Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA A II-A

DE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI II PÂNĂ LA CONCILIUL DE LA NICEEA - 325

Capitolul IV

Această perioadă se deosebește de prima din două motive: limba și conținutul scrierilor. În timp ce în prima perioadă (cu excepta Diatessaronului lui Tațian și a operei Octavius a lui Minucius Felix), avem scrieri în limba greacă, în această perioadă - a doua - apar scriitorii latini, încât avem câteva categorii de scriitori: occidentali care scriu în limba latină (ex. Sf. Hippolyt) și orientali, ce scriu grecește; alții în siriacă și coptă. De asemenea, conținutul scrierilor din această epocă diferă față de cea anterioară. În timp ce în prima perioadă scrierile au un caracter mai mult practic - predicarea Evangheliei, apărarea creștinismului față de păgâni, evrei și eretici -, scrierile din a două perioadă au un caracter speculativ.

Acum apar în Orient diferite școli (alexandrină, antiochenă), care sunt adevărate focare de cultură creștină. Acum întâlnim adevărate sinteze doctrinale, cum este, spre exemplu, Trilogia lui Clemente Alexandrinul, Peri-Archon a lui Origen, Despre suflet a lui Tertulian și De unitate catholicae Ecclesiae a Sf. Ciprian. Este de notat, însă, că scriitorii și literatura din această perioadă, în afară de caracterul speculativ, îl păstrează și pe cel practic, mai pronunțat în Apus decât în Răsărit. De fapt, și acum scrierile ocupă și se ocupă de probleme practice, cum sunt: rebotezarea ereticilor sau reprimirea celor căzuți (lapsii), sau apologetice, apărând creștinismul de dușmanii externi, cum este Contra lui Celsus a lui Origen sau antieretice, combătând diferitele erezii (gnosticismul, monarchismul și adoptianismul).

A. SCRIITORII APUSENI

SFÂNTUL HIPPOLYT ROMANUL (170-235)

Sfântul Hippolyt Romanul poate fi socotit ca făcând legătura între cele două perioade (epoci) patrologice în Apus, pentru că rămâne încă un adept al limbii grecești în scrierile sale.

Despre viața să nu avem multe amănunte. S-a născut probabil între 170-175. Locul nașterii nu-l știm. Foție (Biblioteca, cod. 121) se pare că știa acest lucru. În scrierile sale spune că a fost învățăcel al Sf. Ireneu, însă acest lucru se poate explica și numai prin faptul că Hippolyt s-a format citind scrierile Sf. Ireneu. Este sigur că, pe la 212, era preot al Bisericii Romane, bucurându-se de o mare vază. Origen, venit la Roma pe acel timp, a avut ocazia să-i asculte o omilie De laude Domini salvatoris, pierdută. După moartea Papei Zefirin, s-a opus la alegerea lui Calixt (217), pe care îl acuză de sabelianism și laxism și făcu schismă, fiind ales antipapă. În timpul persecuției lui Maximin Tracul, în 235, atât el cât și Papa Ponțian sunt exilați în Sardinia, unde mor amândoi pentru Cristos, uciși de clima nesănătoasă. Între timp, Hippolyt a intrat în sânul Bisericii și este venerat ca martir alături de Ponțian. Moaștele lor au fost aduse la Roma în 236. Aderenții lui i-au ridicat o statuie importantă, pentru că păstrează titlul tuturor scrierilor sale, găsită în 1551 în cimitirul Via Tiburtina. Sf. Hippolyt a fost un scriitor fecund, scrierile sale îmbrățișând multe domenii: Exegeză, Apologie, Polemică, Teologie, Istorie, Liturghie și Disciplina. În special în două puncte, a fost un premergător: în Exegeză este precursorul lui Origen, iar în Istorie al lui Eusebiu. Se cunosc 35 de opere ale sale. Această bogăție de scrieri au determinat ca stilul său să nu fie prea strălucit. El nu caută forma literară, ci claritatea și precizia. Acest lucru, precum și faptul că a scris în grecește, a făcut ca scrierile lui să se piardă în cea mai mare parte.

În Exegeză are numeroase explicații ale Sfintei Scripturi, atât sub forma de omilii, cât și sub forma de comentarii. Din ele ne-a rămas o parte din comentariul asupra Cântării Cântărilor și aproape în întregime asupra lui Daniil, în patru cărți, scrise către 204. Cea mai veche scriere exegetică pe care o avem, scriere cu adevărat clasică, sunt aceste comentarii. În contra ereziilor are mai multe scrieri, între care cea mai însemnată, Philosophumena, descoperită în 1842 într-un codice al Mănăstirii Athos, s-a păstrat aproape în întregime. Titlul său este Kata Poson Sigescon elogos (Combaterea tuturor ereziilor). Ea conține o combatere a tuturor ereziilor până în timpul său, în zece cărți. Planul autorului este de a dovedi că ereticii și-au împrumutat greșelile de la vechii filosofi; de aceea, în primele patru cărți, se ocupă de diferitele doctrine filosofice și astrologice în care găsește sămânța ereziilor de mai târziu. În cartea a V-a, despre ereziile contemporane gnostice; în a VI-a și a VII-a despre ereziile antecedente - de la Simon Magul la Apelle, urmând pe Sf. Ireneu. În cartea a VIII-a, despre diferite erezii înrudite gnosticismului (doceți, quatordecimani, encratiți) și despre montanism; în cartea a IX-a expune cele mai însemnate erezii cristologice (Noet, Sabeliu, Calixt) și iudaizante. În cartea a X-a face o recapitulare a operelor, apoi dă o mica sinteză cronologică a credinței. Deși adesea scrierea are aspectul unui pamflet împotriva lui Zefirin și Calixt, este foarte importantă, conținând, în afară de biografia lui Calixt, informații asupra vieții creștine din sec. II-III. Opera îl arată pe autor rigorist cu privire la penitentă pentru păcatele capitale și neavând o concepție exactă despre consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Data scrierii trebuie admisă după anul 222; se pare a fi în ultimii săi ani. În afară de această lucrare, a scris împotriva ereticilor: Noet și Arthemon (230), citat de Eusebiu. Pare a fi o scriere împotriva ereziei monarchiene, după Philosophumena. A scris și împotriva lui Marcion, Despre bine și despre izvorul răului; contra montaniștilor; despre Evanghelia Sf. Ioan și despre Apocalips. În Capita adversus Caius, prezbiter roman antimontanist, apără autenticitatea Evangheliei Sf. Ioan și a Apocalipsului, căci acest Caius, pentru a combate milenarismul, a negat autenticitatea Apocalipsului. Din toate aceste scrieri nu avem decât fragmente. O altă scriere importantă, pierdută, a fost combaterea a 32 erezii: Sintagma (Sintagma Kata Aigeseon). Dintre scrierile dogmatice și apologetice se păstrează în întregime una singură: De Anticristo sau Demonstrarea după Sf. Scriptură despre Cristos și Anticrist, în 67 de capitole scrise în timpul persecuției lui Septimius Severus (202-203), în care expune foarte viu anumite circumstanțe ale venirii lui Anticrist, a victoriei lui asupra celor aleși și a înfrângerii acestuia prin Cristos. S-au pierdut și alte scrieri ale sale: Contra Grecilor său Despre Univers, Despre învierea morților și Despre Dumnezeu, fragmente, scriere dedicată împărătesei Iulia Mammea, mama lui Alexandru Sever, un tratat Despre întrupare menționat de Ebed-Jesu. Ca istorie, Sf. Hippolyt a scris un fel de manual de istorie profană cu titlul Chronicon (Kronicon Biblos) din care s-a descoperit în 1905 cea mai mare parte în grecește. Este o enumerare de date și fapte de la începutul lumii până în anul 13 al domniei lui Alexandru Sever (234), apoi o scriere în care calculează data Paștilor și un Canon Pascal (Apothesis cronon ton pasca cai ta anto pinachi) în care se bazează în mod greșit pe un ciclu de 16 ani. Pe teren disciplinar, Sf. Hippolyt a scris: trebuie să postim Sâmbăta, trebuie să ne cuminecăm zilnic. În ceea ce privește colecția de canoane cu titlul Canoanele lui Hippolyt sau Tradiția apostolică, aceasta este de cea mai mare importanță pentru istoria creștinismului antic. Trebuie însă să spunem că, în forma actuală, nu poate fi considerată ca opera a Sf. Hippolyt, căci nu pare mai veche de secolul al V-lea, însă își are originea în Canoanele Sf. Hippolyt. Pe statuia amintită sunt menționate Odele, însă nu știm ce sunt. Învățătura Sf. Hippolyt este aceea a Bisericii apostolice, deși până aproape de sfârșitul vietii sale s-a împotrivit căpeteniei Bisericii cu privire la disciplina clerului și credincioșilor, fiind mai rigorist, însă în doctrină a avut concepții juste. Înainte de moarte, aflându-se exilat în Sardinia cu Papa Sf. Ponthin, se împăcară și ceru aderenților săi să se supună Bisericii legitime. El susține ca inspirate cărțile Sfintei Scripturi. Hagiografii sunt organele Cuvântului. Învață că Logos este identic cu Cristos, care este Cuvântul întrupat. Acesta a suferit pe cruce. Cuvântul s-a întrupat dintr-o fecioară sfântă. Tot ce învață despre Cuvântul este în sensul adevăratei Tradiții: În Cristos este unirea intimă între divin și uman, fără nici o transformare. Cuvântul dă substanță naturii omenești. Răscumpărarea este universală.

Sfântă Treime este de multe ori clar afirmată. Cuvântul este născut din Tatăl, nu creat; este născut în mod nespus, ca lumina din lumină, râul din izvor, raza din soare. Nu este adevărat că Sf. Hippolyt ar afirma că Logos purcede de la Tatăl în timp ce Tatăl l-a născut pentru a crea lumea. În acele locuri din scrierile sale unde este vorba despre acestea, Sf. Hippolyt vorbește despre manifestarea ad extra a Cuvântului; spre exemplu, în Contra lui Noet, X, c. 10, spune: Când a voit... a arătat Cuvântul său... prin care toate le-a făcut, însă imediat adaugă: pe care Cuvânt avându-l în sine și fiind nevăzut lumii create, l-a făcut văzut. El numește întotdeauna purcederea Fiului din naștere. În ceea ce privește subordinaționismul Sfântului Hippolyt și lupta lui împotriva lui Calixt, se explică prin faptul că l-a înțeles greșit pe Calixt, care repeta: că nu este alt Dumnezeu decât Isus Cristos și nimeni altul decât el a murit pentru noi, învățătura tradițională a Bisericii pe care el o înțelege în sens modalistic. S-a folosit și de lucrările Sf. Teofil Antiochenul în care Cuvântul este prezentat în trei stadii distincte: l ) Logos endiatetos, adică Cuvântul în stare de gândire imanentă a Tatălui, distinct de el total, nu ca un simplu atribut; 2) Logos proforikos, Cuvântul exprimat, născut nu din nimic, precum orice creatură, ci în substanță Tatălui, a cărui naștere apăru înaintea creării lumii, al cărei model îl poartă; 3) mios telelos, Fiul perfect, prin nașterea să dintr-o fecioară și Întruparea Sa. În afară de Cristologie, Sf. Hippolyt se ocupă pe larg de Eshatologie. După el, sufletele sunt judecate imediat după moarte; corpurile vor învia, drepții vor avea un corp glorios, pedepsele de dincolo vor fi veșnice.

Cu privire la Teologia sacramentală, afirma adesea eficacitatea Botezului; vorbește despre Sf. Mir, despre Sf. Euharistie, citat fiind și de Anastasie Sinaitul, care îl reproduce astfel: corpul și sângele scump și neprihănit al lui Isus, care se aduce în fiecare zi ca jertfă pe masa mistică și dumnezeiască în amintirea memorabilei mese a misteriosului banchet, când a spus: luați... cu care vorbe ne dădu spre mâncare și băutură Trupul și Sângele Său spre iertarea păcatelor.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact