PASCAL: EPISTOLA CĂTRE ROMANI

          Dintre toate scrisorile lui Paul, scrisoarea către Romani este cea mai importantă, prin dimensiunile ei, prin tema fundamentală pe care o tratează.
          Bogăţia ideilor, înlănţuirea crescândă a argumentării şi împreunarea amânduror acestora într-un mănunchi de lumină proiectat asupra izvorului mântuirii noastre şi a mijlocului ei de înfăptuire îi dau acestei scrieri o înfăţişare de rezumat a învăţăturii apostolului.
          Ajuns pe culmea misiunii sale de vestitor şi neînfricat predicator al lui Hristos, Paul de mult nutrea gândul unei călătorii misionare la Roma, centrul politic al lumii, al civilizaţiei, dar şi al păgânismului sub toate formele. Scrisoarea adresată creştinilor din capitala imperiului este solia premergătoare a acestui proiect, trimisă în iarna anului 57-58 de la Corint, prin mijlocirea unei femei din Cencrea, un port în apropiere de Corint.
          Rolul pe care această scrisoare l-a jucat în structurarea credinţei Bisericii reiese din nenumăratele comentarii de care această scrisoare s-a bucurat din cele mai vechi timpuri şi până azi. În repetate rânduri în decursul istoriei creştinismului, scrisoarea către Romani a fost luată ca punct de plecare şi normă a credinţei în problema mântuirii omului. Discuţile asupra gratuităţii mântuirii, ridicate de erezia pelagiană în secolul al cincilea şi reforma protestantă, nouă secole mai târziu, reprezintă două din împrejurările cele mai de seamnă în care această scriere a devenit firul conducător al gândirii teologice.
          Cu toate acestea scrisoarea către Romani nu reprezintă nici suma învăţăturii şi credinţei creştine, nici rezumatul doctrinei sau propovăduirii lui Paul. Ea nu este un catehism, ci cum am spus-o mai sus, expunerea unei teme. Această temă este anunţată în 1,15u: mântuirea este deopotrivă accesibilă tuturor oamenilor prin credinţa în Isus Hristos, la care Dumnezeu invită omenirea prin cuvântul Evangheliei.
          Într-un torent nemaiîntâlnit de gândire şi revărsare neîntreruptă de simţăminte, apostolul ne arată legăturile între credinţă şi lege, fire omenească şi har dumnezeiesc.
          Mântuirea cuprinde două realităţi de primă însemnătate: dreptatea şi viaţa suprafirească. Dreptatea suprafirească de care beneficiază omul datorită credinţei nu este numai un dar făcut acestuia de Dumnezeu, ci împărtăşirea unei calităţi pe care o posedă Dumnezeu însuşi şi prin care omul pătruns de credinţă devine o creatură nouă. Dreptatea suprafirească nu este numai un bun, o posesiune a omului, ci face parte din însăşi firea lui reînnoită.
          Această dreptate a fost adusă lămurit la cunoştinţa omenirii prin Evanghelie.
          Nici legea lui Moise, nici legea înscrisă în inima şi conştiinţa omului nu au fost în stare să înfăptuiască în firea omului această dreptate. Până la proclamare Evangheliei atât Iudeii cât şi păgânii se află sub sclavia păcatului. Ca atare sunt învăluiţi de mânia lui Dumnezeu. Cei dintâi pentru infidelitatea faţă de lege şi nesocotirea favorurilor primite, ceilalţi pentru orbirea în care s-au lăsat cufundaţi, duşi de patimi şi cultul idolilor.
          Fără intervenţia lui Dumnezeu omul nu se poate ridica din această decădere; împăcarea omului cu Dumnezeu este cu neputinţă. Dar, din mărinimia Tatălui, Fiul lui Dumnezeu ia asupra-şi rolul de mântuitor al omenirii. Moartea lui Isus Hristos, mărturia supremă a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, este în acelaşi timp o jertfă de ispăşire şi de mântuire. În locul omului, ea merită ca aceasta să beneficieze de dreptatea suprafirească. Dar rămâne ca omul să o accepte şi să o voiască. Acest demers de primire se înfăptuieşte prin credinţă, prin credinţa în Isus Hristos, fără de care nu este dreptate, nici mântuire. Moartea lui Isus Hristos, împăciuitoarea mâniei lui Dumnezeu împotriva omenirii, curăţitoare a sufletelor, nimicitoare a păcatelor, eliberatoare de sub sclavia neputinţei străvechi, această moarte eliberatoare nu define făptuitoare de mântuire şi dreptate decât prin mijlocirea credinţei.
          Pe linia gândirii lui Paul, planul lui Dumnezeu de mântuire a omenirii cuprinde unele trăsături esenţiale. El include întreaga omenire. Un singur Dumnezeu, o singură omenire, fie ea de origine iudaică ori păgână. Întrucât oamenii în totalitatea lor se află în aceeaşi măsură sub povara păcatului, nu există nici un motiv de părtinire. În al doilea rând, faptul că omul beneficiază de mântuirea obţinută de Isus Hristos obligă omul la o veşnică datorie de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Mândria omului, care aspiră să rfie stăpân pe soarta sa, este îngenunchiată şi obligat|ă să recunoască dependenţa de Dumnezeu.
          Între obţinerea dreptăţii suprafireşti şi mântuirea definitivă a omului, atingerea ţelului ultim în viaţa viitoare, se află însă durata vieţii lui pe pământ. În timpul acesteia omul, din nefericire, are libertatea de a întrerupe mersul său spre mântuirea veşnică. Această întrerupere, trecătoare sau definitivă, se face prin păcat. Prin însăşi firea lui păcatul este aducător de moarte. El este cauza morţii noastre (7,11u) şi a morţii lui Hristos (6,10). Chiar şi de lege a profitat spre a răspândi moartea (1C 15,56). Moartea a intrat în lume prin păcat şi prin el s-a întipărit în însăşi firea omului. Adam ne-a lăsat această tristă moştenire: universalitatea păcatului şi a morţii, condiţie legată de însăşi existenţa noastră pământească.
          Dar Isus Hristos, prin opera sa de mântuire a omenirii, se înalţă ca un al doilea Adam, mai desăvârşit decât cel dintâi, în măsură să ne împărtăşească viaţa suprafirească. Pe de o parte avem aşadar un om, păcatul, moarte, iar pe de altă parte îl avem pe Isus Hristos, Dumnezeu, dreptatea suprafirească, renaşterea spirituală, revărsarea harului şi darurile Spiritului Sfânt.
          Omul mântuit participă la dreptatea şi viaţa fiului lui Dumnezeu. Această viaţă ia naştere în noi prin botez, care este sădirea în noi a roadelor morţii răscumpărătoare a lui Isus Hristos pe Calvar. Prin botez Isus Hristos ne asociază la moartea sa şi distruge puterea pe care păcatul o avea asupra noastră. El ne asociază la viaţa sa, ne scapă de sub stăpânirea morţilor, ne oferă perspectiva învierii pline de har şi măreţie, a viţii de veci. Botezul crează în noi o fiinţă nouă, în timp ce omul vechi, păcatul, pornirea la rău sunt lovite de moarte.
          Dumnezeu se însărcinează să păstreze viaţa nouă pe care ne-a dăruit-o. Această păstrare depinde însă şi de noi şi ea se înfăptuieşte pas cu pas, în lupta cere se dă între firea omului, slabă şi închinată la rău, şi puterea suprafirească ce lucrează înlăuntrul lui prin puterea Spiritului Sfânt. În măsura în care omul se lasă cârmuit de Spiritul lui Dumnezeu, răul este înfrânt, iar viaţa dumnezeiască pătrunde în adâncul fiinţei lui, transformându-l şi făcându-l din ce în ce mai asemănător cu modelul de sfinţenie care este propus, Isus Hristos.
          Perspectiva care se deschide dinaintea omului mântuit este aceea a unei speranţe neclintite în mântuirea definitivă. Spiritul Sfânt ne este chezăşia acesteia. Dragostea lui Dumnezeu, natura omenească pe care Isus Hristos o are deopotrivă cu noi şi moarte ce care ne-a răcumpârat, fac din noi fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Isus Hristos a Împărăţiei Cerurilor.

          Pe acest orizont luminos se ridică însă o pată întunecată: Israel, poporul lui Dumnezeu, moştenitorul binecuvântărilor şi făgăduinţelor mesianice, a respins mesajul; evanghelic, singurul mijloc de a ajunge la credinţă, dreptate suprafireacă şi mântuire. Orbiţi de convingerea unei mântuiri datorită descinderii din Avram, fără a ţine cdont de contribuţia lăuntrică a fiecărui om, Iudeii au trecut cu vederea libertatea suverană a lui Dumnezeu în împărtăşirea harurilor sale şi înţelesul profund spiritual al adevăraţilor coborâtori din Avram.
          Alegerea de care s-a bucurat Israel din partea lui Dumnezeu este un har dăruit în mod liber şi independent din partea lui. Acest har nu scuteşte poporul ales de îndatoririle credinţei, nici nu-i asigură mântuirea în pofida oricărei infidelităţi. Dar întrucât Dumnezeu nu-şi retractează făgăduinţele iar bunătatea lui depăşeşte păcatul şi pornirea omului la rău, în repetate rânduri Israel beneficiază de iertare, deoarece el este purtătorul nădejdii omenirii. Respingerea lui din partea lui Dumnezeu nu a fost niciodată nici totală, nici definitivă. Ca şi în trecut, un rest din Israel ajunge la mântuire, datorită harului lui Dumnezeu. Este Israelul spiritual, adevăratul ales al lui Dumnezeu. În prezent păgânii intraţi în Biserică iau întrucâtva locul Iudeilor excluşi din propria lor vină. Într-un viitor, pe care apostolul nu-l poate prevedea, dar de care este sigur, întregul Israel va reveni la chemarea lui dintâi şi va obţine milostivirea lui Dumnezeu şi mântuirea, aşa cum acum păgânii obţin iertarea păcatelor, datorită credinţei lor şi sunt primiţi ca popor al Domnului.

          A doua parte a scrisorii conţine sfaturi şi îndemnuri cu caracter moral. Datoriile reciproce ale creştinilor sunt asemănă toare cu acelea ale mădularelor faţă de corpul în care trăiesc. Diferitele sarcini, funcţii şi răspunderi ori daruri spirituale sunt legate de tot atâtea îndatoriri faţă de binele comun. Un cuvânt rezumă aceste îndatoriri: dragostea frăţească. Dăruirea de sine până la uitarea propriei persoane este ţelui acestei dregoste.
          În societatea omenească autoritatea îşi are rolul ei de răspundere şi aplicare a legii. Putera ei vine de la Dumnezeu şi ca atare trebuie respectată, căci misiunea ei este în slujba binelui tuturor. {i în acest caz, ca şi în sânul vieţii creştine, legea supremă este legea dragostei.
          Dragostea frăţească trebuie să se arat îndeosebi faţă de cei mai slabi, care nu au ajuns încă la o lumină desăvârşită în ale credinţei. Conşiinţa celor slabi trebuie pusă la adăpost de rău chiar cu preţul unor sacrificii.

          Scrisoarea se încheie printr-o serie de destăinuiri personale ale lui Paul asupra operei sale şi a intenţiilor ce le nutreşte pentru viitor. După o lungă listă de persoane cărora le trimite salutări şi unele îndrumări privitoare la viaţa comunităţii, ultimele rânduri se ridică într-un imn de preamărire a lui Dumnezeu.