Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA A II-A

DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II PÂNĂ LA CONCILIUL DE LA NICEEA - 325

Capitolul IV

B. SCRIITORII LATINI

1. TERTULIAN

Originile Bisericii din Africa Latină sunt cunoscute. Este posibil, dar nu-i încă dovedit, că ea a primit credința de la Roma. În secolul al II-lea era multă populație creștină acolo, iar în secolul al III-lea Africa Latină dă Bisericii latine un mare număr de scriitori.

QUINTUS SEPTIMIUS FLORENS TERTULIAN s-a născut în Cartagina către 160. Tatăl său era ofițer roman, și-a câștigat o vastă cultură: istorie, arheologie, medicină, filosofia aristotelică, precum ne-o dovedesc scrisorile sale. și-a ales cariera de oratorie și avocatură, așa încât Eusebiu îl numește foarte expert în legile romane, iar scrierile lui dovedesc în el un orator și un avocat foarte abil. S-a convertit la creștinism către 195, îndemnat în special de tăria martirilor. Către 200, deși însurat, se preoțește, dedicându-se trup și suflet apărării creștinismului contra păgânilor, iudeilor și ereticilor. În această luptă folosește adesea, pe lângă dialectica sa, o asprime și un sarcasm amar. Spirit înclinat spre rigorism, către 206 este atras de rigorismul montanismului, începând astfel să încline spre această sectă, la care trecu în anul 213. Când montanismul fu condamnat de Roma, imediat începu să lupte împotriva catolicilor, reprobând moderația lor. Însă și din montanism nu a păstrat decât rigorismul lor moral și misticismul lor cu privire la descoperirile pe care Sf. Spirit le-ar fi făcut lui Montan, considerat de el ca trimis de Isus și ajutat de profetesele Maximilla și Priscilla. Se pare că a trecut la montanism din cauza invidiei și răutății unor frați clerici, însă acolo s-a ferit de greșelile montaniștilor, acceptând doar rigorismul lor. Deși om extrem de inteligent, Tertulian a văzut în Montan pe Sf. Spirit, Paracletul ce profețea noi învățături, care nu anulau Evanghelia, ci numai o completau. Din momentul când a părăsit Biserica, se observa și o micșorare a activității sale literare. Ultima să scriere este De pudicitia, scrisă între 217-222, după care i se pierde urma. Sf. Ieronim spune: Fertur, vixise usque ad decrepitam aetatem (a trăit până la adânci bătrânețe), așa încât se crede că a trăit până în jurui anului 240. Tertulian este, înainte de toate, om de acțiune. Inteligent, cu o voință de fier, temperament aprins și luptător, luptă toată viata pentru ceea ce i s-a părut a fi adevărul. Încăpățânat, intransigent și individualist până la exces, voia cu orice preț să învingă. De aceea, exagerează multe, falsifică texte și fapte, adună fără nici o selecționare argumentele împotriva adversarilor. Excesiv în toate, nu cunoaște nici moderație, nici răbdare, nici finețe. Orice concesie i se pare trădare. Astfel, condamna Biserica și conducătorii ei pentru că admiteau căsătoriile a două oară și tratează cu moderație pe cei ce au făcut păcatul adulteriului și al fornicației (desfrânării). Cu toate acestea, Tertulian, ca scriitor, deține un loc de frunte. Deși uneori stilul său este neglijent, afectat și prea concis, este totuși original, viu și colorat. El se folosește de un vocabular bogat, fiind primul scriitor latin care introduce o mulțime de termeni noi, așa încât, pe drept cuvânt, poate fi considerat creatorul limbii teologice latine. În plus, dotat cu o inteligență rară, cu o imaginație bogată, cunoscând foarte bine literatura profana și creștină, Tertulian știe să pună în relief argumentele principale pentru a-și ajunge scopul fixat. Tertulian ne-a lăsat peste 30 de opere, unele scrise în perioada catolică, altele în cea eretică. Acestea se pot grupa în scrieri apologetice, antieretice și practice.

a) Apologetice sunt în număr de cinci: Ad nationes, Apologeticum, De testimonio animae, Adversus Judaeos, AdScapulam. Cea mai însemnată este Apologeticum (50 cap.), adresată capilor provinciilor (guvernatorilor antistites praesides primii) datorită cărora se dezlănțuiau persecuțiile împotriva creștinilor. În această opera, contesta din punct de vedere juridic legitimitatea legilor împotriva creștinilor și dovedește, din ele, nedreptatea ce se face creștinilor când sunt persecutați. După ce arată că procedura împotriva creștinilor este iregulară și absurdă, creștinii fiind siliți să-și nege calitatea și numele de creștin pentru a fi declarați nevinovați, Tertulian spune că această procedura de a-i sili la negarea calității lor de creștini pentru a-i declara astfel nevinovați si a-i lăsa liberi, este contrară dreptului natural și dreptului comun. Apoi arată și acuzele aduse contra creștinilor: infanticidul, omuciderea, incestul, toate fiind imaginare, iar multe din ele sunt delicte comise cu fapta și cu gândul de înșiși păgânii, și atribuite creștinilor. Adunările creștinilor sunt permise, învățătura lor este adevărată, iar purtarea lor publică și privată este ireproșabilă. Arată zădărnicia persecuției cu celebra frază: semen est sanguis christianorum. Creștinii se înmulțesc mereu. Prezintă tabloul puterii creștine ...hesterni sumus, et vestra omnia implevimus urbes, insulas, castella, municipia, conciliabula, castra ipsa, tribus, decurias, palatium, senatum, forum; sola vobis reliquimus templa. A fost scrisă la 197 și tradusă imediat în grecește.

Ad nationes, în două cărți, scrisă puțin înainte de Apologeticum, denunță crimele păgânilor și critică doctrinele lor expuse de Vairon în Antiquitatum rerum divinarum. Pare a fi o virulentă aplicare a cuvintelor Evangheliei la adresa păgânilor: să vadă mai întâi bârna din ochii lor și apoi paiul din ochii altora. De testimonio animae dezvoltă argumentul că sufletul este naturaliter creștin, exprimând spontan monoteismul, ura față de diavol, credința în nemurire și simpatia pentru creștini. Scrisă în 197, Ad Scapulam (15 cap.) este o scrisoare adresată guvernatorului Africii (Cartaginei), Scapula, persecutorul creștinilor, amenințându-l cu pedepsele dumnezeiești, atât pe pământ, cât și în viata veșnică, cu care au fost pedepsiți și ceilalți persecutori, dacă nu încetează persecutarea creștinilor. Scrisă prin 212, Adversus Judaeos (14 cap.) este un dialog între un creștin și un evreu căruia îi dovedește, cu profețiile, adevărul creștinismului care a înlăturat legea Talionului, a pedepsei, cu Legea Nouă a păcii. Ultimele șase capitole au fost scrise însă ceva mai târziu (200-206).

b) Scrieri antieretice. În fruntea acestora stă De prescriptione haereticorum (45 cap.) în care autorul, reluând argumentul Sf. Ireneu, combate toate ereziile prin autoritatea Bisericii și a Tradiției. Opera constă în trei părți: în partea I-a (1-14) autorul pune în garda pe creștini împotriva ereziilor și ereticilor, care sunt o încercare pentru Biserică și un pericol pentru credincioși, de care trebuie să fugi, evitând orice curiozitate, alipindu-te de Simbolul credinței. În partea a II-a (15-37) opune ereticilor, care se serveau de Sf. Scriptură pentru a-și dovedi greșelile, argumentul prescripției, care nu înseamnă o posesiune îndelungată, ci o exceptio juris, care taie orice argument al adversarului, înainte de a-l fi formulat cu Sf. Scriptură, carte care este proprietatea exclusivă a Bisericii adevărate, catolice. Pentru ca ereticii să se poată servi de ea, trebuie ca aceasta să le aparțină. Însă această aparținere nu este a lor, ci a celor ce au adevărata credință. Această credință se găsește în Bisericile Apostolice. Sectele gnostice însă nu își au originea de la Apostoli, ci de la apostat (Prescriptio veritatis). În special, se găsește această prescripție în Biserică Romei consacrată de martiriul Sf. Petru și Pavel. Sf. Scriptură aparține Bisericii care a primit-o de la Isus Cristos prin Apostoli. Ereticii au luat-o în mod arbitrar și, de aceea, înainte de a discuta, ei trebuie să justifice cum posedă Sf. Scriptură (37-40). Aceasta este praescriptio proprietatis. În partea a III-a arată apoi alte semne ale ereziei: imoralitatea, nedisciplinarea, neînțelegerea, mândria, ușurința de a primi apostații și de a hirotoni preoții. Partea însemnată pe care o au femeile în secte este un semn al ereziei. În încheiere (cap. 45), promite că va combate separat principalele erezii.

Această scriere, una dintre cele mai bune ale lui Tertulian, a fost scrisă în jurul anului 200. Ea este anterioară anului 207, pentru că nu cunoaște montanismul, iar, pe de altă parte, lipsește din ea orice aluzie la vreo persecuție, deci înainte de 202-203. În Adversus Marciones (cinci cărți) dovedește împotriva acestuia unitatea lui Dumnezeu și, în același timp, că este drept. În a II-a carte demonstrează identitatea acestui Dumnezeu cu Creatorul lumii; în a III-a vorbește despre Cristos, iar în a IV-a și a V-a combate antitheses ale lui Marcion, arătând că Evanghelia lui Luca și cele zece Epistole scrise de Sf. Pavel nu sunt singurele izvoare ale credinței Noului Testament, cum crede Marcion, ci, împreună cu ale lui Matei, Marcu, Ioan, care au fost chiar apostoli și pe care el nu are drept de a le falsifica. De asemenea, și Epistolele Sf. Pavel către Timotei, Tit și Evrei sunt toate canonice și conțin învățătura Legii Noi. Primele două versiuni ale cărții au fost făcute către anul 200. În starea ce o avem, însă, prima carte a fost scrisă către 207, pentru că se simte în ea înclinarea autorului spre montanism, iar ultimele patru cărți între 207-211, pentru că deja transpira în ele montanismul.

În Adversus Hennogenern (45 cap.) combate teoria acestui învățăcel al lui Marcion în Cartagina despre crearea lumii din materie eternă.

Tratatul Adversus Valentinianos, cel mai slab dintre cele polemice, a fost scris între 208-211.

Scorpiace, adică leac împotriva mușcăturii scorpionilor (gnosticii), întrucât negau din josnicie meritul martiriului, a fost scris între 211-213. În această scriere apără valoarea martiriului.

Altă scriere de felul acesta este Adversus Praxeam, patripasianism, care atrăsese la Roma atenția Papei Victor contra montaniștilor. Această lucrare ne dezvăluie patima cu care scrie Tertulian contra Papei, el fiind deja montanist convins. Totuși, în ea insista asupra unității substanței și a distincției persoanelor în Sfânta Treime, deosebite între ele după grade, forme și aspecte, de unde numele lor de Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Nimic mai clar nu a fost scris înaintea lui, autorul folosindu-se de expresii clasice cu privire la Sf. Treime și la misterul Întrupării. Personalitatea Sf. Spirit este viguros scoasă în relief, grație montanismului său. Sf. Spirit este același Dumnezeu cu Tatăl și Fiul din substanța Tatălui, adevăr puternic subliniat. Susține purcederea Sf. Spirit după formula grecească a Patre per Filium.

În De baptisimo (20 cap.) combate veninul eretic al lui Quintilla, care nega necesitatea Botezului, tratând ceremoniile, ministeriul, subiectul, efectele, valoarea botezului ereticilor, pe care îl susține valid.

De Paenitentia tratează penitența ante-baptismală și post-baptismală necesare pentru mântuire și împăcare cu Biserica.

În tratatele De carne Christi'' și De resuirectione carnis combate docetismul care nega realitatea Trupului lui Cristos născut din fecioară, nega parțial virginitatea Sf. Maria și susține învierea morților cu argumente raționale și scripturistice. Amândouă sunt scrise între 216-222. De animae (56 cap.), - Despre suflet - este primul tratat de psihologie creștină. Examinează trei probleme: natura, originea și viata sufletului, precum și ce devine sufletul după moarte. Sunt de notat capitolele 25-27 în care admite că sufletele sunt corporale și că ele provin, ca și corpul, dintr-o sămânță (traducianismul). Aceasta o susține pentru a explica transmiterea păcatului strămoșesc. După moarte, spune el, sufletele, în afară de cele ale martirilor, se pogoară în Infern, pentru a aștepta învierea trupurilor pentru răsplata finală.

c) Scrieri practice. În perioada lui catolică, a scris Ad martyras (6 cap.) prin 197, fiind cea mai veche scriere a sa pe care o avem. În ea îi îndeamnă pe confesori să persevereze până la capăt. Urmează unele tratate adresate catehumenilor.

De spectaculis (30 cap.) scrisă între 197-200, în care arată că nu îi este permis creștinului să meargă la circ, la stadion, teatru și amfiteatru, pentru că Sf. Scriptură oprește acest lucru și aceste locuri sunt imorale și inseparabile de idolatrie. De oratione (29 cap.), scrisă pe la 200, explica Tatăl Nostru și determina condițiile rugăciunii și efectele ei.

De pacientias (16 cap.), scrisă pe la 203, îndeamnă la răbdare și blândețe: trebuie să suferim toate, imitând pe Cristos. În De Poenitentia, amintită deja, vorbește și de mărturisirea secretă. Nu exclude cele trei păcate capitale.

În faza eretică a scris De pudicitia (31 cap.), în care neagă ce-a scris mai înainte în De poenitentia.

Femeilor catehumene le adresează, în acest timp (203), două tratate: De cultu feminarum, în care le îndeamnă să fie simple în îmbrăcăminte și în podoabe, iar în Ad uxorem în două cărți, o îndeamnă pe soția sa să rămână văduvă după moartea lui și, în orice caz, să nu se recăsătorească cu un păgân, căsătoriile mixte fiind pline de primejdii.

Între anii 207-211 apar semnele montanismului în scrierile sale. Astfel, în Exhortatio castitatis (13 cap.) reprobă a două căsătorie, fiind species stupri (o specie de imoralitate). În Virginibus velandi cere ca fetele, imediat ce ies din copilărie, să poarte văl pe stradă și la biserica. În De corona (15 cap.), anul 211, laudă un soldat creștin care a refuzat purtarea coroanei de laur și cadoul de argint din partea împăratului, preferând închisoarea și moartea, oprind pe creștini să fie soldați, deoarece aceasta meserie este incompatibilă cu creștinismul. De idolatria (24 cap.) oprește creștinilor o mulțime de meserii (soldat, funcționar, profesor etc.), pentru a evita orice contact cu păgânismul. În De fuga in persecutione (14 cap.), anul 212, neagă permisiunea de a fugi de persecuție, considerând-o ca o apostazie, mai ales pentru clerici. În De monogamia (an 217) apără unum matrimonium și unus Deus contra catolicilor. De jejunio apără multimea și rigoarea posturilor montaniste împotriva catolicilor, iar în De pudicitia (22 cap.) protestează împotriva Edictului Papei Calixt (217-222), care admite la pocăință pe adulterini și desfrânati, negând dreptul Bisericii de a ierta prin Spovadă cele trei păcate capitale: apostazia, adulterui și omucidiul. Ba interpretează în sens rigoristic unele capitule din Sf. Scriptură (parabolele milei de la Sf. Luca, XV: oaia pierdută, drahma pierdută, fiul rătăcit). El nu se mai sprijină pe Sf. Tradiție, negând autoritatea bisericească, rezervând puterea dezlegării păcatelor numai spiritualilor montaniști. Papa Calixt reduse și îmblânzi, ușură unele pedepse canonice tradiționale, unele durând chiar viața întreagă, lucru dezaprobat de rigoristul Sf. Hippolyt și montanistul Tertulian, aici conservatori rigoriști ai Traditiei.

A mai scri: De fidelitatem, Adversus Apelleia, De censu animae, De extasi ș. a.

Doctrina. Scrierile lui Tertulian sunt de cea mai mare importanță istorică prin cunoașterea vieții creștine din timpul său, în comparație cu mediul păgân. El își dă seama că credinta și știința ei, adică teologia, sunt de o altă natură decât știința profană, obiectele ei fiind fixate de Revelație (Regula fidei).

Această Regula fidei este imuabilă și, de aceea, el nu vrea să o explice, ci mai mult să o facă aplicabilă numai la acele părți în jurul cărora discuta cu păgânii sau ereticii. Această tendință se manifestă dar în terminologia lui plastică. Așa, de exemplu, el nu-și poate închipui o ființă completă decât în corp și spirit; ființa este un corp sui generis, așa încât uneori vorbește de Dumnezeu și despre suflet ca și când ar nega spiritualitatea lor, ceea ce nu cadrează cu concepția sa.

Cu privire la Sfânta Treime se apropie de concepția niceeană. El vorbește de o Treime a substanței, care este comună celor trei persoane. Treimea o explică prin procesiuni (purcederi), iar unitatea prin substanță: Și Tatăl Dumnezeu și Fiul Dumnezeu și Sfântul Spirit Dumnezeu. Are formulele clasice Trinitas unius divinitatis, Pater et Filius et Spiritus Sanctus (De pudicitia, 21 ). Deosebește și ei în Logos cele două faze Endiatetos și Proforikos, însă nu admite altă inferioritate la Fiul decât aceea a originii sau a purcederii.

În Cristologie afirmă desăvârșirea naturii omenești a lui Isus Cristos, în care se găsesc pasiunile: Indignatium și Concupiscentiem. Divinitatea lui Cristos este apărată energic împotriva dualismului marcionit: Credus Deum crucifixum (Marcu II, 27). Nasci se Deus patior in utero matris. El exprimă, de asemenea, existența a două naturi în Cristos (două substanțe, cum zice el), într-o singură persoană. Dacă și apostolul (Romani l, 3) ne învață despre ambele substanțe (naturi) ale lui Cristos, vedem o îndoită stare neamestecată, ca unită într-o singură persoană: Dumnezeu și Omul Isus (Praxeas, 27). Aceste două naturi lucrează deosebit, fiecare având lucrările sale.

Cu privire la răscumpărare, Tertulian pune ca bază păcatul lui Adam, care se transmite la urmași, fiind suflete născute din părinți, ca și trupurile. Insistă asupra faptului că nu au putut fi răscumpărați decât de Domnul trimis de Tatăl să moară pentru păcătoși. Și se repeta comparația dintre Eva și Maria (De carne Christi, 17). El întrebuințează terminologia cvasi juridică pentru a explica justificarea.

Vorbește despre meritul faptelor bune, despre răsplata sau prețul ce le corespunde faptelor, despre ofensă și debitul faptelor rele și despre necesitatea de a le îndrepta.

Cu privire la Taine, enumeră cele trei Sacramente de inițiere creștină: Botezul, Mirul și Euharistia.

Cu privire la Botez, este de notat, în particular, Botezul copiilor (De baptisimo, 18), și faptul că ei neagă validitatea botezului administrat de un eretic (De pudicitia, 19). Numește Euharistia Trupul și Sângele Domnului (De bapt. 7-8). Pocăința o considera necesară după Botez și se opune căsătoriei a doua. Căsătoria o cere să fie făcută înaintea Bisericii (Ad uxorem. II, 7 și De pudicitia, 4). Afirmația lui, devenit montanist, că fiecare creștin ar fi preot, distruge taina Preoției; ca eretic, avea și alte principii contrare Sf. Tradiții.

În Eshatologie urmează învățătura tradițională. Sufletele, în afară de cele ale martirilor care ajung direct în cer, se pogoară în cele de jos, unde găsesc supplicia și refrigeria, pentru vinele cele mai mici (aluzie la Purgator). Apără cu energie învierea morților, împotriva gnosticilor, fiind milenarist.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact