Greco-Catolic.ro

Autorul operei Octavius, păstrată în Codex Parisinus, apărut în 1661, codice datând din sec. al IX-lea, a fost considerată de Renan Perla literaturii apologetice, iar autorul ei, Marcus Minucius Felix, un strălucit avocat la Roma, apărător al creştinismului. Atât Lactanţiu cât şi Sf. Ieronim i-o atribuie lui Marcus Minucius Felix, de origine din Africa, sosit avocat la Roma. Arta cu care-i compusă lucrarea ne arată talentul său deosebit şi cultura lui literară. Octavius Januarius, al cărui nume îl poartă opera, era un creştin, de asemenea convertit de la păgânism, cu Minucius sau poate înaintea lui.

Într-o zi, Octavius, vizitându-l pe Minucius Felix în Roma, l-a întâlnit pe păgânul Caecilius Natalis, originar tot din Africa, probabil din Circa (Constantine, Algeria), stabilit şi ei la Roma.

Într-o dimineaţă dulce de toamnă, au plecat toţi trei să se plimbe în oraşul Ostis, pe malul mării.

Ajunşi aici şi trecând pe lângă statuia zeului Serapis, Caecilius îl salută trimiţându-i o sărutare cu mâna dreaptă apăsată pe buze. Octavius observa că acest gest este un semn de orbire, de ignorantă vulgară.

Caecilius a reacţionat supărat, cerând să discute, ca între colegi. Minucius, care în dialog este numit Marcus, acceptă propunerea, luându-şi rolul de arbitru între cei doi.

Cartea cuprinde 40 de capitole, având două părţi principale: a) Apărarea păgânismului de către Caecilius (cap. 5-13); b) Răspunsul victorios al lui Octavius (cap. 14-38) şi c) Convertirea lui Caecilius (cap. 39-41). Împrejurările desfăşurării acestui dialog de o zi se relatează în cap. 1-4. Caecilius pledează pentru păgânism, începând printr-o declaraţie de agnosticism: Omul nu poate cunoaşte adevărul în mod sigur, teză a curentului numit Academia a doua şi, din acest motiv, este necesară religia romană, veche cât lumea, care a dat măreţie Romei, stăpânind lumea. Creştinii, însă, afirmă Caecilius, sunt ultima drojdie, o adunătură de ignoranţi şi femeiuşti credule, formând o societate secretă, dispreţuind templele ca pe nişte morminte, scuipând zeii, desconsideră onorurile şi purpura, ei, zdrenţăroşii; dispreţuiesc chinurile prezente, dar se tem de unele nesigure viitoare; nu se tem de moarte, dar se tem să nu moară după moarte. Se cunosc între ei prin anumite semne, se iubesc unul pe altul, numindu-se fraţi şi surori între ei. Comit incestul în temeiul numelui sacru. Venerează un cap de asin, povestesc despre un om ucis pe lemnele unei cruci. Ucid cu lovituri ascunse un copil acoperit cu făină, spre a nu fi recunoscut şi apoi îi sug sângele cu sete şi-şi împart membrele lui. La astfel de jertfe, cred în sfârşitul lumii şi în învierea morţilor, de aceea nu admit incinerarea. Duc o viată severă, abţinându-se de la plăcerile oneste, spectacole, ceremonii, banchete publice; refuză zeii. Nu îşi încunună capul cu flori, nu se parfumează, decât morţii. Dar romanii îi stăpânesc pe creştini şi fără Dumnezeul lor.

Octavius ia cuvântul bine gândit, calm şi, pas cu pas, respinge acuzele batjocoritoare ale lui Caecilius Natalis cu privire la creştinism, arătând că, spre deosebire de animale, aplecate numai la pământ, privind numai la furaj, omul cu poziţie verticală şi cu privirea la cer, înzestrat cu cuvânt şi raţiune cunoaşte şi-L imită pe Dumnezeu. Dovedeşte, din armonia lumii, existenţa lui Dumnezeu şi providenţa Sa. Stabileşte unitatea lui Dumnezeu şi caracterul iraţional al politeismului, pe care nu l-au acceptat nici filosofii antichităţii. Este adevărat că romanii au cucerit teritorii, imperii, prin teroare şi jaf, crime, împrumutând părţi din religiile învinşilor. A adora lucruri prădate înseamnă a consfinţi un sacrilegiu, nu divinităţi. Trecând în revistă zeii, clasele preoţeşti, augurii romani, cu metehnele şi păcatele lor, îndeosebi adulterul şi minciuna, arată că toate acuzele aduse creştinilor sunt nedrepte, invenţii ale tribunalelor romane care, fără a face cercetări, chinuie acuzaţii să nu spună adevărul, ci minciuna şi astfel să fie lăsaţi liberi. Dar păgânii practică cultul capetelor de animale (boi, berbeci, şerpi, crocodili), expun copiii procreaţi de ei fiarelor, păsărilor, aduc jertfe de oameni zeilor greci şi romani, comit incestul şi adora zeii incestuoşi (perşii, egiptenii, atenienii), în timp ce creştinii îşi păstrează curăţenia trupească şi sufletească. Creştinii se recunosc între ei nu prin semne, ci prin nevinovăţie şi curăţie, modestie, considerându-se fraţi ca fii ai aceluiaşi Părinte, părtaşi ai aceleiaşi credinte, moştenitori ai speranţei. Nu au temple creştinii, căci toată această lume creată este neîncăpătoare pentru Dumnezeu, pe care-l adora cu mintea şi cu inima. Dumnezeu nu poate fi văzut, ci îi cunoaştem din creaţiile Lui, după cum vântul nu se vede, nici la soare nu ne putem uita, dar ele exista... Lumea se va sfârşi. Nu exista o migraţie a sufletelor după moarte, trecând în alte corpuri sau chiar în trupuri de animale şi de fiare, cum susţineau Pitagora şi Platon. Adevărată minciuna Sărăcia şi cinstea creştinească este o glorie a creştinilor.

În final, Caecilius se converteşte şi cei trei se despart bucuroşi. Octavius este cea mai veche opera literară creştină scrisă în limba latină, anterioară lui Apologeticum al lui Tertulian, care a folosit-o. A fost scrisă după 175, data morţii lui Fronton din Cirta. Minucius Felix a oferit sufletelor cultivate ale lumii romane o apologie a creştinismului care dă satisfacţie gusturilor lor rafinate în arta literară, urmând a-şi completa formarea lor doctrinară.