Mar?i, 10 decembrie 2011  
Ss Menas, Ermogen si Eugraf, m (+ 235)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SCRIPTURA
Start :: Scriptura :: Anexe

          PASCAL: EPISTOLA CĂTRE ROMANI

          Dintre toate scrisorile lui Paul, scrisoarea către Romani este cea mai importantă, prin dimensiunile ei, prin tema fundamentală pe care o tratează.
          Bogăția ideilor, înlănțuirea crescândă a argumentării și împreunarea amânduror acestora într-un mănunchi de lumină proiectat asupra izvorului mântuirii noastre și a mijlocului ei de înfăptuire îi dau acestei scrieri o înfățișare de rezumat a învățăturii apostolului.
          Ajuns pe culmea misiunii sale de vestitor și neînfricat predicator al lui Hristos, Paul de mult nutrea gândul unei călătorii misionare la Roma, centrul politic al lumii, al civilizației, dar și al păgânismului sub toate formele. Scrisoarea adresată creștinilor din capitala imperiului este solia premergătoare a acestui proiect, trimisă în iarna anului 57-58 de la Corint, prin mijlocirea unei femei din Cencrea, un port în apropiere de Corint.
          Rolul pe care această scrisoare l-a jucat în structurarea credinței Bisericii reiese din nenumăratele comentarii de care această scrisoare s-a bucurat din cele mai vechi timpuri și până azi. În repetate rânduri în decursul istoriei creștinismului, scrisoarea către Romani a fost luată ca punct de plecare și normă a credinței în problema mântuirii omului. Discuțile asupra gratuității mântuirii, ridicate de erezia pelagiană în secolul al cincilea și reforma protestantă, nouă secole mai târziu, reprezintă două din împrejurările cele mai de seamnă în care această scriere a devenit firul conducător al gândirii teologice.
          Cu toate acestea scrisoarea către Romani nu reprezintă nici suma învățăturii și credinței creștine, nici rezumatul doctrinei sau propovăduirii lui Paul. Ea nu este un catehism, ci cum am spus-o mai sus, expunerea unei teme. Această temă este anunțată în 1,15u: mântuirea este deopotrivă accesibilă tuturor oamenilor prin credința în Isus Hristos, la care Dumnezeu invită omenirea prin cuvântul Evangheliei.
          Într-un torent nemaiîntâlnit de gândire și revărsare neîntreruptă de simțăminte, apostolul ne arată legăturile între credință și lege, fire omenească și har dumnezeiesc.
          Mântuirea cuprinde două realități de primă însemnătate: dreptatea și viața suprafirească. Dreptatea suprafirească de care beneficiază omul datorită credinței nu este numai un dar făcut acestuia de Dumnezeu, ci împărtășirea unei calități pe care o posedă Dumnezeu însuși și prin care omul pătruns de credință devine o creatură nouă. Dreptatea suprafirească nu este numai un bun, o posesiune a omului, ci face parte din însăși firea lui reînnoită.
          Această dreptate a fost adusă lămurit la cunoștința omenirii prin Evanghelie.
          Nici legea lui Moise, nici legea înscrisă în inima și conștiința omului nu au fost în stare să înfăptuiască în firea omului această dreptate. Până la proclamare Evangheliei atât Iudeii cât și păgânii se află sub sclavia păcatului. Ca atare sunt învăluiți de mânia lui Dumnezeu. Cei dintâi pentru infidelitatea față de lege și nesocotirea favorurilor primite, ceilalți pentru orbirea în care s-au lăsat cufundați, duși de patimi și cultul idolilor.
          Fără intervenția lui Dumnezeu omul nu se poate ridica din această decădere; împăcarea omului cu Dumnezeu este cu neputință. Dar, din mărinimia Tatălui, Fiul lui Dumnezeu ia asupra-și rolul de mântuitor al omenirii. Moartea lui Isus Hristos, mărturia supremă a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, este în același timp o jertfă de ispășire și de mântuire. În locul omului, ea merită ca aceasta să beneficieze de dreptatea suprafirească. Dar rămâne ca omul să o accepte și să o voiască. Acest demers de primire se înfăptuiește prin credință, prin credința în Isus Hristos, fără de care nu este dreptate, nici mântuire. Moartea lui Isus Hristos, împăciuitoarea mâniei lui Dumnezeu împotriva omenirii, curățitoare a sufletelor, nimicitoare a păcatelor, eliberatoare de sub sclavia neputinței străvechi, această moarte eliberatoare nu define făptuitoare de mântuire și dreptate decât prin mijlocirea credinței.
          Pe linia gândirii lui Paul, planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii cuprinde unele trăsături esențiale. El include întreaga omenire. Un singur Dumnezeu, o singură omenire, fie ea de origine iudaică ori păgână. Întrucât oamenii în totalitatea lor se află în aceeași măsură sub povara păcatului, nu există nici un motiv de părtinire. În al doilea rând, faptul că omul beneficiază de mântuirea obținută de Isus Hristos obligă omul la o veșnică datorie de recunoștință față de Dumnezeu. Mândria omului, care aspiră să rfie stăpân pe soarta sa, este îngenunchiată și obligat|ă să recunoască dependența de Dumnezeu.
          Între obținerea dreptății suprafirești și mântuirea definitivă a omului, atingerea țelului ultim în viața viitoare, se află însă durata vieții lui pe pământ. În timpul acesteia omul, din nefericire, are libertatea de a întrerupe mersul său spre mântuirea veșnică. Această întrerupere, trecătoare sau definitivă, se face prin păcat. Prin însăși firea lui păcatul este aducător de moarte. El este cauza morții noastre (7,11u) și a morții lui Hristos (6,10). Chiar și de lege a profitat spre a răspândi moartea (1C 15,56). Moartea a intrat în lume prin păcat și prin el s-a întipărit în însăși firea omului. Adam ne-a lăsat această tristă moștenire: universalitatea păcatului și a morții, condiție legată de însăși existența noastră pământească.
          Dar Isus Hristos, prin opera sa de mântuire a omenirii, se înalță ca un al doilea Adam, mai desăvârșit decât cel dintâi, în măsură să ne împărtășească viața suprafirească. Pe de o parte avem așadar un om, păcatul, moarte, iar pe de altă parte îl avem pe Isus Hristos, Dumnezeu, dreptatea suprafirească, renașterea spirituală, revărsarea harului și darurile Spiritului Sfânt.
          Omul mântuit participă la dreptatea și viața fiului lui Dumnezeu. Această viață ia naștere în noi prin botez, care este sădirea în noi a roadelor morții răscumpărătoare a lui Isus Hristos pe Calvar. Prin botez Isus Hristos ne asociază la moartea sa și distruge puterea pe care păcatul o avea asupra noastră. El ne asociază la viața sa, ne scapă de sub stăpânirea morților, ne oferă perspectiva învierii pline de har și măreție, a viții de veci. Botezul crează în noi o ființă nouă, în timp ce omul vechi, păcatul, pornirea la rău sunt lovite de moarte.
          Dumnezeu se însărcinează să păstreze viața nouă pe care ne-a dăruit-o. Această păstrare depinde însă și de noi și ea se înfăptuiește pas cu pas, în lupta cere se dă între firea omului, slabă și închinată la rău, și puterea suprafirească ce lucrează înlăuntrul lui prin puterea Spiritului Sfânt. În măsura în care omul se lasă cârmuit de Spiritul lui Dumnezeu, răul este înfrânt, iar viața dumnezeiască pătrunde în adâncul ființei lui, transformându-l și făcându-l din ce în ce mai asemănător cu modelul de sfințenie care este propus, Isus Hristos.
          Perspectiva care se deschide dinaintea omului mântuit este aceea a unei speranțe neclintite în mântuirea definitivă. Spiritul Sfânt ne este chezășia acesteia. Dragostea lui Dumnezeu, natura omenească pe care Isus Hristos o are deopotrivă cu noi și moarte ce care ne-a răcumpârat, fac din noi fii adoptivi ai lui Dumnezeu și comoștenitori cu Isus Hristos a Împărăției Cerurilor.

          Pe acest orizont luminos se ridică însă o pată întunecată: Israel, poporul lui Dumnezeu, moștenitorul binecuvântărilor și făgăduințelor mesianice, a respins mesajul; evanghelic, singurul mijloc de a ajunge la credință, dreptate suprafireacă și mântuire. Orbiți de convingerea unei mântuiri datorită descinderii din Avram, fără a ține cdont de contribuția lăuntrică a fiecărui om, Iudeii au trecut cu vederea libertatea suverană a lui Dumnezeu în împărtășirea harurilor sale și înțelesul profund spiritual al adevăraților coborâtori din Avram.
          Alegerea de care s-a bucurat Israel din partea lui Dumnezeu este un har dăruit în mod liber și independent din partea lui. Acest har nu scutește poporul ales de îndatoririle credinței, nici nu-i asigură mântuirea în pofida oricărei infidelități. Dar întrucât Dumnezeu nu-și retractează făgăduințele iar bunătatea lui depășește păcatul și pornirea omului la rău, în repetate rânduri Israel beneficiază de iertare, deoarece el este purtătorul nădejdii omenirii. Respingerea lui din partea lui Dumnezeu nu a fost niciodată nici totală, nici definitivă. Ca și în trecut, un rest din Israel ajunge la mântuire, datorită harului lui Dumnezeu. Este Israelul spiritual, adevăratul ales al lui Dumnezeu. În prezent păgânii intrați în Biserică iau întrucâtva locul Iudeilor excluși din propria lor vină. Într-un viitor, pe care apostolul nu-l poate prevedea, dar de care este sigur, întregul Israel va reveni la chemarea lui dintâi și va obține milostivirea lui Dumnezeu și mântuirea, așa cum acum păgânii obțin iertarea păcatelor, datorită credinței lor și sunt primiți ca popor al Domnului.

          A doua parte a scrisorii conține sfaturi și îndemnuri cu caracter moral. Datoriile reciproce ale creștinilor sunt asemănă toare cu acelea ale mădularelor față de corpul în care trăiesc. Diferitele sarcini, funcții și răspunderi ori daruri spirituale sunt legate de tot atâtea îndatoriri față de binele comun. Un cuvânt rezumă aceste îndatoriri: dragostea frățească. Dăruirea de sine până la uitarea propriei persoane este țelui acestei dregoste.
          În societatea omenească autoritatea își are rolul ei de răspundere și aplicare a legii. Putera ei vine de la Dumnezeu și ca atare trebuie respectată, căci misiunea ei este în slujba binelui tuturor. {i în acest caz, ca și în sânul vieții creștine, legea supremă este legea dragostei.
          Dragostea frățească trebuie să se arat îndeosebi față de cei mai slabi, care nu au ajuns încă la o lumină desăvârșită în ale credinței. Conșiința celor slabi trebuie pusă la adăpost de rău chiar cu prețul unor sacrificii.

          Scrisoarea se încheie printr-o serie de destăinuiri personale ale lui Paul asupra operei sale și a intențiilor ce le nutrește pentru viitor. După o lungă listă de persoane cărora le trimite salutări și unele îndrumări privitoare la viața comunității, ultimele rânduri se ridică într-un imn de preamărire a lui Dumnezeu.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact