PASCAL: EPISTOLA ÎNTÂIA ŞI A DOUA CĂTRE TESALONICENI

          Biserica din Tesalonic a fost întemeiată de Paul în timpul celei de-a doua călătorii misionare probabil în anul 50 (F 17,1-9). {ederea lui în oraş a durat doar două sau trei luni. Împotrivirea Iudeilor localnici s-a făcut simţită de la început şi apostolul a fost nevoit să plece înainte de vreme. În urma lui a lăsat totuşi o comunitate creşină care, deşi adia închegată, a rezistat chiar în împrejurări de prigoană (1T 2,14).
          Prin însuşi conţinutul şi tonul lor, ambele scrisori către tesaloniceni ni se prezintă ca o revărsare a inimii părinteşti a lui Paul faţă de părinţii lui spirituali. Suntem departe de marile teme teologice de mai tărziu şi de pledoariile de apărate a credinţei şi învăţăturii. Gândul la comunitatea încă tânără, lipsită de experienţă, şi totuşi fidelă, dă naştere simţămitelor de bucurie şi recunoştinţă, încurajare şi dragoste, grijă şi nelinişte.

          Întâia scrisoare către Tesaloniceni este scrierea cea mai veche a Noului Testament. A fost trimisă de Paul de la Corint, pe la începutul anului 51, după ce Timotei a adus veşti bune privitoare la situaţia comunităţii (F 18,5; 1T 3,6).
          Scoaterea în evidenţă a credinţei Tesalonicenilor, încolăcită sub înrâurirea Spiritului Sfânt străbate întreaga scrisoare, iar Paul nu află destule cuvinte spre a mulţumi lui Dumnezeu (1,2-10; 2,13). Păstrarea acestei credinţe este gija lui de căpeteni. Dar condiţia de neînlăturat este viaţa sfântă (4,3), curată (4,7), în dragoste frăţească şi pace (4,9-11).
          Moartea unor membrii ai comunităţii dă ocazia unui cuvânt de mângâiere, că nedejdea şi credinţa neclintită în învierea de apoi (4,13-5,3). Siguranţa revenirii Domnului este la temelia vieţii creştine. «Ziua Domnului» (5,2) este ziua judecării faptelor. Credincioşii să se poarte astfel ca să fie aflaţi fără pată. Ca fii ai luminii (5,4u) ei sun chemaţi la veghere şi luptă (5,6-8) spre a ajunge la comunitatea de viaţă cu Isus Hristos (5,9-11).

          A doua scrisoare a urmat după câteva luni în decursul aceluiaşi an. Ea constituie o întregire a celei dintâi, îndeosebi cu privire la venirea lui Isus Hristos pentru judecata din urmă.
          Centrul acestei învăţături se cuprinde în cap. 2,1-12.
          În urma înţelegerii greşite a învăţăturii lui Paul, unii membrii ai comunităţii erau convinşi că revenirea lui Hristos trebuia să aibă loc în curând (2,1u). De aici urmează că o parte din creştini nu se mai preocupă de obligaţiile vieţii de toate zilele. Trăiesc la voia întâmplării şi în trândăvie. Surprins de această situaţie neaşteptată, Paul se adresează celor vinovaţi pe un ton dojenitor şi aspru (3,6.10-12). Dar preocuparea lui de căpetenie este orientera dreaptă a credincioşilor pe tărâmul cunoaşterii de care va depinde purtarea lor de mai târziu.

          Desigur, Domnul va veni să pedepsească necredincioşii (1,8u) şi să-i facă părtaşi pe cei sfinţi la mărirea lui (1,10). Dar acest eveniment va fi precedat de altele care vor fi semnele premergătoare ale venirii sale. Lepădarea de credinţă a unora va fi însoţită de aşa-zisul «Om al nelegiuirii», om al păcatului, iar ca atare sortit pierzării (2,3), care, în sfruntarea lui se va da drept Dumnezeu (2,4). Pentru moment însă un obstacol îl împiedică să se arate. Acest obstacol pare să fi fost cunoscut de Tesaloniceni (2,6); pentru noi rămâne misterios. Lumea se află în prezenţa «misterului nelegiuirii» (2,7), păcatul care lucrează în sânul ei (cp. E 2,1u). Durata acestui timp nu este determinată de Paul. Sfârşitul ei nu este înfăşişat nici ca fiind aproape nici ca îndepărtat. Semnele premergătoare nu s-au manifestat. Viaţa comunităţii trebuie deci să continue într-o neîntreruptă fqacere de bine (3,13), iar cei care îi tulbură mersul trebuie să fie aduşi la îndreptare (3,14u).