PASCAL: EPISTOLA CĂTRE GALATENI

          Scrisoare adresată Galatenilor a fost redactată la Efes, probabil în iarna anilor 56-57.
          Biserica din Galatia trecea printr-o criză gravă. Primejdia este mult mai mare decât aceea care ameninţa comunitarea creştină din Corint, căci aici este în joc însăşi temelia credinţei.
          În misiunea sa de apostol în mijlocul păgânilor, Paul s-a lovit în repetate rânduri de opoziţia Iudeilor. După plecarea lui din Galatia, vin pe urma apostolului misionari Iudei, care încearcă să schimbe orientarea religioasă a noilor convertiţi de la păgânism. Predica lor proclamă legea lui Moise ca o condiţie neapărată pentru mântuire (F 15,1). Din contextul scrisorii pare evident că o bună parte din Galateni erau dispuşi să primească noua învăţătură.
          Acestei situaţii, care pune în pericol Evangheli şi mântuirea adusă de Hristos, Paul îi opune una din cele mai riguroase apărări a libertăţii creştine împotriva apărării legii vechi, a harului gratuit al lui Dumnezeu, independent de faptele omului.
          În centrul dezbaterii se află, ca şi în scrisoarea către Romani, două noţiuni fundamentale: legea şi credinţa, care pretind amândouă să ducă omul la dreptatea suprafirească.
          Care este însă înţelesul şi conţinutul aceastei dreptăţi?
          Pentru Irineu, dreptatea este observarea strictă şi integrală a legii, ca expresie a voinţei lui Dumnzeu. După învăţătura lui Paul, dreptatea nu poate fi ajunsă prin observarea legii; înainte de orice, se recere credinţa în Isus Hristos şi toate cele ce decurg din această credinţă. Parte din Iudei au ajuns la această convingere şi au crezut în el. Mârturie stă însuşi Paul, apostolii şi ceilalţi creşti de origine iudaică (2,15). Neputinţa faptelor omeneşti este proclamată chiar de Vechiul Testament (2,16).
          Dreptatea la care ajunge omul prin credinţă este un dar gratuit al lui Dumnzeu. Această dreptate nu este însă numai un fel de formalitate juridică, ci o realitate profundă, care cuprinde şi pătrunde întreaga fire a omului. Este o adevărată renaştere, o reânnoire a Spiritului Sfânt şi un început de viaţă nouă, viaţa suprafirească, viaţa harului. Dreptatea nu poate fi despărţită de sfinţenie.
          Dovada că dreptatea suprafirească izvorăşte din credinţa o constituie Galatenii înşişi, care, întrucât sunt ieşiţi din păgânism, nu au ţinut niciodată legea lui Moise, ci prin botez şi darul Spiritului Sfânt au trecut direct la starea desăvârşită aducătoare de mântuire (3,1-5). Tot astfel şi Avram a obţinut dreptatea înainte de existenţa legii şi independent de ea (3,7-14). Urmaşii lui sunt aşadar toţi moştenitorii făgăduinţelor făcute lui prin credinţa în Isus Hristos, fie Iudei, fie păgâni (3,15-18).
          Legea, în ea însăşi, este sfântă (R 7,12-14), iar scopul ei era să dea viaţă (R 7,10). În realitate însă ea s-a arătat neputincioasă cu privire la viaţa suprifirească. Prin faptul că a deschis ochii omului, ca acesta să vadă întinderea păcatului său (R 3,20), legea a devenit instrumentul mâniei divine (R 4,15) şi al blestemului ce apasă asupra tuturor care cred că prin îndeplinirea ei pot obţine dreptatea (G 3,10).
          Rolul legii vechi este binefăcător doar în măsura în care trezeşte conştiinţa omului, îl convinge de neputinţa lui, îl cheamă la umilinţă şi ca atare îi deschide inima să facă apel la ajutorul lui Dumnzeu. Într-un cuvânt, legea conduce omul la Hristos aşa cum un servitor conduce un copil la învăţătorul lui (G 4,1-5).
          În Isus Hristos şi prin el omul atinge o adevărată libertate, aceea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu (4,6u). Primejdia de faţă este recăderea Galatenilor într-o sclavie asemănătoare aceleia în care se aflau cănd erau supuşi zeităţilor păgâne (4,8-11), de care Isus Hristos i-a eliberat în mod definitv şi total (5,1u). Binenţels, această libertate nu este orientată spre dezlănţuirea egoismului, ci spre dregostea de aproapele şi stăpânirea pornirilor trupului cu ajutorul Spiritului Sfânt (5,13-25). Astfel legea libertăţii devine legea dragostei, care este legea lui Hristos (6,1-10).

          Scrisoarea către Galateni, pornită de la o situaţie concretă, îmbină într-o expunere unitară adevăruri fundamentale de credinţă şi practicarea acestora în viaţa creştină. Prin această trăsătură ea rămâne ca o normă, un exemplu de educare al credinţei în Biserica din toate timpurile şi locurile.
          În perspectiva scrisorii către Galateni lumina permanentă a Evangheliei, valorile neschimbate al mântuirii aduse de Isus Hristos şi acţiunea mereu aceeaşi a Spiritului Sfânt îi dau Bisericii adevărata ei dimensiune universală. Această dimensiune rămâne adând înrădăcinată în istoria oricărui veac şi depăşeşte totodată vremurile ce trec.