Greco-Catolic.ro

S-a născut în Roma sau undeva în Italia la începutul secolului al III-lea şi a fost botezat clinic în decursul unei boli grave, fără să primească Sf. Mir, ceea ce l-a făcut iregular, însă Papa Fabian l-a sfinţit preot pentru calităţile lui intelectuale. În 250, la moartea acestui Papă, ocupă un loc de frunte în clerul roman, scriind în numele acestui cler epistolele 30,36, adresate Sf. Ciprian cu privire la lapsi, fiind rigorist în aceasta privinţă şi negând validitatea Botezului ereticilor. Fiind lovit în ambiţie că nu a fost ales Papa, ci a fost ales Corneliu, făcu schismă, după ce s-a consacrat şi a întemeiat o biserică separată, a catharilor (rigoriştii, curaţii), biserică ce s-a păstrat în Răsărit până în secolul al V-lea. Istoricul Socrate (H. E. IV, 28) spune că Novaţian a murit în timpul persecuţiei lui Valerian (257-258).

Sf. Ieronim (De viris illustribus. II) spune că a scris mai multe opere, între care De Trinitate în trei capitole, fiind prima scriere de acest fel redactată în Roma în limba latină. În ea, fiind încă catolic, apără, cu Sf. Scriptură, adevărata omenire şi dumnezeire a lui Cristos şi deosebirea Sa de Tatăl, contra gnosticilor şi sabelianilor, apoi vorbeşte despre Sf. Spirit şi insista asupra faptului că Tatăl şi Fiul sunt acelaşi Dumnezeu. Opera a fost scrisă în limba latină la Roma într-un stil foarte clar, care reflectă clasicismul celor mai clasici jurişti romani.

În afară de aceasta lucrare, a mai scris De cibis judaicis Epistola (despre mâncările evreilor) în care explică alegoric deosebirea între mâncările curate şi necurate ale evreilor. În De spectaculis, opreşte frecventarea spectacolelor păgâne, iar în De bono pudicitiae laudă castitatea conjugală şi cea feciorească. Catharii lui Novaţian negau posibilitatea iertării păcatelor comise după botez, în deosebi a celor trei păcate capitale: apostazia, adulterul şi omuciderea. Era sever cu lapsii, în timp ce Novat, şeful grupei schismatice a laxiştilor africani, excomunicat de Sf. Ciprian, se alătură schismei lui Novaţian, după ce sosi din Africa la Roma şi, astfel, curentul rigorist al catharilor dăinui în sânul Bisericii atât în Occident cât şi în Orient până în sec. V-lea, fiind combătut puternic de Sf. Pacien, episcopul Barcelonei, Sf. Augustin ş. a.

4. ARNOBIU CEL VECHI

S-a născut în Africa, fiind retor la Sicca Veneria pe timpul lui Diocleţian, avându-l ca învăţăcel pe Lactanţiu. Păgân convins, practicant, a fost duşman al creştinilor. În urma unei vedenii, cum spune el, s-a convertit la creştinism către 295 şi, pentru ca să dea dovadă de sinceritatea convertirii sale episcopului din Sicca (Numidia), scrise primele două cărţi din lucrarea lui de 17 capitole Adversus Nationes, în care tânărul neofit a combătut ironic păgânismul, apărând creştinismul împotriva acelora ce afirmau că creştinii ar fi cauza atâtor rele ce se abat asupra imperiului. Din această scriere rezultă că el nu avea o concepţie clară despre creştinism, necunoscând bine Sf. Scriptură. Convertit sincer, lucrarea lui are şi părţi frumoase sub aspect teologic, cum este probarea divinităţii lui Cristos din minuni, a religiei Sale din eficacitatea ei morală. A murit în 327.

5. LACTANŢIU

Lucius Caecilius Firmianus, supranumit Lactantius, Ciceron creştinul pentru calităţile literare ale scrierilor lui, s-a născut în jurul Cirtei din Numidia, spre anul 260 şi a fost învăţăcelul lui Arnobiu în Cirta. Diocletian, preţuind talentul său, îl cheamă în Nicomedia în 290 pentru a preda retorica. Pe drum, a scris poemul Hodoeporicum, care s-a pierdut. Dar cursurile sale în latină atrăgeau prea puţini tineri din Nicomedia, capitală imperială atunci, locuită de greci, fapt pentru care se dedică mult scrisului. Convertirea lui aici la creştinism, prin 300, nu-l lipsi de titlul de retor, însă, după abdicarea lui Diocleţian în 303, fu constrâns să părăsească oraşul, rămânând foarte sărac, adeseori lipsindu-i strictul necesar. După publicarea edictului de toleranţă al lui Galeriu în 311, se reîntoarce în Nicomedia. Îşi petrecu ultimii ani ai vieţi la curtea împăratului Constantin cel Mare, care l-a chemat ca instructor al fiului său Crispus. A murit la puţin timp după moartea lui Crispus (326) la Treves, în Franţa (azi Trier, Germania). Natură calma şi împăciuitoare, creştin sincer, Lactanţiu a fost un retor care şi-a dat silinţa să imite pe marii oratori ai antichităţii. S-a îngrijit mai mult de fond decât de forma. Forma îi este aleasă, însă, ca filosof, este mediocru; la fel, ca teolog. Este destul să amintim că are expresii subordinaţiene şi exagerează mult milenarismul. Scrieri importante are: De opificio Dei (302-305, în 20 capitole) în care probează existenţa lui Dumnezeu din minunata alcătuire a corpului omenesc, respingând afirmaţiile epicurienilor că omul ar fi o creatură nedemnă de Dumnezeu. Dacă-i lipsesc unele calităţi, raţiunea omului le suplineşte, organele lui fizice sunt perfect adaptate scopului lor, iar sufletul său spiritual îl are autor pe Dumnezeu. Divinae Institutiones, scriere principală în cinci cărţi terminale după 310, este o apologie m care arată că este mai folositor să aperi creştinismul nu combătând calomniile şi sistemele filosofice adverse, ci expunând însuşi adevărul lui. Opera se împarte în două părţi: în primele 3 cărţi critică politeismul, care-i absurd, şi combate sistemele filosofice care-l susţin, pentru că sunt incapabile să dezlege enigmele lumii. În partea a două, formată din celelalte cărţi, Lactanţiu expune doctrina creştină (dogmele despre credinta în Dumnezeu, Cristos, minuni, întrupare, ereziile, Biserică, morală creştină, scopurile ultime), în care se vădeşte milenarist. În 315 el a rezumat această opera în ediţia Epitome, de 67 capitole, existentă şi azi.

De mortibus persecutorum, scrisă prin 320, este o istorie a persecuţiilor (sub Nero, Domiţian, Decius, Valerian, Aurelian) arătând pedepsele date de Dumnezeu acestor cruzi persecutori până la Maximian Daia (313): Severus şi-a deschis venele, Maximian s-a spânzurat, Galerius a fost mâncat, de viu, de viermi, Diocleţian moare părăsit şi în mizerie, Maximian Daia se otrăveşte. El a fost martorul ocular al acestor evenimente, scrie Sf. Ieronim.

De ira Dei (mânia lui Dumnezeu), 24 de capitule, este o completare a precedentei scrieri, în care dovedeşte că Dumnezeu se ocupă de evenimentele omeneşti şi răzbună ofensele ce I se fac, aşa încât se poate spune că se mânie. I se mai atribuie De ave Phoenice (Despre pasărea Phoenix) care conţine legenda acestei păsări în care se află ascunsă învăţătura învierii morţilor. Alte scrieri ale sale s-au pierdut: Ad Asclipiadem (2 cărţi); Ad Probum Epistolarum (4 cărţi); Ad Sevenim epistolarum, libri II. Sf. Ieronim spune că acestea conţineau greşeli cu privire la Sf. Spirit. Doctrina sa nu conţine nimic nou.