Duminica, 22 septembrie 2011  
S Foca, ep, m (+ sec II)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SCRIPTURA
Start :: Scriptura :: Anexe

          PASCAL: EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE CORINTENI

          Întâia scrisoare către Corinteni ne prezintă două serii de probleme: măsurile luate de Paul pentru a pune capăt unor neorânduieli ce primejduiau Biserica din Corint și răspunsurile apostolului la unele întrebări puse de comunitatea creștină.
          Paul se află la Efes. Persoane din familia lui Cloe (1,11) îi aduc vești tulburătoare cu privire la decăderea vieții religioase a comunității și a primejdiei de dezbinare. Câtva timp mai târziu sosește o delegație din Corint (16,17), cu o scrisoare (7,1) în care se cer lămuriri asupra unor chestiuni ce nelinișteau conștiința credincioșilor.

          Apostolatul lui Petru la corint a durat un an și jumătate, între 50 și 52. După plecare lui sosește de la Efes un Iudeu creștin, Apollo, originar din Alexandria, om cult, cunoscător al scripturii, versat în filosofia greacă, profund religios și strălucit orator (F 18,24-28). În scurt timp acesta cucerește simpatia Corintenilor. Unii membrii ai comunități fac în jurul lui un grup aparte. Alții rămân credincioși lui Paul, întemeietorul Bisericii locale. Un al treilea grup ține cu Petru. Alții refuză orice autoritate omenească și nu vor să depindă decât de Hristos.
          Desigur, toate aceste grupuri nu provoacă o ruptură profundă în sânul comunității. Membrii acesteia au fost aceiași, au toți aceeași credință, se împărtășesc la aceeași masă a Sfintei Euharistii. Legătura dregostei frățești este vie. Dar pentru Paul orice dezbinare între frați este potrivnică lu Hristos, care este același pentru toți și nu poate fi împărțit. Pe lângă acestea, toți servitorii lui Hristos, fie Apollo, fie Paul, nu sunt decât instrumente în slujba lui. Ceea ce vine în primul rând nu este valoarea omenească a celui care lucrează în slujba Evangheliei, ci mesajul despre Isus Hristos răstignit, credința în Dumnezeu și harul prin care el înfăptuiește dreptatea, sfințenia și mântuirea în cei ce se întor la el. Aceasta este adevărata înțelepciune, alături de care pretinsa înțelepciune omenească nu are nici un preț și este nebunie în fața lui Dumneezu. Înțelepciunea lui Dumnezeu este planul lui de mântuire a omenirii descoperit lumii de spiritul lui Dumnezeu și al cărui scop este fericirea veșnică a omului. Paul este crainicul acestei înțelepciuni, datorită harului deosebit pe care l-a primit de a predica taina mântuirii.
          Apostolii sunt colaboratorii lui Dumnezeu, fiecare în câmpul lui de muncă, dar singurul înfăptuitor al edificiului spiritual este Dumnezeu. El face să crească și să rodească recolta semănată și udată de lucrătorii lui. Plata acestora nu va fi socotită după funcțiile și însărcinările avute, ci pe măsura hărniciei și muncii fiecăruia. Pe de altă parte, cei ce distrug «templul lui Dumnezeu», comunitatea creștină, vor primi o pedeapsă necruțătoare.
          Apostolii nu sunt însă numai predicatorii lui Isus Hristos, ci și «administratorii tainelor lui Dumnezeu», a învățătuirii, izvoarelor de har, sacramentelor. Această sarcină cere o fidelitate desăvârșită, iar singurul tribunal înaintea căruia vor da socoteală de îndeplinirea ei este acela al lui Dumnezeu. Ca atare Corintenii nu au dreptul de a-și da părerea cu privire la valoarea vreunuia dintre aceia care îi păstoresc. Nici nu au vreun folos de a se mândri cu unul sau altul dinre ei. Toată cinstea îi revine lui Dumnezeu.

          A doua preocupare a lui Paul este imoralitatea unui creștin din Biserica din Corint. Cazul este cu atât mai grav cu cât întreaga comunitate este răspunzătoare de îngăduința cu care tolerează purtarea lui scandaloasă favorizând astfel primejdia unei corupții generale. Apostolul cere o excludere imediată a vinovatului din sânul Bisericii. Această măsură are ca scop punerea la adăpost a celor necorupți și pedepsirea exemplară a celui imoral.

          Al treilea caz se referă la un proces între doi creștini dinaintea unui tribunal păgân. Însuși faptul că neînțelegerile între creștini pot duce până la intentarea de procese este de condamnat. Fiecare dintre ei ar trebui mai degrabă să sufere nedreptatea decât să se ridice împotriva fratelui său. Iar când unele certuri nu pot fi rezolvate altfel, dreptatea să fie împărțită de un tribunal alcătuit din membri ai comunității creștine.

          Răspunsurile lui Paul la întrebările Corintenilor constituie partea cea mai întinsă a scrisorii.
          Căsătoria pune în lumină datoriile reciproce ale soților, dar îi dă în același timp apostolului o cazia să facă elogiul celibatului, stăpânirii de sine, curăției acceptate în mod liber, virtuți care scutesc omul de multe neajunsuri al vieții. Paralel cu aceste îndrumări la o virtute ce nu este înțeleasă de toată lumea, Paul pune în valoare instituția căsătoriei dându-le totodată soților sfaturi de viață spirituală, de care nu se poate lipsi bunul mers al uniunii lor. Păstrarea văduviei este fără îndoială mai de preț decât o a doua căsătorie, deși aceasta nu este condamnabilă în ea însăși. Căsătoria între creștini și păgâni impune aceleași obligații, dar dacă pacea și credința părții creștine sunt primejduite este preferabilă despărțirea amândurora cu libertatea de contracta altă căsătorie. Acest caz excepțional, pe care apostolul îl tratează cu îngăduință în virtutea autorității sale și a luminii date de Dumnezeu, pune cu atât mai mult în valoare învățătura sa neîndoielnică spre caracterul definitiv al căsătoriei. Din toate scrierile lui, ca și din evanghelii, reiese că legătura căsătoriei nu încetează decât odată cu moartea unuia dintre soți.

          Unii creștini din Corint aveau scrupule și îndoieli privitor la mâncarea cărnurilor oferite în prealabil idolilor. Răspunsul lui Paul este următorul: idolul nu există, ci este o nălucă, o închipuire fără temei; ca atare, tot ce i se oferă ca jertfă nu este întru nimic pângărit și se poate mânca fără mustrare de conștiință. Cu o condiție: cei ce o fac nu cred în existența idolilor și nu le dau scandal altora, care ar putea avea îndoieli asupra idolilor. În general deci creștinul nici nu trebuie să-și pună întrebarea dacă alimentele pe care le cumpără în piață au fost sau nu oferite idolilor. Dar dacă cineva îi atrage atenția că aceste alimente sunt pângărite prin atingerea cu idoli, dragostea de aproapele neluminat și grija de a nu-l scandaliza îl obligă să renunțe la cumpărarea lor. Tot astfel trebuie să se poarte când este invitat la un ospăț dat de păgâni.

          Adunările comunităților creștine din Biserica primitivă șunt deseori menționate în scrierile apostolilor. Ele aveau loc de obicei în prima zi a săptămânii, «ziua Domnului». Libertatea de care se bucurau femeile în cetățile grecești și îndeosebi la Corint, pătrunde și în Biserică. Paul pune stavilă acestei libertăți, obligând femeile la modestie, măsură, supunere și ascultare față de bărbat și autoritatea lui legitimă.
          Dar atenția principală a apostolului este reținută de alte neorânduieli, mult mai grave, care tulbură adunările creștinilor. Întrunirile lor frățești, așa zisele «agape», ospețe la care bogații și săracvii trebuiau să împartă unii cu alții cele aduse pentru masă, nu se petreceau întotdeauna într-o atmosferă de egalitate. Unii păstrau totul pentru ei înșiși, pe când alții nu aveau nimic. Cei sosiți mai întâi nu-i așteptau pe ceilalți. Alții beau peste măsură. O astfel de puirtare nu este nici creștină nici frățească.

          Aceste abuzuri nu se întâlneau în celebrarea Sfintei Euharistii, care avea loc în adunări cu totul deosebite.
          Privitor la această celebrare se pot compara cu folos textele lăsate de Matei, Marcu și Luca cu acela al lui Paul. Ceea ce se poate spune pe scurt este faptul că Luca depinde de Paul, după cum Matei și Marcu depind unul de altul, fă ră a se putea preciza cine are întâietate.
          De o importanță primordială este insistența asupra respectului profund cu care trebuie tratat acest sacrament. El nutrește viața suprafirească a creștinului, dar pentru acela care-l primește cu nevrednicie este o neasemuită primejdie de osândă și moarte veșnică.

          La întrebarea Corintenilor asupra diferitelor daruri spirituale, înțelepciune, știință a orânduirii lui Dumnezeu, credință, putere de a vindeca, profeție, vorbire în limbi, răspunsul lui Paul privește mai înainte de toate adeverirea acestor daruri suprafirești. Darurile de mai sus trebuie să privină de la Isus Hristos, căci el le-a făgăduit Bisericii înaine de plecarea lui la cer. Nimeni așadar nu le poate avea decât în măsura în care îl mărturisește pe Isus Hristos ca Domn, adică Fiu al lui Dumnezeu, Mesia, Dumnezeu.
          Darurile spirituale nu sunt o favoare a celui care le primește, ci sunt spre folosul comunității diun care face parte, tot așa precum funcția unui mădula este în folosul corpului întreg. Aceste daruri trebuie deci să fie prețuite doar în măsura folosului ce-l au pentru comunitatea creștină. Astfel darul profeției, însărcinarea de trimis, reprezentant al lui Dumnezeu, este mai presus decât darul limbilor, al vorbirii ce exprimă avântul lăuntric și personal al inimii, neînțeles de cel mai multe ori de cei care îl aud.
          Nimeni nu trebuie să se mândrească cu un dar primit, căci orice dar suprafiresc este independent de meritul aceluia care îl primește. Ca atare, în adunările credincioșilor se recere ordine și rânduială în exprimarea diferitelor daruri spirituale ținându-se seamă că acestea au ca scop înălțarea celor prezenți, și că mai presus de ele sunt virtuțile suprafirești, sădite în însuși sufletul omului, cât timp acesta se află în harul lui Dumnezeu.

          Credința în învierea morților face parte din învățăturile cele mai de seamă ale lui Isus Hristos. Acest adevăr era pe cât de nou pe atât de greu de înțeles pentru păgâni. Nu este dar de mirare că unele comunități creștine din Biserica primitivă nutresc îndoieli cu privire la el și cer explicații.
          Pentru lămurirea Corintenilor Paul face apel la dovada cea mai convingătoare: învierea lui Isus Hristos. Învierea omului este urmarea învierii Omului-Dumnezeu Isus Hristos. Una nu poate fi înțeleasă fără de cealaltă. Dacă Isus Hristos nu a înviat, întreaga viață creștină nu are nici un înțeles, nici un înțeles nu are credința, nici un înțeles apostolii, predica lor, Evanghelia. Dacă Isus Hristos nu a înviat, el nu este nici Fiul lui Dumnezeu, nici Mesia, nici Mântuitorul lumii. Atunci toți care credem trăim într-o nălucire înșelătoare, un vis care ne conduce, buniși răi, fericiți și nefericiți, la același sfârșit al stingerii fără urmă, fră supraviețuire, fără răsplată, nici pedeapsă. Dar fapt este că Isus Hristos, «primul născut dintre morți», a înviat. Deci și noi vom învia, căci Isus Hristos înviat este premergătorul celor drepți, destinați învierii. Moartea a venit prin Adam, viața vine prin Isus Hristos, pentru aceia care se împărtășesc cu harul lui. Prin botez suntem sădiți prin Isus Hristos și avem parte de viața lui, care duce până la învierea din morți. Isus Hristos este învingătorul morții, al păcatului; el este așadar în mod firesc dătătorul învierii și al nemuririi.
          Nemurirea și învierea răspund celor mai adânci năzuințe ale omului. Dar felul în care se va înfăptui revenirea corpului la viață scapă înțelegerii minții. Un fapt îsă este sigur: corpul nostru actual va fi preschimbat într-un corp plin de măreție și spiritualizat; va fi eliberat de încătușerile materiale, de sclavia durerii și suferinței. Du[ă cum grăuntele semănat în pământ dă naștere unei ființe noi, astfel învierea ne va da o existență nouă, netrecătoare, nemuritoare și definitivă.

          Scrisoarea lui Paul se încheie cu o serie de îndrumări practice privitoare la colecta de bani privitoare la Biserica din Ierusalim, cu unele vești personale și cu saluturile adresate comunitații din Corint.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact