Mar?i, 10 decembrie 2011  
Ss Menas, Ermogen si Eugraf, m (+ 235)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SCRIPTURA
Start :: Scriptura :: Anexe

          PASCAL: EPISTOLELE ÎNTÂI ȘI A DOUA CĂTRE TIMOTEI ȘI EPISTOLA CĂTRE TIT

          Datorită atât conținutului cât și formei lor 1Tm, 2Tm și Tt au fost caracterizate în secolul 18 prin numele comun de «Scrisori pastorale».
          Toate trei conțin îndrumări adresate celor doi păstori de Biserici și expun calitățile care se recer de la cei ce se află la conducerea comunităților creștine.
          Destinatarii lor sunt doi dintre cei mai prețioși discipoli și colaboratori ai lui Paul.
          Pe Timotei apostolul l-a convertit în decursul celei dintâi călătorii misionare, la trecerea prin Listra. La revenirea în această localitate în a doua călătorie îl ia cu sine (V. F 16,1-3; 2Tm 1,5; 3,14u), iar de acum Timotei va rămâne tovarășul lui nedespărțit. Amândoi trec în macedonia (F 16,6-8), întemeiază Biserica din Filipi, merg la Tesalonic și Berea. Paul îl trimite în importante misiuni de încredere (F 19,22; 1C 4,17; 16,11; 1T 3,2; 2T 1,1; Fp 2,20-22). În timpul celei dintâi detenții a lui Paul la Roma (a. 61-63) Timotei se află mereu în preajma lui; după aceea îl însoțește un timp în călătoriile întreprinse de apostol în țările din jurul Mării Mediterane. În cele din urmă este lăsat la Efes pentru a pune capăt neorânduielilor din Biserica locală.

          Tit este pomenit întâia oară în scrisoarea către Galateni (2,1-3). A fost convertit de Paul de la păgânism (Tt 1,4). A luat parte cu el la conciliul apostolilor la Ierusalim (a. 48-49). Intervenția lui a avut un rol de căpetenie în potolirea crizei prin care a trecut Biserica din Corint (2C 7,7.13-15). Talentul de bun mijlocitor și simpatia pe care și-a căștigat-o în inima Corintenilor îl repune în slujba organizării colectei pentru săracii din Ierusalim (2C 8,23u). De acum nu îl mai întâlnim decât în scrisoarea ce îi este adresată, în care Paul îi încredințează organizarea Bisericii din Creta (Tt 1,4). Ultima scrisoare a apostolului (2Tm 4,10) ne relatează că Tit a fost cu el o parte din timpul cât a durat cea de-a doua detenție de la Roma. Apoi a plecat în dalmția, iar de acolo probabil la Creta.

          Scrisoril pastorale au fost scrise în ordinea următoare: 1Tm, Tt, 2Tm. Primele două au fost trimise din Macedonia (1Tm 1,3) probabil prin anul 64 între întâia și a doua captivitate a lui Paul; a treia a fost expediată de la Roma, în timpul ultimei detenții, poate prin vara anului 66 (2Tm 4,21).
          Autenticitatea scrisorilor nu a fost tăgăduită de nimeni în priomele timpuri ale Bisericii. Clement Romanul, Policarp din Smirna, Ignațiu din Antiohia, au lăsat în scrierile lor urme ce ne arată că au cunoscut Scrisorile pastorale. Clement din Alexandria le citează de nenumărate ori. Încă din a doua jumătate a secolului al doilea ele sunt recunoscute ca aparținând lui Paul și făc4nd parte din lista scrierilor Noului Testament. Autenticitatea lor a fost pusă la îndoială la începutul secolului al 19-lea. Argumentele aduse în sprijinul acestor îndoieli sunt următoarele:

  1. organizarea de care vorbesc scrisorile cu privire la Biserică nu are loc decât mai târziu;
  2. criza pe care o combat scrisorile și care, de asemenea, nu apare decât mai târziu, ar fi gnosticismul *;
  3. diferența importantă între vocabularul folosit de Paul și cel folosit în Scrisorile pastorale arată că autorul este altul;
  4. gândirea teologică și tonul expunerii ei sunt deasemenea diferite de scrisorile apostolului.

          Nici unul din aceste argumente nu are o importanță decisivă, nici putere de convingere absolută.
          Cât ce privește structura Bisericii înfățișată în scrisorile pastorale, ea nu este deosebită de aceea prezentată de Paul în celelalte scrisori ale lui. Cuvintele «episcop» și «presbiter» au încă același înțeles, pe când pe timpul lui Ignațiu din Atiohia (+ către anul 110) ele arată două funcții deosebite.
          E adevărat că gnosticismul a făcut pagube mari în Biserică în al doiea secol, dar începuturile lui se pot descoperi încă de pe vremea lui Paul. 1C și C ne vorbesc în repetate de lipsa de temei a mântuirii omului prin sine însuși.
          Diferența de vocabular nu poate surprinde pe nimeni în opera unui scriitor atunci când atât subiectul tratat cât și împrejurările în care se petrece redactarea lui sunt diferite. Vârsta aduce cu sine o neîndoielnică maturite în viața oricărui autor, iar schimbarea temperamentului influențează nu numai fondul ci și tonul expunerii.
          Faptul că în aqceste din urmă scrieri ale vieții sale Paul vorbește în repetate rânduri de evlavie ca de un izvor al meritelor nu înlătură din spiritul său ideea că mântuirea provine din mila lui Dumnezeu (Tt 3,4). Recomandarea unei ținute morale, a unei conștiințe curate (1Tm 5,19; 3,9; 4,2; Tt 1,15), a faptelor bune (1Tm 2,10; 5, 10; 6,18; 2Tm 2,21; 3,17; Tt 2,14; 3,8) nu îl exclude pe Isus Hristos ca autor al mântuirii omului (Tt 3,5-7). Dacă credința este deseori înfățișată ca o păstrare a învățăturii, a cuvântului lui Dumnezeu, ea nu încetează să-și caute în Dumnezue sprijinul ultim (Tt 3,8). Îndemnul la fapte bune străbate în aceeași măsurtă toate celelalte scrisori ale lui Paul (R 2,7; 2C 9,8; E 2,10; C 1,10). Ceea ce pare nou, sau altfel exprimat, provine din schimbarea împrejurărilor spirituale cărora autorul trebuie să le facă față. Tonul și-a atenuat vioiciunea de altădată, a devenit patern. Paul a îmbătrânit, ochii lui răsfrâng de acum seninătatea veșniciei care se apropie, dar în profunzime el a rămas același.
          În linii mari, scrisoril pastorale conțin problemele de primă însemnătate pe care le cunoaștem din celelalte scrieri ale lui Paul: un Dumnezeu, un Mijlocitor, o mântuire pentru toți oamenii (1Tm 2,5); întruparea lui Isus Hristos este izvorul tuturor harurilor (Tt 2,11-13); botezul este renașterea omului prin înrâurirea celor trei Persoane dumnezeiești (Tt 3,5u); viața suprafirească este o realitate, acum și în veșnicie (2Tm 1,1; 2,11u).
          Scrisorile pastorale au o importanță deosebită pentru viața morală a creștinilor, prin îndrumările ce le dau cu privire la dobândirea virtuților credinței și dragostei, cu privire la atitudinea prudentă față de lume și viață, la îndatoririle sociale ale omului (1Tm 2,1; Tt 3,1u; 1Tm 6,1u; Tt 2,9).
          În aceeași măsură sunt prețioase pentru cerințele impuse tagmei preoțești, bunei cârmuiri a Bisericii și păstrării credinței.
          Prin aceste două trăsături scrisorile pastorale au o înrâurire puternică, nu numai în organizarea Bisericii din secolele următoare, ci și asupra legislației ei de mai târziu.


* Este un sistem de cunoaștere religioasă (gr. gnosis=cunoaștere) care ar fi mai presus decât credința. În acest sistem întreaga revelație făcută lumii de Dumnezeu este înlocuită printr-o serie de legende orientale în care Dumnezeu și lume, Dumnezeu și demonul, creator al lumii, sunt în neîntreruptă împotrivire. Scopul omului este ca printr-o viață ascetică (renunțarea la căsătorie, posturi) să-și elibereze spiritul întemnițat în corp pentru a-l duce la unirea cu Dumnezeu.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact