PASCAL: FAPTELE APOSTOLILOR

          Irineu, episcopul Lyonului (+ pe la anul 202), ne dă prin preajma anului 180 mărturia că Luca, însoţitorul şi colaboratorul apostolului Paul este autorul Faptelor Apostolilor. Contemporanul său mai tânăr, Tertulian, precum şi Clement din Alexandria (160-220) ne dau aceeaşi informaţie, cu care concordă de altfel lista cărţilor Noului Testament alcătuită prin anul 200 în Biserica Romană, aşa-zisul «fragment Muratori».

          Faptele Apostolilor alcătuiesc o urmare a celei de-a treia Evanghelii. Prologul ne arată lămurit continuitatea amândurora. Evanghelia lui Luca ne-a prezentat activitatea şi înfăptuirile lui Isus Hristos, pe care Luca nu le-a cunoscut decât indirect, Faptele ne redau propovăduirea Evangheliei în întreaga lume şi dăinuirea operei Mântuitorului, pe care Luca le-a trăit şi la care a luat parte.
          Cuprinsul cărţii nu corespunde întocmai titlului pe care îl poartă. Lucrarea nu relatează nici pe departe înfăptuirile tuturor apostolilor, ci doar fragmente din activitatea şi învăţătura celor doi fruntaşi ai lor, Petru şi Paul, îndeosebi a lui Paul. Scrierea s-ar intitula deci mai exact «Fapte ale Apostolilor». Desigur, cei doisprezece apostoli sunt numiţi deseori în decursul diferitelor evenimente (2,14; 5,18; 6,2; 8,14; 9,27; 11,1; 15,2-23), dar rolul lor individual nu are mare însemnătate.

          După cea mai veche tradiţie a Bisericii, sprijinită pe comentariul lui Ieronim la Evanghelia lui Matei (a.398), Luca a scris Evanghelia sa în Ahaia. Am putea doar presupune că Faptele au fost scrise în acelaşi loc, după moartea lui Paul. Eusebiu (+ 340) pune redactarea Faptelor după cea dintâi deţinere a lui Paul la Roma (F 28,30u). Oricum, datarea celor două scrieri ale lui Luca depind de datarea Evangheliei lui Marcu, de care depinde Evanghelia lui Luca. Dacă Marcu a scris Evanghelia după moartea lui Petru (a.64), ceea ce este foarte rpobabil, Faptele nu au putut fi redactate decât în anii următori.

          Scopul urmărit de Luca este să arate propovăduirea şi întinderea creştinismului, începută şi continuată sub înrâurirea Spiritului Sfânt. Misiunea în mijlocul lumii păgâne începe cu botezul lui Corneliu de către Petru (cap.10), la porunca directă a lui Dumnezeu. În decursul întregii lucrări această misiune se limitează aproape exclusiv la opera lui Paul, iar sectorul prezentat este numai cel al lumii greceşti. Această limitare se datorează faptului că Luca nu putea avea cunoştinţă de propovăduirea Evangheliei în celelalte regiuni ale lumii. Pe de altă parte Paul este apostolul păgânilor prin excelenţă, misionarul care a desfăşurat cea mai întinsă şi rodnică activitate în întemeierea Bisericii.
          Din scrierea lui Luca reiese necontenit că sufletul creştinismului este forţa lui spirituală. Credinţa în Isus Hristos este însăşi fundamentul propovăduirii apostolilor. Omul-Dumnezeu Isus devine Domn prin învierea sa (2,22-36). Mărturia apostolior este punctul permanent de plecare ori de câte ori ascultătorii sunt chemaţi la credinţă. Intrarea păgânilor în Biserică aduce cu sine o ruptură în realităţile iudaice învechite: tăierea împrejur, Templul, legea veche etc. Principiul mântuirii devine credinţa în Isus Hristos.
          Viaţ=a Bisericii primitive ne este prezentată în lumina rugăciunii, Euharistiei, dragostei frăţeşti (2,42-46; 4,32-35).

          Cartea Faptelor Apostolilor nu şi-a pierdut nimic din actualitatea ei originală. Realităţile Bisericii de odinioară au rămas aceleaşi în zilele noastre: propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, rezistenţa sau bunăvoinţa cu care acesta este primit de către oameni, înrâurirea ascunsă, misterioasă şi eficace a Spiritului Sfânt asupra Bisericii şi asupra fiecărui credincios, viaţa religioasă a celor ce cred, cutoate comorile ei de har, dar şi cu toate greutăţile lăuntrice şi din afară. Acestea vor rămâne de altfel neschimbate până la capătul vremurilor, căci esenţa lor depăşeşte contingenţele istoriei omeneşti. Prospeţimea cuvântului lui Dumnezeu şi fericirea inalterabilă de fiecare zi vor dezvălui mereu oamenilor de bună voinţă izvorul speranţei şi mântuirii păstrat în Biserica lui Hristos.