PASCAL: EPISTOLA LUI IACOB

          Scrisoarea lui Iacob prezintă câteva trăsături ce o deosebesc de celelalte scrisori ale apostolilor şi care ridică o serie de probleme.
          Conţinutul scrisorii nu este alcătuit din expunerea marilor adevăruri de credinţă, ci este aproape în întregine moral, o morală înrudită de altfel cu morala greacă.
          Pe de altă parte, greşelile ce le combate scrisoarea au un caracter iudaic: tendinţa de a învăţa pe alţii (3,1), jurământul la orice împrejurare (5,4), pe când păcatele lumii păgâne, îndeosebi idolatria şi desfrâul, nu sunt nici măcar pomenite.
          Numele lui Isus Hristos îl întâlnim numai de două ori (1,1; 2,1), pe când Avram e chemat «părintele nostru» (2,21), iar Dumnezu este «Domnul Sabaot» (5,4).
          Toate acestea ne arată fără îndoială că scrisoarea păstrează o strânsă legătură cu Iudaismul. Ne putem deci întreba care este categoria de cititori cărora le este adresată şi cine este autorul ei.
          Tradiţia primitivă creştină a fost rezervată cu privire la scrisoarea lui Iacob. În Biserica orientală ea nu a fost admisă între scrierile Noului Testament decât pe la începutul secolului al treilea şi doar un secol mai târziu în Biserica din apus.
          E drept că adresa scrisorii ni-l dă ca autor pe un oarecare Iacob, despre care Eusebiu din Cezarea (265-340) spune că este acelaşi cu «fratele Domnului» (V. indice IACOB 5), capul Bisericii din Ierusalim şi al creştinilor proveniţi din Iudaism, acelaşi care la conciliul apostolilor (F 5,13-21) a înţeles situaţia deosebită a convertiţilor ieşiţi din lumea păgână.
          Împotriva lui Iacob ca autor al scrisorii se aduc însă obiecţii ce nu pot fi trecute cu vederea. Limba scrierii este o greacă din cele mai curate ala Noului Testament pe care doar cu greutate ne-o putem închipui ieşind de sub pana paznicului vechilor legiuiri iudaice, care în cercul lui de credincioşi vorbea doar aramaica. O explicaţie nu ne-o poate da decât presupunerea că Iacob a folosit un redactor, care a lucrat textul după ideile prezentate de el.
          Altă greutate este însuşi fondul scrisorii; nu întâlnim în ea nici una din marile idei tratate de Paul: credinţa, păcatul, dreptatea suprafirească. Răspunsul apărătorilor lui Iacob este că învăţătura lui se situează înaintea celei a lui Paul, e mai apropiată de învăţătura Evangheliilor sinoptice decât de marile dezbateri apărute mai târziu, odată cu dezvoltarea vieţii Bisericii.
          Un mare număr de critici moderni susţin că autorul scrisorii este o persoană de mai târziu, care a prelucrat un material provenit de la Iacob. Altfel nu se poate explica rezerva pe care a avut-o Biserica din primele două secole faţă de această scriere. Însuşi conţinutul ei pare să aibă ca scop îndreptarea unei situaţii morale într-o lume care s-a îndepărtat de fervoarea primelor timpuri.
          Ca urmare a celor de mai sus, timpul în care scrisoarea lui Iacob a fost redactată oscilează între anul 40 şi 150.
          Ceea ce este surprinzător e faptul că multe pasaje din Iacob pot fi apropiate de texte din 1P (1P 1,6u şi Ia 1,2u; 1P 2,11 şi Ia 4,1; 1P 5,5-9 şi Ia 4,6-10; 1P 4,8 şi Ia 5,20). Din comparaţia textelor reiese că 1P s-a folosit de Ia şi nu invers. Dacă autorul este Iacob, datarea scrisorii nu poate depăşi anul 62, în care, după Eusebiu, «fratele Domnului» a fost ucis de Iudei.
          Între ceilalţi critici părerile sunt împărţite între anul 70 şi 150.

          Cu privire la locul redactării scrisorii nelămurirea este totală. Italia (Roma), Siria şi Palestina au fost propuse rând pe rând, dar fără nici o dovadă convingătoare.

          Scrisoarea lui iacob exprimă cu severitate cerinţele vieţii morale. Temelia vieţii religioase creştine este dragostea faţă de aproapele, traduse în fatpte de ajutorare a celor nevoiaşi (2,14-17), îndreptarea celor căzuţi (5,19u). Bogăţia este o necontenită primejdie de pierzare (4,13-5,6), iar limba fără frâu deasemenea (3,1-12). Creştinul să fie nepărtinitor (2,1-13), stăpân asupra patimilor (4,1-12), cu adevărat înţelept (3,14-18).
          Aceasta este legea desăvârşirii. Ca şi învăţătura lui Isus, aceea a lui Iacob este întreţesută de comparaţii şi imagini din viaţa de toate zilele, nu spre a înfrumuseţa calitatea literară a textului, ci pentru a sublinia trecerea de la cuvânt la faptă.