșelile și contrazicerile ce se întâlnesc în scrierile lui Origen, dintre care preexistenta sufletelor, crearea din veșnicie, curățirea sufletelor prin probe succesive, spiritualitatea trupului înviat al drepților, vremelnicia pedepselor iadului și restaurarea universală a spiritelor în Dumnezeu (apocatastazia), Origen rămâne unul dintre cei mai mari gânditori, care au iubit cu mare foc adevărurile creștinismului, căruia i-a închinat și i-a consacrat toată puterea geniului său, dar și prin sfințenia vieții sale.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact