Greco-Catolic.ro

Apologiştii au apărat creştinismul de cei doi duşmani externi ai săi: din veacul al II-lea, iudaismul şi păgânismul, fiindcă acest creştinism s-a născut în mediul evreiesc şi s-a răspândit între păgâni.

1) Evreii care L-au prigonit pe Cristos i-au prigonit şi pe Învăţăceii Săi. Astfel, au făcut în anul 37 când îl omorâră pe Ştefan şi dezlănţuiră o mare prigoană în Biserica din Ierusalim. I-au prigonit în anul 42 sub Irod Agrippa, care îl omori pe Sf. Iacob cel Mare, întemniţându-l pe Sf. Petru. Tot aşa făcură în anul 62 când, în lipsa procuratorului roman, omorâră pe Sf. Iacob cel Mic. Duşmănia lor crescu după 66-75, văzând că creştinii nu iau parte la răscoala lor împotriva romanilor. În sec. Il, Bar-Kokeba (132-135) îi persecuta foarte mult. Evreii din Diaspora, de asemenea i-au persecutat... aşa încât Tertulian spunea că sinagogile evreieşti sunt fontes persecutionum pentru creştini, iar în alt loc (Ad Nationes, l, 14) spune că evreii erau seminarium infamiae nostrae. Calomniile pe care le răspândeau la adresa creştinilor le ştim de la Origen; care spune că evreii spuneau despre creştini că omoară un copil, pe care-l mănâncă şi fac lucruri murdare pe întuneric (Contra Celsus, VI, 27).

Acuzele pe care evreii le aduceau creştinilor în primele două veacuri le cunoaştem şi din Dialogul cu Trifon al Sf. Iustin Filosoful.

Evreii spuneau despre creştini că: a) nu observa Legea, adică nu se taie împrejur, nu ţin sărbătorile şi sâmbăta; b) au o învăţătură greşită, adică neagă pe Dumnezeul patriarhilor Avraam, Isac şi Iacob; c) îşi pun nădejdea într-un om răstignit, crezându-l Mesia, în timp ce nu poate fi, pentru că neonorat şi nemărit Mesia încă n-a venit sau nu s-a arătat, fiindcă n-a venit Ilie să-l ungă.

2) Păgânii, la început, nu făceau deosebire între creştini şi evrei; pentru ei, creştinii nu erau decât o sectă evreiască. Deci şi ei trebuiră să suporte dispreţul poporului roman, care nu numai că râdea de anumite practici evreieşti, ca circumcizia, sâmbăta etc., dar îi acuza pe evrei: a) că cinstesc chipul unui măgar căruia îi jertfesc un berbece sau un bou; b) că sunt atei, fiindcă nu adora zeii; c) că urăsc neamul omenesc şi că nutresc faţă de toţi ceilalţi hostile odium (o ură ostilă) spune Tacitus.

După ce s-a făcut deosebirea şi separarea între creştini şi evrei, creştinii au avut împotriva lor atât poporul, cât şi pătura cultă şi statul.

Păgânii îi acuzau pe creştini că sunt atei, antropofagi şi incestuoşi. Delictul antropofagiei se numea cina tiestes sau mistere de ale lui Saturn sau infanticidium. Incestul se mai numea uniri oedipee. Aceste acuze erau răspândite în întreg imperiul roman, fiindcă le amintesc toţi scriitorii creştini. În afară de acestea, erau şi alte acuze mici Onolatria (adorarea capului de măgar), acuza adorării genitalium sacerdotis etc. Sf. Iustin atribuie adeseori evreilor responsabilitatea acestor acuze, de asemenea şi Origen.

Pătura cultă romană nu se ruşina să aprobe să se urmeze prejudecăţile poporului fată de creştini.

Astfel, pentru Pliniu (+ 113) creştinismul este superstitio parva immodica (superstiţie peste măsură de rea). Pentru Tacitus exitiabilia superstitio. Pentru Suetonius superstitio nova ac malefica (Vita Neronis, XVI, 2).

Filosoful cinic, Crescent (160), adversarul Sf. Iustin, acuză creştinii de ateism şi de cruzime. Fronton din Cirta (170), dascălul lui Marcus Aurelius, îi acuză de antropofagie şi de incest. Lucian din Samosata (t 180), în satira sa De morte Peregrini (acest peregrin era reprezentat printr-un preot şi un filosof cinic) din anul 167, râde de creştini pentru dispreţul lor în faţa morţii. Caelsiu (+ 180) a scris împotriva creştinilor ALETES LOGOS (Discursul adevărat) în patru părţi, pe care îl cunoaştem din Contra Celsus a lui Origen, în care, în partea I-a, un evreu combate credinta creştinilor în Mesia; în a II-a, un păgân critică mesianismul iudeilor, în a III-a un păgân argumentează împotriva întrupării lui Isus, care, fiind om simplu, învăţat, a meritat să fie trădat şi răstignit; în a IV-a parte apără religia statului roman ca fiind principalul factor al măririi imperiului şi face apel la creştini să se reîntoarcă la religia strămoşilor lor, proclamând păgânismul cult naţional şi tradiţional şi fiind duşman neiertător al tendinţelor universale ale Bisericii creştine. Din scrierile acestor principali gânditori romani din veacurile I şi II ne putem face o idee despre părerea păturii culte romane despre creştini.

Statul, la început, nu a făcut deosebire între creştini şi evrei, deci a permis religia lor, ca şi a evreilor. După ce însă şi-a dat seama că se deosebesc şi că creştinismul are drept scop distrugerea păgânismului, a început împotriva lor acea luptă sângeroasă care a ţinut până la Edictul din Milano, anul 313. Primul împărat care i-a persecutat, luând ca motiv arderea Romei din 19 iulie 64 d. Cr., a fost Nero care a introdus în legislaţia romană aşa-zisul Institutum Neronianum, prin care creştinismul era declarat religio illicita, compendiat în formula: Non licet esse vos. Din toată legislaţia Neroniană numai această lege a rămas.

Domiţian, urmând exemplul lui Nero, în 95, a condamnat la moarte mulţi creştini pentru crima de ateism şi pentru că nu voiau să-i plătească drahma (impozitul împăratului). Traian, la începutul secolului al II-lea, întrebat de Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei şi Pontului, cum trebuie să se poarte faţă de creştini, destul de numeroşi în acea parte a imperiului roman, răspunde să nu se ţină seama de delatori, ci numai dacă creştinii îşi manifesta public credinţa să fie ucişi. Acest rescript era mai uşor, fiindcă nu admitea anunţurile anonime împotriva creştinilor şi nu impunea magistraţilor de a-i căuta din oficiu. Totuşi, dacă erau denunţaţi şi nu-şi renegau credinţa, erau pedepsiţi, de obicei cu moartea. Rescriptul lui Traian a rămas ca normă în imperiu până la Septimiu Severus (202). I s-au mai adăugat alte rescripte:

a) rescriptul lui Adrian în 124/126, ca răspuns unei întrebări a Proconsulului Asiei, Sereniu Granian şi adresat urmaşului acestuia, Minutius Fundanus. Provincialii trebuiau să aducă denunţurile împotriva creştinilor înaintea tribunalului şi să nu dea ascultare zgomotului poporului: ne forte christiani homines turbantur et dellatorebus calumniandi occasio pro gravitate criminis.

b) Rescriptele lui Antonius Pius din perioada 147-161, oraşelor din Larissa, Tesalonic, Atena şi adunării din Aheia, ca să nu se permită revolte împotriva creştinilor.

c) Rescriptul lui Marc Aureliu din 177 Proconsulului Galiei, cu privire la martirii din Lyon şi Vienne, că cei ce mărturisesc că sunt creştini, să fie omorâţi, iar cei care neagă, să fie eliberaţi. Aceste trei cauze: poporul, clasa cultă şi statul au dat naştere numărului mare de martiri creştini până la anul 313, între care am amintit pe Sf. Policarp, Sf. Ignaţiu, Sf. Iustin, martirii din Lyon şi Vienne ş. a.