Greco-Catolic.ro

Această perioadă se deosebeşte de prima din două motive: limba şi conţinutul scrierilor. În timp ce în prima perioadă (cu excepta Diatessaronului lui Taţian şi a operei Octavius a lui Minucius Felix), avem scrieri în limba greacă, în această perioadă - a doua - apar scriitorii latini, încât avem câteva categorii de scriitori: occidentali care scriu în limba latină (ex. Sf. Hippolyt) şi orientali, ce scriu greceşte; alţii în siriacă şi coptă. De asemenea, conţinutul scrierilor din această epocă diferă faţă de cea anterioară. În timp ce în prima perioadă scrierile au un caracter mai mult practic - predicarea Evangheliei, apărarea creştinismului faţă de păgâni, evrei şi eretici -, scrierile din a două perioadă au un caracter speculativ.

Acum apar în Orient diferite şcoli (alexandrină, antiochenă), care sunt adevărate focare de cultură creştină. Acum întâlnim adevărate sinteze doctrinale, cum este, spre exemplu, Trilogia lui Clemente Alexandrinul, Peri-Archon a lui Origen, Despre suflet a lui Tertulian şi De unitate catholicae Ecclesiae a Sf. Ciprian. Este de notat, însă, că scriitorii şi literatura din această perioadă, în afară de caracterul speculativ, îl păstrează şi pe cel practic, mai pronunţat în Apus decât în Răsărit. De fapt, şi acum scrierile ocupă şi se ocupă de probleme practice, cum sunt: rebotezarea ereticilor sau reprimirea celor căzuţi (lapsii), sau apologetice, apărând creştinismul de duşmanii externi, cum este Contra lui Celsus a lui Origen sau antieretice, combătând diferitele erezii (gnosticismul, monarchismul şi adoptianismul).

A. SCRIITORII APUSENI

SFÂNTUL HIPPOLYT ROMANUL (170-235)

Sfântul Hippolyt Romanul poate fi socotit ca făcând legătura între cele două perioade (epoci) patrologice în Apus, pentru că rămâne încă un adept al limbii greceşti în scrierile sale.

Despre viaţa să nu avem multe amănunte. S-a născut probabil între 170-175. Locul naşterii nu-l ştim. Foţie (Biblioteca, cod. 121) se pare că ştia acest lucru. În scrierile sale spune că a fost învăţăcel al Sf. Ireneu, însă acest lucru se poate explica şi numai prin faptul că Hippolyt s-a format citind scrierile Sf. Ireneu. Este sigur că, pe la 212, era preot al Bisericii Romane, bucurându-se de o mare vază. Origen, venit la Roma pe acel timp, a avut ocazia să-i asculte o omilie De laude Domini salvatoris, pierdută. După moartea Papei Zefirin, s-a opus la alegerea lui Calixt (217), pe care îl acuză de sabelianism şi laxism şi făcu schismă, fiind ales antipapă. În timpul persecuţiei lui Maximin Tracul, în 235, atât el cât şi Papa Ponţian sunt exilaţi în Sardinia, unde mor amândoi pentru Cristos, ucişi de clima nesănătoasă. Între timp, Hippolyt a intrat în sânul Bisericii şi este venerat ca martir alături de Ponţian. Moaştele lor au fost aduse la Roma în 236. Aderenţii lui i-au ridicat o statuie importantă, pentru că păstrează titlul tuturor scrierilor sale, găsită în 1551 în cimitirul Via Tiburtina. Sf. Hippolyt a fost un scriitor fecund, scrierile sale îmbrăţişând multe domenii: Exegeză, Apologie, Polemică, Teologie, Istorie, Liturghie şi Disciplina. În special în două puncte, a fost un premergător: în Exegeză este precursorul lui Origen, iar în Istorie al lui Eusebiu. Se cunosc 35 de opere ale sale. Această bogăţie de scrieri au determinat ca stilul său să nu fie prea strălucit. El nu caută forma literară, ci claritatea şi precizia. Acest lucru, precum şi faptul că a scris în greceşte, a făcut ca scrierile lui să se piardă în cea mai mare parte.

În Exegeză are numeroase explicaţii ale Sfintei Scripturi, atât sub forma de omilii, cât şi sub forma de comentarii. Din ele ne-a rămas o parte din comentariul asupra Cântării Cântărilor şi aproape în întregime asupra lui Daniil, în patru cărţi, scrise către 204. Cea mai veche scriere exegetică pe care o avem, scriere cu adevărat clasică, sunt aceste comentarii. În contra ereziilor are mai multe scrieri, între care cea mai însemnată, Philosophumena, descoperită în 1842 într-un codice al Mănăstirii Athos, s-a păstrat aproape în întregime. Titlul său este Kata Poson Sigescon elogos (Combaterea tuturor ereziilor). Ea conţine o combatere a tuturor ereziilor până în timpul său, în zece cărţi. Planul autorului este de a dovedi că ereticii şi-au împrumutat greşelile de la vechii filosofi; de aceea, în primele patru cărţi, se ocupă de diferitele doctrine filosofice şi astrologice în care găseşte sămânţa ereziilor de mai târziu. În cartea a V-a, despre ereziile contemporane gnostice; în a VI-a şi a VII-a despre ereziile antecedente - de la Simon Magul la Apelle, urmând pe Sf. Ireneu. În cartea a VIII-a, despre diferite erezii înrudite gnosticismului (doceţi, quatordecimani, encratiţi) şi despre montanism; în cartea a IX-a expune cele mai însemnate erezii cristologice (Noet, Sabeliu, Calixt) şi iudaizante. În cartea a X-a face o recapitulare a operelor, apoi dă o mica sinteză cronologică a credinţei. Deşi adesea scrierea are aspectul unui pamflet împotriva lui Zefirin şi Calixt, este foarte importantă, conţinând, în afară de biografia lui Calixt, informaţii asupra vieţii creştine din sec. II-III. Opera îl arată pe autor rigorist cu privire la penitentă pentru păcatele capitale şi neavând o concepţie exactă despre consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl. Data scrierii trebuie admisă după anul 222; se pare a fi în ultimii săi ani. În afară de această lucrare, a scris împotriva ereticilor: Noet şi Arthemon (230), citat de Eusebiu. Pare a fi o scriere împotriva ereziei monarchiene, după Philosophumena. A scris şi împotriva lui Marcion, Despre bine şi despre izvorul răului; contra montaniştilor; despre Evanghelia Sf. Ioan şi despre Apocalips. În Capita adversus Caius, prezbiter roman antimontanist, apără autenticitatea Evangheliei Sf. Ioan şi a Apocalipsului, căci acest Caius, pentru a combate milenarismul, a negat autenticitatea Apocalipsului. Din toate aceste scrieri nu avem decât fragmente. O altă scriere importantă, pierdută, a fost combaterea a 32 erezii: Sintagma (Sintagma Kata Aigeseon). Dintre scrierile dogmatice şi apologetice se păstrează în întregime una singură: De Anticristo sau Demonstrarea după Sf. Scriptură despre Cristos şi Anticrist, în 67 de capitole scrise în timpul persecuţiei lui Septimius Severus (202-203), în care expune foarte viu anumite circumstanţe ale venirii lui Anticrist, a victoriei lui asupra celor aleşi şi a înfrângerii acestuia prin Cristos. S-au pierdut şi alte scrieri ale sale: Contra Grecilor său Despre Univers, Despre învierea morţilor şi Despre Dumnezeu, fragmente, scriere dedicată împărătesei Iulia Mammea, mama lui Alexandru Sever, un tratat Despre întrupare menţionat de Ebed-Jesu. Ca istorie, Sf. Hippolyt a scris un fel de manual de istorie profană cu titlul Chronicon (Kronicon Biblos) din care s-a descoperit în 1905 cea mai mare parte în greceşte. Este o enumerare de date şi fapte de la începutul lumii până în anul 13 al domniei lui Alexandru Sever (234), apoi o scriere în care calculează data Paştilor şi un Canon Pascal (Apothesis cronon ton pasca cai ta anto pinachi) în care se bazează în mod greşit pe un ciclu de 16 ani. Pe teren disciplinar, Sf. Hippolyt a scris: trebuie să postim Sâmbăta, trebuie să ne cuminecăm zilnic. În ceea ce priveşte colecţia de canoane cu titlul Canoanele lui Hippolyt sau Tradiţia apostolică, aceasta este de cea mai mare importanţă pentru istoria creştinismului antic. Trebuie însă să spunem că, în forma actuală, nu poate fi considerată ca opera a Sf. Hippolyt, căci nu pare mai veche de secolul al V-lea, însă îşi are originea în Canoanele Sf. Hippolyt. Pe statuia amintită sunt menţionate Odele, însă nu ştim ce sunt. Învăţătura Sf. Hippolyt este aceea a Bisericii apostolice, deşi până aproape de sfârşitul vietii sale s-a împotrivit căpeteniei Bisericii cu privire la disciplina clerului şi credincioşilor, fiind mai rigorist, însă în doctrină a avut concepţii juste. Înainte de moarte, aflându-se exilat în Sardinia cu Papa Sf. Ponthin, se împăcară şi ceru aderenţilor săi să se supună Bisericii legitime. El susţine ca inspirate cărţile Sfintei Scripturi. Hagiografii sunt organele Cuvântului. Învaţă că Logos este identic cu Cristos, care este Cuvântul întrupat. Acesta a suferit pe cruce. Cuvântul s-a întrupat dintr-o fecioară sfântă. Tot ce învaţă despre Cuvântul este în sensul adevăratei Tradiţii: În Cristos este unirea intimă între divin şi uman, fără nici o transformare. Cuvântul dă substanţă naturii omeneşti. Răscumpărarea este universală.

Sfântă Treime este de multe ori clar afirmată. Cuvântul este născut din Tatăl, nu creat; este născut în mod nespus, ca lumina din lumină, râul din izvor, raza din soare. Nu este adevărat că Sf. Hippolyt ar afirma că Logos purcede de la Tatăl în timp ce Tatăl l-a născut pentru a crea lumea. În acele locuri din scrierile sale unde este vorba despre acestea, Sf. Hippolyt vorbeşte despre manifestarea ad extra a Cuvântului; spre exemplu, în Contra lui Noet, X, c. 10, spune: Când a voit... a arătat Cuvântul său... prin care toate le-a făcut, însă imediat adaugă: pe care Cuvânt avându-l în sine şi fiind nevăzut lumii create, l-a făcut văzut. El numeşte întotdeauna purcederea Fiului din naştere. În ceea ce priveşte subordinaţionismul Sfântului Hippolyt şi lupta lui împotriva lui Calixt, se explică prin faptul că l-a înţeles greşit pe Calixt, care repeta: că nu este alt Dumnezeu decât Isus Cristos şi nimeni altul decât el a murit pentru noi, învăţătura tradiţională a Bisericii pe care el o înţelege în sens modalistic. S-a folosit şi de lucrările Sf. Teofil Antiochenul în care Cuvântul este prezentat în trei stadii distincte: l ) Logos endiatetos, adică Cuvântul în stare de gândire imanentă a Tatălui, distinct de el total, nu ca un simplu atribut; 2) Logos proforikos, Cuvântul exprimat, născut nu din nimic, precum orice creatură, ci în substanţă Tatălui, a cărui naştere apăru înaintea creării lumii, al cărei model îl poartă; 3) mios telelos, Fiul perfect, prin naşterea să dintr-o fecioară şi Întruparea Sa. În afară de Cristologie, Sf. Hippolyt se ocupă pe larg de Eshatologie. După el, sufletele sunt judecate imediat după moarte; corpurile vor învia, drepţii vor avea un corp glorios, pedepsele de dincolo vor fi veşnice.

Cu privire la Teologia sacramentală, afirma adesea eficacitatea Botezului; vorbeşte despre Sf. Mir, despre Sf. Euharistie, citat fiind şi de Anastasie Sinaitul, care îl reproduce astfel: corpul şi sângele scump şi neprihănit al lui Isus, care se aduce în fiecare zi ca jertfă pe masa mistică şi dumnezeiască în amintirea memorabilei mese a misteriosului banchet, când a spus: luaţi... cu care vorbe ne dădu spre mâncare şi băutură Trupul şi Sângele Său spre iertarea păcatelor.