PASCAL: EPISTOLA CĂTRE COLOSENI

          Biserica din Colosi a fost întemiată de Epafra (1,7), discipol al lui Paul şi Colosean de origine (4,12), în timp ce apostolul se afla la Efes (F 19).
          Neliniştit de o primejdie care ameninţa credinţa comunităţii, Epafra vine să-i ceară ajutor şi sfat lui Paul care se afla la Roma în întâia detenţie (a. 61-63). Răspunsul la această situaţie este scrisoarea de faţă, trimisă Colosenilor prin Tihic şi Onesin (4,7-9), pe când Epafra a rămas probabil un oarecare timp la Roma.
          Învăţăturile greşite care pătrundeau în Biserica din Colosi sunt greu de determinat din conţinutul scrisorii. Paul se mărgineşte doar să le combată opunându-le învăţătura creştină, fără a le numi în termeni precişi. În mod indirect putem totuşi deduce că este vorba de o tendinţă ce strămuta centru vieţii şi practicii religioase, care este şi trebuie să rămână Hristos şi îl orienta spre anumite elemente din rândul creaturilor. Cultul îngerilor (2,15.18), anumite tendinţe iudaizante (2,11.16), sau aşa-zise ascetice (2,23), o filosofie care duce la rătăcire (2,8), precum şi revenirea la «stihiile lumii» de care Coloseni au fost eliberaţi prin moartea lui Hristos (2,20), toate acestea ne zugrăvesc un tablou aproximativ al confruntării prin care trecea Biserica şi credinţa Colosenilor. Este un întreg amestec de idei noi. Propagatorii lor le făgăduiesc celor ce le vor urma o cunoaştere mai adâncă a divinităţii, o desăvârşire mai înaită şi intrarea în legătură cu lumea spiritelor prin anumite ceremonii tainice, luminate de vedenii şi închipuiri (2,18).
          Spre combaterea aceastor curente dăunătoare, Paul face o largă şi profundă expunere a învăţăturii despre Hristos. Stilul vioi, direct, polemic, rezultă din însuşi scopul pe care şi l-a propus scriitorul şi din situaţia căruia trebuie să-i facă faţă. În comparaţie cu acest ton, scrisoarea către Efeseni, care în linii mari tratează acelaşi subiec, ne pare senină, liniştită, mai orânduită şi mai bogată în conţinut.
          Intenţia apostolului este să-i redea lui Isus Hristos rolul propriu în creaţia lumii şi în creaţia Bisericii (1,11-20).
          Titlurile care-i revin pun în lumină Fiul Tatălui, Omul-Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi Capul Bisericii. Prin toate aceste prerogative unice, Isus Hristos este mai presus de spiritele cereşti. Întâietatea lui nu provine numai din misiunea de Răscumpărător al lumii, ci şi din aceea de Creator. El este la originea universului şi în acelaşi timp scopul lui ultim.
          Prin moartea lui răscumpărătoare, Isus Hristos aduce pacea în lume, restabilind ordinea tulburată de păcat (1,20); aduce păgânii la Dumnezeu chemându-i prin credinţă la sfinţenie (1,21-23).

          Paul are însărcinarea de a propovădui lumii acest mister privitor la Hristos, chiar cu preţul suferinţei (1,24-29). În numele acestei însărcinări le atrage atenţia la vigilenţă celor care s-ar putea lăsa ispitiţi de alte învăţături. Dat fiind că în Hristos se află «toată plinătatea dumnezeirii» (2,9), Colosenii îşi vor afla în el propria lor împlinire (2,10).
          În practica vieţii, din această credinţă reiese că omul botezat, creştinul este mort şi în acelaşi timp înviat în Hristos. Trebuie deci să trăiască potrivit cu această realitate (3,1-4), stăpânindu-şi pornirile rele (3,5-8) despuindu-se de omul vechi şi îmbracându-l pe cel nou (3,9-11). «Îmbrăcarea cu Hristos înseamnă înfăptuirea tuturor virtuţilot, îndeosebi a dragostei frăţeşti (3,12-14). Numai astfel se poate obţine pacea (3,15). Acestea se recer în orice stare socială a omului (3,18-4,1). Rugăciunea mai ales în unire cu aproapele (4,2-4), şi prudenţa în toate (4,5u), sunt ajutoare şi chezăşie a desăvârşirii.