PASCAL: EPISTOLELE ÎNTÂI ŞI A DOUA CĂTRE TIMOTEI ŞI EPISTOLA CĂTRE TIT

          Datorită atât conţinutului cât şi formei lor 1Tm, 2Tm şi Tt au fost caracterizate în secolul 18 prin numele comun de «Scrisori pastorale».
          Toate trei conţin îndrumări adresate celor doi păstori de Biserici şi expun calităţile care se recer de la cei ce se află la conducerea comunităţilor creştine.
          Destinatarii lor sunt doi dintre cei mai preţioşi discipoli şi colaboratori ai lui Paul.
          Pe Timotei apostolul l-a convertit în decursul celei dintâi călătorii misionare, la trecerea prin Listra. La revenirea în această localitate în a doua călătorie îl ia cu sine (V. F 16,1-3; 2Tm 1,5; 3,14u), iar de acum Timotei va rămâne tovarăşul lui nedespărţit. Amândoi trec în macedonia (F 16,6-8), întemeiază Biserica din Filipi, merg la Tesalonic şi Berea. Paul îl trimite în importante misiuni de încredere (F 19,22; 1C 4,17; 16,11; 1T 3,2; 2T 1,1; Fp 2,20-22). În timpul celei dintâi detenţii a lui Paul la Roma (a. 61-63) Timotei se află mereu în preajma lui; după aceea îl însoţeşte un timp în călătoriile întreprinse de apostol în ţările din jurul Mării Mediterane. În cele din urmă este lăsat la Efes pentru a pune capăt neorânduielilor din Biserica locală.

          Tit este pomenit întâia oară în scrisoarea către Galateni (2,1-3). A fost convertit de Paul de la păgânism (Tt 1,4). A luat parte cu el la conciliul apostolilor la Ierusalim (a. 48-49). Intervenţia lui a avut un rol de căpetenie în potolirea crizei prin care a trecut Biserica din Corint (2C 7,7.13-15). Talentul de bun mijlocitor şi simpatia pe care şi-a căştigat-o în inima Corintenilor îl repune în slujba organizării colectei pentru săracii din Ierusalim (2C 8,23u). De acum nu îl mai întâlnim decât în scrisoarea ce îi este adresată, în care Paul îi încredinţează organizarea Bisericii din Creta (Tt 1,4). Ultima scrisoare a apostolului (2Tm 4,10) ne relatează că Tit a fost cu el o parte din timpul cât a durat cea de-a doua detenţie de la Roma. Apoi a plecat în dalmţia, iar de acolo probabil la Creta.

          Scrisoril pastorale au fost scrise în ordinea următoare: 1Tm, Tt, 2Tm. Primele două au fost trimise din Macedonia (1Tm 1,3) probabil prin anul 64 între întâia şi a doua captivitate a lui Paul; a treia a fost expediată de la Roma, în timpul ultimei detenţii, poate prin vara anului 66 (2Tm 4,21).
          Autenticitatea scrisorilor nu a fost tăgăduită de nimeni în priomele timpuri ale Bisericii. Clement Romanul, Policarp din Smirna, Ignaţiu din Antiohia, au lăsat în scrierile lor urme ce ne arată că au cunoscut Scrisorile pastorale. Clement din Alexandria le citează de nenumărate ori. Încă din a doua jumătate a secolului al doilea ele sunt recunoscute ca aparţinând lui Paul şi făc4nd parte din lista scrierilor Noului Testament. Autenticitatea lor a fost pusă la îndoială la începutul secolului al 19-lea. Argumentele aduse în sprijinul acestor îndoieli sunt următoarele:

1. organizarea de care vorbesc scrisorile cu privire la Biserică nu are loc decât mai târziu;
2. criza pe care o combat scrisorile şi care, de asemenea, nu apare decât mai târziu, ar fi gnosticismul *;
3. diferenţa importantă între vocabularul folosit de Paul şi cel folosit în Scrisorile pastorale arată că autorul este altul;
4. gândirea teologică şi tonul expunerii ei sunt deasemenea diferite de scrisorile apostolului.

          Nici unul din aceste argumente nu are o importanţă decisivă, nici putere de convingere absolută.
          Cât ce priveşte structura Bisericii înfăţişată în scrisorile pastorale, ea nu este deosebită de aceea prezentată de Paul în celelalte scrisori ale lui. Cuvintele «episcop» şi «presbiter» au încă acelaşi înţeles, pe când pe timpul lui Ignaţiu din Atiohia (+ către anul 110) ele arată două funcţii deosebite.
          E adevărat că gnosticismul a făcut pagube mari în Biserică în al doiea secol, dar începuturile lui se pot descoperi încă de pe vremea lui Paul. 1C şi C ne vorbesc în repetate de lipsa de temei a mântuirii omului prin sine însuşi.
          Diferenţa de vocabular nu poate surprinde pe nimeni în opera unui scriitor atunci când atât subiectul tratat cât şi împrejurările în care se petrece redactarea lui sunt diferite. Vârsta aduce cu sine o neîndoielnică maturite în viaţa oricărui autor, iar schimbarea temperamentului influenţează nu numai fondul ci şi tonul expunerii.
          Faptul că în aqceste din urmă scrieri ale vieţii sale Paul vorbeşte în repetate rânduri de evlavie ca de un izvor al meritelor nu înlătură din spiritul său ideea că mântuirea provine din mila lui Dumnezeu (Tt 3,4). Recomandarea unei ţinute morale, a unei conştiinţe curate (1Tm 5,19; 3,9; 4,2; Tt 1,15), a faptelor bune (1Tm 2,10; 5, 10; 6,18; 2Tm 2,21; 3,17; Tt 2,14; 3,8) nu îl exclude pe Isus Hristos ca autor al mântuirii omului (Tt 3,5-7). Dacă credinţa este deseori înfăţişată ca o păstrare a învăţăturii, a cuvântului lui Dumnezeu, ea nu încetează să-şi caute în Dumnezue sprijinul ultim (Tt 3,8). Îndemnul la fapte bune străbate în aceeaşi măsurtă toate celelalte scrisori ale lui Paul (R 2,7; 2C 9,8; E 2,10; C 1,10). Ceea ce pare nou, sau altfel exprimat, provine din schimbarea împrejurărilor spirituale cărora autorul trebuie să le facă faţă. Tonul şi-a atenuat vioiciunea de altădată, a devenit patern. Paul a îmbătrânit, ochii lui răsfrâng de acum seninătatea veşniciei care se apropie, dar în profunzime el a rămas acelaşi.
          În linii mari, scrisoril pastorale conţin problemele de primă însemnătate pe care le cunoaştem din celelalte scrieri ale lui Paul: un Dumnezeu, un Mijlocitor, o mântuire pentru toţi oamenii (1Tm 2,5); întruparea lui Isus Hristos este izvorul tuturor harurilor (Tt 2,11-13); botezul este renaşterea omului prin înrâurirea celor trei Persoane dumnezeieşti (Tt 3,5u); viaţa suprafirească este o realitate, acum şi în veşnicie (2Tm 1,1; 2,11u).
          Scrisorile pastorale au o importanţă deosebită pentru viaţa morală a creştinilor, prin îndrumările ce le dau cu privire la dobândirea virtuţilor credinţei şi dragostei, cu privire la atitudinea prudentă faţă de lume şi viaţă, la îndatoririle sociale ale omului (1Tm 2,1; Tt 3,1u; 1Tm 6,1u; Tt 2,9).
          În aceeaşi măsură sunt preţioase pentru cerinţele impuse tagmei preoţeşti, bunei cârmuiri a Bisericii şi păstrării credinţei.
          Prin aceste două trăsături scrisorile pastorale au o înrâurire puternică, nu numai în organizarea Bisericii din secolele următoare, ci şi asupra legislaţiei ei de mai târziu.

* Este un sistem de cunoaştere religioasă (gr. gnosis=cunoaştere) care ar fi mai presus decât credinţa. În acest sistem întreaga revelaţie făcută lumii de Dumnezeu este înlocuită printr-o serie de legende orientale în care Dumnezeu şi lume, Dumnezeu şi demonul, creator al lumii, sunt în neîntreruptă împotrivire. Scopul omului este ca printr-o viaţă ascetică (renunţarea la căsătorie, posturi) să-şi elibereze spiritul întemniţat în corp pentru a-l duce la unirea cu Dumnezeu.