Duminica, 19 noiembrie 2011  
S Abdia, pf (+ sec VI îCr). S Varlaam, m (+ sec II...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul II

APOLOGIȘTII

D. APOLOGII PĂSTRATE

7. MARCUS MINUCIUS FELIX

Autorul operei Octavius, păstrată în Codex Parisinus, apărut în 1661, codice datând din sec. al IX-lea, a fost considerată de Renan Perla literaturii apologetice, iar autorul ei, Marcus Minucius Felix, un strălucit avocat la Roma, apărător al creștinismului. Atât Lactanțiu cât și Sf. Ieronim i-o atribuie lui Marcus Minucius Felix, de origine din Africa, sosit avocat la Roma. Arta cu care-i compusă lucrarea ne arată talentul său deosebit și cultura lui literară. Octavius Januarius, al cărui nume îl poartă opera, era un creștin, de asemenea convertit de la păgânism, cu Minucius sau poate înaintea lui.

Într-o zi, Octavius, vizitându-l pe Minucius Felix în Roma, l-a întâlnit pe păgânul Caecilius Natalis, originar tot din Africa, probabil din Circa (Constantine, Algeria), stabilit și ei la Roma.

Într-o dimineață dulce de toamnă, au plecat toți trei să se plimbe în orașul Ostis, pe malul mării.

Ajunși aici și trecând pe lângă statuia zeului Serapis, Caecilius îl salută trimițându-i o sărutare cu mâna dreaptă apăsată pe buze. Octavius observa că acest gest este un semn de orbire, de ignorantă vulgară.

Caecilius a reacționat supărat, cerând să discute, ca între colegi. Minucius, care în dialog este numit Marcus, acceptă propunerea, luându-și rolul de arbitru între cei doi.

Cartea cuprinde 40 de capitole, având două părți principale: a) Apărarea păgânismului de către Caecilius (cap. 5-13); b) Răspunsul victorios al lui Octavius (cap. 14-38) și c) Convertirea lui Caecilius (cap. 39-41). Împrejurările desfășurării acestui dialog de o zi se relatează în cap. 1-4. Caecilius pledează pentru păgânism, începând printr-o declarație de agnosticism: Omul nu poate cunoaște adevărul în mod sigur, teză a curentului numit Academia a doua și, din acest motiv, este necesară religia romană, veche cât lumea, care a dat măreție Romei, stăpânind lumea. Creștinii, însă, afirmă Caecilius, sunt ultima drojdie, o adunătură de ignoranți și femeiuști credule, formând o societate secretă, disprețuind templele ca pe niște morminte, scuipând zeii, desconsideră onorurile și purpura, ei, zdrențăroșii; disprețuiesc chinurile prezente, dar se tem de unele nesigure viitoare; nu se tem de moarte, dar se tem să nu moară după moarte. Se cunosc între ei prin anumite semne, se iubesc unul pe altul, numindu-se frați și surori între ei. Comit incestul în temeiul numelui sacru. Venerează un cap de asin, povestesc despre un om ucis pe lemnele unei cruci. Ucid cu lovituri ascunse un copil acoperit cu făină, spre a nu fi recunoscut și apoi îi sug sângele cu sete și-și împart membrele lui. La astfel de jertfe, cred în sfârșitul lumii și în învierea morților, de aceea nu admit incinerarea. Duc o viată severă, abținându-se de la plăcerile oneste, spectacole, ceremonii, banchete publice; refuză zeii. Nu își încunună capul cu flori, nu se parfumează, decât morții. Dar romanii îi stăpânesc pe creștini și fără Dumnezeul lor.

Octavius ia cuvântul bine gândit, calm și, pas cu pas, respinge acuzele batjocoritoare ale lui Caecilius Natalis cu privire la creștinism, arătând că, spre deosebire de animale, aplecate numai la pământ, privind numai la furaj, omul cu poziție verticală și cu privirea la cer, înzestrat cu cuvânt și rațiune cunoaște și-L imită pe Dumnezeu. Dovedește, din armonia lumii, existența lui Dumnezeu și providența Sa. Stabilește unitatea lui Dumnezeu și caracterul irațional al politeismului, pe care nu l-au acceptat nici filosofii antichității. Este adevărat că romanii au cucerit teritorii, imperii, prin teroare și jaf, crime, împrumutând părți din religiile învinșilor. A adora lucruri prădate înseamnă a consfinți un sacrilegiu, nu divinități. Trecând în revistă zeii, clasele preoțești, augurii romani, cu metehnele și păcatele lor, îndeosebi adulterul și minciuna, arată că toate acuzele aduse creștinilor sunt nedrepte, invenții ale tribunalelor romane care, fără a face cercetări, chinuie acuzații să nu spună adevărul, ci minciuna și astfel să fie lăsați liberi. Dar păgânii practică cultul capetelor de animale (boi, berbeci, șerpi, crocodili), expun copiii procreați de ei fiarelor, păsărilor, aduc jertfe de oameni zeilor greci și romani, comit incestul și adora zeii incestuoși (perșii, egiptenii, atenienii), în timp ce creștinii își păstrează curățenia trupească și sufletească. Creștinii se recunosc între ei nu prin semne, ci prin nevinovăție și curăție, modestie, considerându-se frați ca fii ai aceluiași Părinte, părtași ai aceleiași credinte, moștenitori ai speranței. Nu au temple creștinii, căci toată această lume creată este neîncăpătoare pentru Dumnezeu, pe care-l adora cu mintea și cu inima. Dumnezeu nu poate fi văzut, ci îi cunoaștem din creațiile Lui, după cum vântul nu se vede, nici la soare nu ne putem uita, dar ele exista... Lumea se va sfârși. Nu exista o migrație a sufletelor după moarte, trecând în alte corpuri sau chiar în trupuri de animale și de fiare, cum susțineau Pitagora și Platon. Adevărată minciuna Sărăcia și cinstea creștinească este o glorie a creștinilor.

În final, Caecilius se convertește și cei trei se despart bucuroși. Octavius este cea mai veche opera literară creștină scrisă în limba latină, anterioară lui Apologeticum al lui Tertulian, care a folosit-o. A fost scrisă după 175, data morții lui Fronton din Cirta. Minucius Felix a oferit sufletelor cultivate ale lumii romane o apologie a creștinismului care dă satisfacție gusturilor lor rafinate în arta literară, urmând a-și completa formarea lor doctrinară.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact