Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul II

APOLOGIȘTII

A. PRIVIRE GENERALĂ

Apologiștii au apărat creștinismul de cei doi dușmani externi ai săi: din veacul al II-lea, iudaismul și păgânismul, fiindcă acest creștinism s-a născut în mediul evreiesc și s-a răspândit între păgâni.

1) Evreii care L-au prigonit pe Cristos i-au prigonit și pe Învățăceii Săi. Astfel, au făcut în anul 37 când îl omorâră pe Ștefan și dezlănțuiră o mare prigoană în Biserica din Ierusalim. I-au prigonit în anul 42 sub Irod Agrippa, care îl omori pe Sf. Iacob cel Mare, întemnițându-l pe Sf. Petru. Tot așa făcură în anul 62 când, în lipsa procuratorului roman, omorâră pe Sf. Iacob cel Mic. Dușmănia lor crescu după 66-75, văzând că creștinii nu iau parte la răscoala lor împotriva romanilor. În sec. Il, Bar-Kokeba (132-135) îi persecuta foarte mult. Evreii din Diaspora, de asemenea i-au persecutat... așa încât Tertulian spunea că sinagogile evreiești sunt fontes persecutionum pentru creștini, iar în alt loc (Ad Nationes, l, 14) spune că evreii erau seminarium infamiae nostrae. Calomniile pe care le răspândeau la adresa creștinilor le știm de la Origen; care spune că evreii spuneau despre creștini că omoară un copil, pe care-l mănâncă și fac lucruri murdare pe întuneric (Contra Celsus, VI, 27).

Acuzele pe care evreii le aduceau creștinilor în primele două veacuri le cunoaștem și din Dialogul cu Trifon al Sf. Iustin Filosoful.

Evreii spuneau despre creștini că: a) nu observa Legea, adică nu se taie împrejur, nu țin sărbătorile și sâmbăta; b) au o învățătură greșită, adică neagă pe Dumnezeul patriarhilor Avraam, Isac și Iacob; c) își pun nădejdea într-un om răstignit, crezându-l Mesia, în timp ce nu poate fi, pentru că neonorat și nemărit Mesia încă n-a venit sau nu s-a arătat, fiindcă n-a venit Ilie să-l ungă.

2) Păgânii, la început, nu făceau deosebire între creștini și evrei; pentru ei, creștinii nu erau decât o sectă evreiască. Deci și ei trebuiră să suporte disprețul poporului roman, care nu numai că râdea de anumite practici evreiești, ca circumcizia, sâmbăta etc., dar îi acuza pe evrei: a) că cinstesc chipul unui măgar căruia îi jertfesc un berbece sau un bou; b) că sunt atei, fiindcă nu adora zeii; c) că urăsc neamul omenesc și că nutresc față de toți ceilalți hostile odium (o ură ostilă) spune Tacitus.

După ce s-a făcut deosebirea și separarea între creștini și evrei, creștinii au avut împotriva lor atât poporul, cât și pătura cultă și statul.

Păgânii îi acuzau pe creștini că sunt atei, antropofagi și incestuoși. Delictul antropofagiei se numea cina tiestes sau mistere de ale lui Saturn sau infanticidium. Incestul se mai numea uniri oedipee. Aceste acuze erau răspândite în întreg imperiul roman, fiindcă le amintesc toți scriitorii creștini. În afară de acestea, erau și alte acuze mici Onolatria (adorarea capului de măgar), acuza adorării genitalium sacerdotis etc. Sf. Iustin atribuie adeseori evreilor responsabilitatea acestor acuze, de asemenea și Origen.

Pătura cultă romană nu se rușina să aprobe să se urmeze prejudecățile poporului fată de creștini.

Astfel, pentru Pliniu (+ 113) creștinismul este superstitio parva immodica (superstiție peste măsură de rea). Pentru Tacitus exitiabilia superstitio. Pentru Suetonius superstitio nova ac malefica (Vita Neronis, XVI, 2).

Filosoful cinic, Crescent (160), adversarul Sf. Iustin, acuză creștinii de ateism și de cruzime. Fronton din Cirta (170), dascălul lui Marcus Aurelius, îi acuză de antropofagie și de incest. Lucian din Samosata (t 180), în satira sa De morte Peregrini (acest peregrin era reprezentat printr-un preot și un filosof cinic) din anul 167, râde de creștini pentru disprețul lor în fața morții. Caelsiu (+ 180) a scris împotriva creștinilor ALETES LOGOS (Discursul adevărat) în patru părți, pe care îl cunoaștem din Contra Celsus a lui Origen, în care, în partea I-a, un evreu combate credinta creștinilor în Mesia; în a II-a, un păgân critică mesianismul iudeilor, în a III-a un păgân argumentează împotriva întrupării lui Isus, care, fiind om simplu, învățat, a meritat să fie trădat și răstignit; în a IV-a parte apără religia statului roman ca fiind principalul factor al măririi imperiului și face apel la creștini să se reîntoarcă la religia strămoșilor lor, proclamând păgânismul cult național și tradițional și fiind dușman neiertător al tendințelor universale ale Bisericii creștine. Din scrierile acestor principali gânditori romani din veacurile I și II ne putem face o idee despre părerea păturii culte romane despre creștini.

Statul, la început, nu a făcut deosebire între creștini și evrei, deci a permis religia lor, ca și a evreilor. După ce însă și-a dat seama că se deosebesc și că creștinismul are drept scop distrugerea păgânismului, a început împotriva lor acea luptă sângeroasă care a ținut până la Edictul din Milano, anul 313. Primul împărat care i-a persecutat, luând ca motiv arderea Romei din 19 iulie 64 d. Cr., a fost Nero care a introdus în legislația romană așa-zisul Institutum Neronianum, prin care creștinismul era declarat religio illicita, compendiat în formula: Non licet esse vos. Din toată legislația Neroniană numai această lege a rămas.

Domițian, urmând exemplul lui Nero, în 95, a condamnat la moarte mulți creștini pentru crima de ateism și pentru că nu voiau să-i plătească drahma (impozitul împăratului). Traian, la începutul secolului al II-lea, întrebat de Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei și Pontului, cum trebuie să se poarte față de creștini, destul de numeroși în acea parte a imperiului roman, răspunde să nu se țină seama de delatori, ci numai dacă creștinii își manifesta public credința să fie uciși. Acest rescript era mai ușor, fiindcă nu admitea anunțurile anonime împotriva creștinilor și nu impunea magistraților de a-i căuta din oficiu. Totuși, dacă erau denunțați și nu-și renegau credința, erau pedepsiți, de obicei cu moartea. Rescriptul lui Traian a rămas ca normă în imperiu până la Septimiu Severus (202). I s-au mai adăugat alte rescripte:

a) rescriptul lui Adrian în 124/126, ca răspuns unei întrebări a Proconsulului Asiei, Sereniu Granian și adresat urmașului acestuia, Minutius Fundanus. Provincialii trebuiau să aducă denunțurile împotriva creștinilor înaintea tribunalului și să nu dea ascultare zgomotului poporului: ne forte christiani homines turbantur et dellatorebus calumniandi occasio pro gravitate criminis.

b) Rescriptele lui Antonius Pius din perioada 147-161, orașelor din Larissa, Tesalonic, Atena și adunării din Aheia, ca să nu se permită revolte împotriva creștinilor.

c) Rescriptul lui Marc Aureliu din 177 Proconsulului Galiei, cu privire la martirii din Lyon și Vienne, că cei ce mărturisesc că sunt creștini, să fie omorâți, iar cei care neagă, să fie eliberați. Aceste trei cauze: poporul, clasa cultă și statul au dat naștere numărului mare de martiri creștini până la anul 313, între care am amintit pe Sf. Policarp, Sf. Ignațiu, Sf. Iustin, martirii din Lyon și Vienne ș. a.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact