Greco-Catolic.ro

Originile Bisericii din Africa Latină sunt cunoscute. Este posibil, dar nu-i încă dovedit, că ea a primit credinţa de la Roma. În secolul al II-lea era multă populaţie creştină acolo, iar în secolul al III-lea Africa Latină dă Bisericii latine un mare număr de scriitori.

QUINTUS SEPTIMIUS FLORENS TERTULIAN s-a născut în Cartagina către 160. Tatăl său era ofiţer roman, şi-a câştigat o vastă cultură: istorie, arheologie, medicină, filosofia aristotelică, precum ne-o dovedesc scrisorile sale. şi-a ales cariera de oratorie şi avocatură, aşa încât Eusebiu îl numeşte foarte expert în legile romane, iar scrierile lui dovedesc în el un orator şi un avocat foarte abil. S-a convertit la creştinism către 195, îndemnat în special de tăria martirilor. Către 200, deşi însurat, se preoţeşte, dedicându-se trup şi suflet apărării creştinismului contra păgânilor, iudeilor şi ereticilor. În această luptă foloseşte adesea, pe lângă dialectica sa, o asprime şi un sarcasm amar. Spirit înclinat spre rigorism, către 206 este atras de rigorismul montanismului, începând astfel să încline spre această sectă, la care trecu în anul 213. Când montanismul fu condamnat de Roma, imediat începu să lupte împotriva catolicilor, reprobând moderaţia lor. Însă şi din montanism nu a păstrat decât rigorismul lor moral şi misticismul lor cu privire la descoperirile pe care Sf. Spirit le-ar fi făcut lui Montan, considerat de el ca trimis de Isus şi ajutat de profetesele Maximilla şi Priscilla. Se pare că a trecut la montanism din cauza invidiei şi răutăţii unor fraţi clerici, însă acolo s-a ferit de greşelile montaniştilor, acceptând doar rigorismul lor. Deşi om extrem de inteligent, Tertulian a văzut în Montan pe Sf. Spirit, Paracletul ce profeţea noi învăţături, care nu anulau Evanghelia, ci numai o completau. Din momentul când a părăsit Biserica, se observa şi o micşorare a activităţii sale literare. Ultima să scriere este De pudicitia, scrisă între 217-222, după care i se pierde urma. Sf. Ieronim spune: Fertur, vixise usque ad decrepitam aetatem (a trăit până la adânci bătrâneţe), aşa încât se crede că a trăit până în jurui anului 240. Tertulian este, înainte de toate, om de acţiune. Inteligent, cu o voinţă de fier, temperament aprins şi luptător, luptă toată viata pentru ceea ce i s-a părut a fi adevărul. Încăpăţânat, intransigent şi individualist până la exces, voia cu orice preţ să învingă. De aceea, exagerează multe, falsifică texte şi fapte, adună fără nici o selecţionare argumentele împotriva adversarilor. Excesiv în toate, nu cunoaşte nici moderaţie, nici răbdare, nici fineţe. Orice concesie i se pare trădare. Astfel, condamna Biserica şi conducătorii ei pentru că admiteau căsătoriile a două oară şi tratează cu moderaţie pe cei ce au făcut păcatul adulteriului şi al fornicaţiei (desfrânării). Cu toate acestea, Tertulian, ca scriitor, deţine un loc de frunte. Deşi uneori stilul său este neglijent, afectat şi prea concis, este totuşi original, viu şi colorat. El se foloseşte de un vocabular bogat, fiind primul scriitor latin care introduce o mulţime de termeni noi, aşa încât, pe drept cuvânt, poate fi considerat creatorul limbii teologice latine. În plus, dotat cu o inteligenţă rară, cu o imaginaţie bogată, cunoscând foarte bine literatura profana şi creştină, Tertulian ştie să pună în relief argumentele principale pentru a-şi ajunge scopul fixat. Tertulian ne-a lăsat peste 30 de opere, unele scrise în perioada catolică, altele în cea eretică. Acestea se pot grupa în scrieri apologetice, antieretice şi practice.

a) Apologetice sunt în număr de cinci: Ad nationes, Apologeticum, De testimonio animae, Adversus Judaeos, AdScapulam. Cea mai însemnată este Apologeticum (50 cap.), adresată capilor provinciilor (guvernatorilor antistites praesides primii) datorită cărora se dezlănţuiau persecuţiile împotriva creştinilor. În această opera, contesta din punct de vedere juridic legitimitatea legilor împotriva creştinilor şi dovedeşte, din ele, nedreptatea ce se face creştinilor când sunt persecutaţi. După ce arată că procedura împotriva creştinilor este iregulară şi absurdă, creştinii fiind siliţi să-şi nege calitatea şi numele de creştin pentru a fi declaraţi nevinovaţi, Tertulian spune că această procedura de a-i sili la negarea calităţii lor de creştini pentru a-i declara astfel nevinovaţi si a-i lăsa liberi, este contrară dreptului natural şi dreptului comun. Apoi arată şi acuzele aduse contra creştinilor: infanticidul, omuciderea, incestul, toate fiind imaginare, iar multe din ele sunt delicte comise cu fapta şi cu gândul de înşişi păgânii, şi atribuite creştinilor. Adunările creştinilor sunt permise, învăţătura lor este adevărată, iar purtarea lor publică şi privată este ireproşabilă. Arată zădărnicia persecuţiei cu celebra frază: semen est sanguis christianorum. Creştinii se înmulţesc mereu. Prezintă tabloul puterii creştine ...hesterni sumus, et vestra omnia implevimus urbes, insulas, castella, municipia, conciliabula, castra ipsa, tribus, decurias, palatium, senatum, forum; sola vobis reliquimus templa. A fost scrisă la 197 şi tradusă imediat în greceşte.

Ad nationes, în două cărţi, scrisă puţin înainte de Apologeticum, denunţă crimele păgânilor şi critică doctrinele lor expuse de Vairon în Antiquitatum rerum divinarum. Pare a fi o virulentă aplicare a cuvintelor Evangheliei la adresa păgânilor: să vadă mai întâi bârna din ochii lor şi apoi paiul din ochii altora. De testimonio animae dezvoltă argumentul că sufletul este naturaliter creştin, exprimând spontan monoteismul, ura faţă de diavol, credinţa în nemurire şi simpatia pentru creştini. Scrisă în 197, Ad Scapulam (15 cap.) este o scrisoare adresată guvernatorului Africii (Cartaginei), Scapula, persecutorul creştinilor, ameninţându-l cu pedepsele dumnezeieşti, atât pe pământ, cât şi în viata veşnică, cu care au fost pedepsiţi şi ceilalţi persecutori, dacă nu încetează persecutarea creştinilor. Scrisă prin 212, Adversus Judaeos (14 cap.) este un dialog între un creştin şi un evreu căruia îi dovedeşte, cu profeţiile, adevărul creştinismului care a înlăturat legea Talionului, a pedepsei, cu Legea Nouă a păcii. Ultimele şase capitole au fost scrise însă ceva mai târziu (200-206).

b) Scrieri antieretice. În fruntea acestora stă De prescriptione haereticorum (45 cap.) în care autorul, reluând argumentul Sf. Ireneu, combate toate ereziile prin autoritatea Bisericii şi a Tradiţiei. Opera constă în trei părţi: în partea I-a (1-14) autorul pune în garda pe creştini împotriva ereziilor şi ereticilor, care sunt o încercare pentru Biserică şi un pericol pentru credincioşi, de care trebuie să fugi, evitând orice curiozitate, alipindu-te de Simbolul credinţei. În partea a II-a (15-37) opune ereticilor, care se serveau de Sf. Scriptură pentru a-şi dovedi greşelile, argumentul prescripţiei, care nu înseamnă o posesiune îndelungată, ci o exceptio juris, care taie orice argument al adversarului, înainte de a-l fi formulat cu Sf. Scriptură, carte care este proprietatea exclusivă a Bisericii adevărate, catolice. Pentru ca ereticii să se poată servi de ea, trebuie ca aceasta să le aparţină. Însă această aparţinere nu este a lor, ci a celor ce au adevărata credinţă. Această credinţă se găseşte în Bisericile Apostolice. Sectele gnostice însă nu îşi au originea de la Apostoli, ci de la apostat (Prescriptio veritatis). În special, se găseşte această prescripţie în Biserică Romei consacrată de martiriul Sf. Petru şi Pavel. Sf. Scriptură aparţine Bisericii care a primit-o de la Isus Cristos prin Apostoli. Ereticii au luat-o în mod arbitrar şi, de aceea, înainte de a discuta, ei trebuie să justifice cum posedă Sf. Scriptură (37-40). Aceasta este praescriptio proprietatis. În partea a III-a arată apoi alte semne ale ereziei: imoralitatea, nedisciplinarea, neînţelegerea, mândria, uşurinţa de a primi apostaţii şi de a hirotoni preoţii. Partea însemnată pe care o au femeile în secte este un semn al ereziei. În încheiere (cap. 45), promite că va combate separat principalele erezii.

Această scriere, una dintre cele mai bune ale lui Tertulian, a fost scrisă în jurul anului 200. Ea este anterioară anului 207, pentru că nu cunoaşte montanismul, iar, pe de altă parte, lipseşte din ea orice aluzie la vreo persecuţie, deci înainte de 202-203. În Adversus Marciones (cinci cărţi) dovedeşte împotriva acestuia unitatea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, că este drept. În a II-a carte demonstrează identitatea acestui Dumnezeu cu Creatorul lumii; în a III-a vorbeşte despre Cristos, iar în a IV-a şi a V-a combate antitheses ale lui Marcion, arătând că Evanghelia lui Luca şi cele zece Epistole scrise de Sf. Pavel nu sunt singurele izvoare ale credinţei Noului Testament, cum crede Marcion, ci, împreună cu ale lui Matei, Marcu, Ioan, care au fost chiar apostoli şi pe care el nu are drept de a le falsifica. De asemenea, şi Epistolele Sf. Pavel către Timotei, Tit şi Evrei sunt toate canonice şi conţin învăţătura Legii Noi. Primele două versiuni ale cărţii au fost făcute către anul 200. În starea ce o avem, însă, prima carte a fost scrisă către 207, pentru că se simte în ea înclinarea autorului spre montanism, iar ultimele patru cărţi între 207-211, pentru că deja transpira în ele montanismul.

În Adversus Hennogenern (45 cap.) combate teoria acestui învăţăcel al lui Marcion în Cartagina despre crearea lumii din materie eternă.

Tratatul Adversus Valentinianos, cel mai slab dintre cele polemice, a fost scris între 208-211.

Scorpiace, adică leac împotriva muşcăturii scorpionilor (gnosticii), întrucât negau din josnicie meritul martiriului, a fost scris între 211-213. În această scriere apără valoarea martiriului.

Altă scriere de felul acesta este Adversus Praxeam, patripasianism, care atrăsese la Roma atenţia Papei Victor contra montaniştilor. Această lucrare ne dezvăluie patima cu care scrie Tertulian contra Papei, el fiind deja montanist convins. Totuşi, în ea insista asupra unităţii substanţei şi a distincţiei persoanelor în Sfânta Treime, deosebite între ele după grade, forme şi aspecte, de unde numele lor de Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Nimic mai clar nu a fost scris înaintea lui, autorul folosindu-se de expresii clasice cu privire la Sf. Treime şi la misterul Întrupării. Personalitatea Sf. Spirit este viguros scoasă în relief, graţie montanismului său. Sf. Spirit este acelaşi Dumnezeu cu Tatăl şi Fiul din substanţa Tatălui, adevăr puternic subliniat. Susţine purcederea Sf. Spirit după formula grecească a Patre per Filium.

În De baptisimo (20 cap.) combate veninul eretic al lui Quintilla, care nega necesitatea Botezului, tratând ceremoniile, ministeriul, subiectul, efectele, valoarea botezului ereticilor, pe care îl susţine valid.

De Paenitentia tratează penitenţa ante-baptismală şi post-baptismală necesare pentru mântuire şi împăcare cu Biserica.

În tratatele De carne Christi'' şi De resuirectione carnis combate docetismul care nega realitatea Trupului lui Cristos născut din fecioară, nega parţial virginitatea Sf. Maria şi susţine învierea morţilor cu argumente raţionale şi scripturistice. Amândouă sunt scrise între 216-222. De animae (56 cap.), - Despre suflet - este primul tratat de psihologie creştină. Examinează trei probleme: natura, originea şi viata sufletului, precum şi ce devine sufletul după moarte. Sunt de notat capitolele 25-27 în care admite că sufletele sunt corporale şi că ele provin, ca şi corpul, dintr-o sămânţă (traducianismul). Aceasta o susţine pentru a explica transmiterea păcatului strămoşesc. După moarte, spune el, sufletele, în afară de cele ale martirilor, se pogoară în Infern, pentru a aştepta învierea trupurilor pentru răsplata finală.

c) Scrieri practice. În perioada lui catolică, a scris Ad martyras (6 cap.) prin 197, fiind cea mai veche scriere a sa pe care o avem. În ea îi îndeamnă pe confesori să persevereze până la capăt. Urmează unele tratate adresate catehumenilor.

De spectaculis (30 cap.) scrisă între 197-200, în care arată că nu îi este permis creştinului să meargă la circ, la stadion, teatru şi amfiteatru, pentru că Sf. Scriptură opreşte acest lucru şi aceste locuri sunt imorale şi inseparabile de idolatrie. De oratione (29 cap.), scrisă pe la 200, explica Tatăl Nostru şi determina condiţiile rugăciunii şi efectele ei.

De pacientias (16 cap.), scrisă pe la 203, îndeamnă la răbdare şi blândeţe: trebuie să suferim toate, imitând pe Cristos. În De Poenitentia, amintită deja, vorbeşte şi de mărturisirea secretă. Nu exclude cele trei păcate capitale.

În faza eretică a scris De pudicitia (31 cap.), în care neagă ce-a scris mai înainte în De poenitentia.

Femeilor catehumene le adresează, în acest timp (203), două tratate: De cultu feminarum, în care le îndeamnă să fie simple în îmbrăcăminte şi în podoabe, iar în Ad uxorem în două cărţi, o îndeamnă pe soţia sa să rămână văduvă după moartea lui şi, în orice caz, să nu se recăsătorească cu un păgân, căsătoriile mixte fiind pline de primejdii.

Între anii 207-211 apar semnele montanismului în scrierile sale. Astfel, în Exhortatio castitatis (13 cap.) reprobă a două căsătorie, fiind species stupri (o specie de imoralitate). În Virginibus velandi cere ca fetele, imediat ce ies din copilărie, să poarte văl pe stradă şi la biserica. În De corona (15 cap.), anul 211, laudă un soldat creştin care a refuzat purtarea coroanei de laur şi cadoul de argint din partea împăratului, preferând închisoarea şi moartea, oprind pe creştini să fie soldaţi, deoarece aceasta meserie este incompatibilă cu creştinismul. De idolatria (24 cap.) opreşte creştinilor o mulţime de meserii (soldat, funcţionar, profesor etc.), pentru a evita orice contact cu păgânismul. În De fuga in persecutione (14 cap.), anul 212, neagă permisiunea de a fugi de persecuţie, considerând-o ca o apostazie, mai ales pentru clerici. În De monogamia (an 217) apără unum matrimonium şi unus Deus contra catolicilor. De jejunio apără multimea şi rigoarea posturilor montaniste împotriva catolicilor, iar în De pudicitia (22 cap.) protestează împotriva Edictului Papei Calixt (217-222), care admite la pocăinţă pe adulterini şi desfrânati, negând dreptul Bisericii de a ierta prin Spovadă cele trei păcate capitale: apostazia, adulterui şi omucidiul. Ba interpretează în sens rigoristic unele capitule din Sf. Scriptură (parabolele milei de la Sf. Luca, XV: oaia pierdută, drahma pierdută, fiul rătăcit). El nu se mai sprijină pe Sf. Tradiţie, negând autoritatea bisericească, rezervând puterea dezlegării păcatelor numai spiritualilor montanişti. Papa Calixt reduse şi îmblânzi, uşură unele pedepse canonice tradiţionale, unele durând chiar viaţa întreagă, lucru dezaprobat de rigoristul Sf. Hippolyt şi montanistul Tertulian, aici conservatori rigorişti ai Traditiei.

A mai scri: De fidelitatem, Adversus Apelleia, De censu animae, De extasi ş. a.

Doctrina. Scrierile lui Tertulian sunt de cea mai mare importanţă istorică prin cunoaşterea vieţii creştine din timpul său, în comparaţie cu mediul păgân. El îşi dă seama că credinta şi ştiinţa ei, adică teologia, sunt de o altă natură decât ştiinţa profană, obiectele ei fiind fixate de Revelaţie (Regula fidei).

Această Regula fidei este imuabilă şi, de aceea, el nu vrea să o explice, ci mai mult să o facă aplicabilă numai la acele părţi în jurul cărora discuta cu păgânii sau ereticii. Această tendinţă se manifestă dar în terminologia lui plastică. Aşa, de exemplu, el nu-şi poate închipui o fiinţă completă decât în corp şi spirit; fiinţa este un corp sui generis, aşa încât uneori vorbeşte de Dumnezeu şi despre suflet ca şi când ar nega spiritualitatea lor, ceea ce nu cadrează cu concepţia sa.

Cu privire la Sfânta Treime se apropie de concepţia niceeană. El vorbeşte de o Treime a substanţei, care este comună celor trei persoane. Treimea o explică prin procesiuni (purcederi), iar unitatea prin substanţă: Şi Tatăl Dumnezeu şi Fiul Dumnezeu şi Sfântul Spirit Dumnezeu. Are formulele clasice Trinitas unius divinitatis, Pater et Filius et Spiritus Sanctus (De pudicitia, 21 ). Deosebeşte şi ei în Logos cele două faze Endiatetos şi Proforikos, însă nu admite altă inferioritate la Fiul decât aceea a originii sau a purcederii.

În Cristologie afirmă desăvârşirea naturii omeneşti a lui Isus Cristos, în care se găsesc pasiunile: Indignatium şi Concupiscentiem. Divinitatea lui Cristos este apărată energic împotriva dualismului marcionit: Credus Deum crucifixum (Marcu II, 27). Nasci se Deus patior in utero matris. El exprimă, de asemenea, existenţa a două naturi în Cristos (două substanţe, cum zice el), într-o singură persoană. Dacă şi apostolul (Romani l, 3) ne învaţă despre ambele substanţe (naturi) ale lui Cristos, vedem o îndoită stare neamestecată, ca unită într-o singură persoană: Dumnezeu şi Omul Isus (Praxeas, 27). Aceste două naturi lucrează deosebit, fiecare având lucrările sale.

Cu privire la răscumpărare, Tertulian pune ca bază păcatul lui Adam, care se transmite la urmaşi, fiind suflete născute din părinţi, ca şi trupurile. Insistă asupra faptului că nu au putut fi răscumpăraţi decât de Domnul trimis de Tatăl să moară pentru păcătoşi. Şi se repeta comparaţia dintre Eva şi Maria (De carne Christi, 17). El întrebuinţează terminologia cvasi juridică pentru a explica justificarea.

Vorbeşte despre meritul faptelor bune, despre răsplata sau preţul ce le corespunde faptelor, despre ofensă şi debitul faptelor rele şi despre necesitatea de a le îndrepta.

Cu privire la Taine, enumeră cele trei Sacramente de iniţiere creştină: Botezul, Mirul şi Euharistia.

Cu privire la Botez, este de notat, în particular, Botezul copiilor (De baptisimo, 18), şi faptul că ei neagă validitatea botezului administrat de un eretic (De pudicitia, 19). Numeşte Euharistia Trupul şi Sângele Domnului (De bapt. 7-8). Pocăinţa o considera necesară după Botez şi se opune căsătoriei a doua. Căsătoria o cere să fie făcută înaintea Bisericii (Ad uxorem. II, 7 şi De pudicitia, 4). Afirmaţia lui, devenit montanist, că fiecare creştin ar fi preot, distruge taina Preoţiei; ca eretic, avea şi alte principii contrare Sf. Tradiţii.

În Eshatologie urmează învăţătura tradiţională. Sufletele, în afară de cele ale martirilor care ajung direct în cer, se pogoară în cele de jos, unde găsesc supplicia şi refrigeria, pentru vinele cele mai mici (aluzie la Purgator). Apără cu energie învierea morţilor, împotriva gnosticilor, fiind milenarist.