PASCAL: EPISTOLA CĂTRE EFESENI

          Scrisoarea către Efeseni face parte dion scrisorile de captivitate ale lui Paul: Coloseni, Efeseni, Filipeni, Filimon.

          Întrebarea care se pune din capul locului este: cine este destinatarul ei? În unele din cele mai de seamă manuscrise vechi acest destinatar, numele oraşului Efes, lipseşte. Când ne gândim că Paul a locuit trei ani la Efes (F 20,31) şi că ori de câte ori se adresa comunităţilor creştine pe care le-a cunoscut îndeaprope le chema pe nume în scrisorile sale, această lipsă ne pare de neexplicat.
          Faptul că în C 4,16 Paul le cere Colosenilor să trimită scrisoarea lor şi creştinilor din Laodicea, iar ei la rându-le să o citească pe aceea trimisă lor, atunci când nu avem nici o scrisoare care să fie adresată Laodicenilor, a dus unii critici că scrisoarea «către Efeseni» era adresată la început Bisericii din Laodicea.
          Pe de altă parte scrisorile lui Paul ne erată în conţinut motivul şi scopul lor, pe când scrisoarea către Efeseni nu ne dă nimic de înţeles în această privinţă. Din această omitere unii autori au conchis că scrisoarea a fost adresată uni cerc mai larg de cititori, care se aflau probabil sub conducerea lui Epafra: Colosi, Laodicea, Hierapoli (C 4,13).
          Enigma e departe de a fi dezlegată, dar în orice caz rămâne pe al doile plan faţă de conţinutul scrisorii.

          Destinatarii scrisorii sunt creştini proveniţi din păgânism (2,1-3.11u), iar Paul face elogiul credinţei şi dragostei lor (1,15).
          Tema primei părţi a scrisorii (cap. 1-3) este misterul unirii noastre cu Isus Hristos. În Hristos am fost din veşnicie binecuvântaţi de Dumnezeu (1,3), aleşi de el (1,4), spre a deveni copiii lui adoptivi (1,5). Planul binevoitor al lui Dumnezeu privitor la univers şi cer este adunarea acestora sub un singur cap, Isus Hristos (1,9u).
          Misterul unirii noastre cu Isus Hristos se înfăptuieşte înlăuntrul Bisericii (1,15-2,22). Înţelegerea acestei făpturi cere înţelepciune, lumină şi har din partea lui Dumnezeu (1,15-18), ca omul să pătrundă ce îi datorează lui Hristos, înălţat mai presus de orice creatură (1,19-21) şi cap al Bisericii (1,22u).
          Mântuirea, scăparea de moartea păcatului (2,1-10), obţinută prin harul lui Dumnezeu, este oferită fiecărui om, iar Isus Hristos aduce împăcarea şi unirea omenirii dezbinate prin păcat (2,11-22).
          Paul a cunoscut în adâncime misterul lui Dumnezeu (3,2-4), faptul că păgânii sunt şi ei moştenitori ai făgăduinţelor făcute de Dumnezeu, prin credinţa în Evanghelie (3,6). De aceea, cu toată nevrednicia lui, are misiunea de a vesti acest mister lumii (3,7-9). Conştiinţa acestei misiuni se transformă în rugăciune pentru comunitatea căreia îi este adresată scrisoarea (3,14-19) şi un imn de preamărire a lui Dumnezeu (3,20-21).

          A doua parte a scrisorii (cap. 4-6) este alcătuită dintr-o serie de îndemnuri la o viaţă corespunzătoare cu chemarea primită. Îndemnul la unitate, la pace şi înţelegere, este întemeiat pe însăşi elementele fundamentale ale credinţei efesenilor (4,36). Darurile diferite, datorate mărinimiei lui Hristos (4,7) nu pot fi în dauna acestei unităţi ci contribuie la creşterea corpului întreg (4,11u), ca fiii adoptivi ai lui Dumnezeu să devină adulţi, fiecare pe măsura lui (4,13-16).
          Toate acestea recer o altă orientare a vieţii decât aceea a păgânilor neştiutori (4,18), dedaţi desfrâului (4,19). Înfăţătura lui Hristos cere renunţarea la purtarea din trecut, dezbrăcarea de «omul cel vechi» (4,20-22), transformarea felului de a gândi şi îmbrăcare «omului nou» (4,23u). În această perspectivă nouă nu mai are loc minciuna (4,25), mânia (4,26u), furtul (4,28), vorba urâtă (4,29), căci toate acestea sunt potrivnice Spiritului Sfânt (4,30). Ele trebuie să facă loc bunătăţii şi iertării faţă de aproapele (4,31).
          Copiii lui Dumnezeu trebuie să-l imite pe el (5,1); această imitare are ca exemplu de bază dragostea lui Hristos pentru noi (5,2). Toate pornirile rele se opun sfinţeniei şi moştenirii împărăţiei lui Hristos (5,3-5). Creştinii au trecut de la întuneric la lumină şi trebuie să se poarte ca fii ai luminii (5,6-12). Viaţa luminată de Hristos este condusă de o adevărată înţelepciune (5,15) care o orientează just şi îi arată voinţa lui Dumnezeu (5,16u).
          Toţi, soţi şi soţii (5,21-33), copii şi părinţi (6,1-4), sclavi şi liberi (6,5-9), au de acum înainte unii faţă de alţii îndatoriri noi de dragoste şi supunere, ascultare şi bunătare, respect şi îndurare.
          Adevărul, dreptatea, avântul pentru Evanghelie, credinţa, nădejdea mântuirii şi Cuvântul lui Dumnezeu, sunt armele creştinilor (6,13-17) în lupta împotriva răului. Toate acestea trebuie să fie însoţite de rugăciune şi veghe statornică (6,18) atât în folosul tuturor membrilor comunităţii, cât şi al apostolului, ca acesta să-şi poată continua cu curaj misiunea de vestitor al Evangheliei (6,19).