PASCAL: EPISTOLA CĂTRE FILIPENI

          Biserica din Filipi este cea dintâi fundaţie creştină a lui Paul din Europa. Apostolul a întemeiat-o în decursul celei de-a doua călătorii misionare, prin anul 49 sau 50.
          Duşmănia unui grup de păgâni a împiedicat o rămânere mai îndelungată a lui Paul la Filipi (F 16,19-40; 1T 2,1). Cu toate acestea predica lui a dat roade şi la plecarea lui din oraş Paul a lăsat o comunitate creştină bine înfiripată, alcătuită din păgâni convertiţi.
          Noii creştini au rămas în strânsă legătură cu apostoliul şi în două rânduri i-au venit în ajutor cu cele materiale (F 4,16; 2C 11,9). Opt ani după trecerea lui dintâi, Paul îi vizitează de două ori în decurs de trei luni (F20,1u.6).
          Între 61 şi 63 Paul se află în detenţie la Roma. Epafrodit este însărcinat de Filipeni să-i ducă ajutoare şi să rămână la dispoziţia lui pentru a-l servi la nevoie. Dar abia sosit cade grav bolnav şi nu se poate înapoia la Filipi decât după însănătoşire. Apostolul trimite prin el o scrisoare de mulţumire. În acelaşi timp însă scrisoarea exprimă grija lui pentru propăşirea spirituală a comunităţii creştine din Filipi.
          Bucuria lui este legătura strânsă care a rămas între această comunitate şi el (1,3-8), faptul că Evanghelia înaintează în lumea păgână (1,12-14), în pofida intenţiilor interesat ale unor predicatori (1,15-18).
          Singura ţintă a apostolului este mărirea lui Hristos (1,19-21), munca penrtu el (1,22-24), la dispoziţia celor care trebuie să crească în har şi desăvârşire (1,25u). Condiţia acestei creşteri este viaţa vrednică de Evaghelie (1,27), chiar şi în mijlocul primejdiilor, căci suferinţa pentru Hristos este ea însăşi un har (1,28-30).

          În cuprinsul acestor revărsări de părintească afecţiune şi grijă pentru comunitatea creştină preferată de el, Paul ne dă una din cele mai luminoase expuneri cu privire la Isus Hristos (2,5-11). Mântuitorul ne este înfăţişat în existenţa lui din veşnicie, înainte de a se fi făcut om, ca Fiu al lui Dumnezeu, apoi în condiţia lui omenească în umilirea şi în ridicarea lui în slavă de către Tatăl.

          După această expunere apostolul se întoarce la îndemnulrile către Filipeni începute în 1,27. Ascultarea de învăţătura ce ne-a lăsat-o, înfăptuirea mântuirii lor cu frică şi încredere (2,12u) le sunt cu atât mai trebuincioase cu cât el se află departe. Ei trebuie să fie fără pată, lumină în mijlocul lumii (2,15) ca să-i fie spre cinste de ziua venirii lui Hristos (2,16).
          Trimiterea lui Epafrodit, a lui Timotei mai târziu şi venirea probabil a lui Paul însuşi la Filipi au drept scop ca bucuria Filipenilor să fie deplină (2,19-30). Dar între timp Filipenii să fie atenţi să nu fie duşi la rătăcire de cei care ar voi să-i întoarcă de la Evanghelie (3,2).
          Cu o tărie rar întâlnită, Paul dă mărturia că întreaga lui viaţă este orientată spre Hristos, pentru care a părăsit tot ce era în trecut. Faptul că este Iudeu din naştere, tăiat împrejur, din Tagma Fariseilor, toate acestea le-a socoti ca nimic în comparaţie cu Hristos (3,4-8) în care află adevărata dreptate suprafirească (3,9), cunoaşterea lui şi învierea (3,10). La acestea tinde din răsputeri şi cu statornicie iar Filipenii să-l imite în mersul lui spre Dumnezeu (3,12-17). Atenţie deci la duşmanii crucii lui Hristos, sortiţi pieirii (3,18u)! Cetatea şi patria adevărată a discipolilor lui este cerul şi mărirea (3,20-21).
          Ultimele îndemnuri revin la înţelegerea şi bucuria spirituală care trebuie să domnească în sânul comunităţii (4,1-5), la încrederea (4,6) şi pacea de care trebuie să fie pătrunşi (4,7) şi la trăirea după îndreptarul de viaţă primit de la apostol (4,8u).

          Recunoştinţa pentru ajutoarele primite încheie scrisoarea într-o ultimă revărsare de simţăminte pline de gingăşie, delicateţe, modestie şi umilinţă (4,10-18). Mulţumita pentru toate îi revine lui Dumnezeu (4,20).