PASCAL: EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE CORINTENI

          Întâia scrisoare către Corinteni ne prezintă două serii de probleme: măsurile luate de Paul pentru a pune capăt unor neorânduieli ce primejduiau Biserica din Corint şi răspunsurile apostolului la unele întrebări puse de comunitatea creştină.
          Paul se află la Efes. Persoane din familia lui Cloe (1,11) îi aduc veşti tulburătoare cu privire la decăderea vieţii religioase a comunităţii şi a primejdiei de dezbinare. Câtva timp mai târziu soseşte o delegaţie din Corint (16,17), cu o scrisoare (7,1) în care se cer lămuriri asupra unor chestiuni ce nelinişteau conştiinţa credincioşilor.

          Apostolatul lui Petru la corint a durat un an şi jumătate, între 50 şi 52. După plecare lui soseşte de la Efes un Iudeu creştin, Apollo, originar din Alexandria, om cult, cunoscător al scripturii, versat în filosofia greacă, profund religios şi strălucit orator (F 18,24-28). În scurt timp acesta cucereşte simpatia Corintenilor. Unii membrii ai comunităţi fac în jurul lui un grup aparte. Alţii rămân credincioşi lui Paul, întemeietorul Bisericii locale. Un al treilea grup ţine cu Petru. Alţii refuză orice autoritate omenească şi nu vor să depindă decât de Hristos.
          Desigur, toate aceste grupuri nu provoacă o ruptură profundă în sânul comunităţii. Membrii acesteia au fost aceiaşi, au toţi aceeaşi credinţă, se împărtăşesc la aceeaşi masă a Sfintei Euharistii. Legătura dregostei frăţeşti este vie. Dar pentru Paul orice dezbinare între fraţi este potrivnică lu Hristos, care este acelaşi pentru toţi şi nu poate fi împărţit. Pe lângă acestea, toţi servitorii lui Hristos, fie Apollo, fie Paul, nu sunt decât instrumente în slujba lui. Ceea ce vine în primul rând nu este valoarea omenească a celui care lucrează în slujba Evangheliei, ci mesajul despre Isus Hristos răstignit, credinţa în Dumnezeu şi harul prin care el înfăptuieşte dreptatea, sfinţenia şi mântuirea în cei ce se întor la el. Aceasta este adevărata înţelepciune, alături de care pretinsa înţelepciune omenească nu are nici un preţ şi este nebunie în faţa lui Dumneezu. Înţelepciunea lui Dumnezeu este planul lui de mântuire a omenirii descoperit lumii de spiritul lui Dumnezeu şi al cărui scop este fericirea veşnică a omului. Paul este crainicul acestei înţelepciuni, datorită harului deosebit pe care l-a primit de a predica taina mântuirii.
          Apostolii sunt colaboratorii lui Dumnezeu, fiecare în câmpul lui de muncă, dar singurul înfăptuitor al edificiului spiritual este Dumnezeu. El face să crească şi să rodească recolta semănată şi udată de lucrătorii lui. Plata acestora nu va fi socotită după funcţiile şi însărcinările avute, ci pe măsura hărniciei şi muncii fiecăruia. Pe de altă parte, cei ce distrug «templul lui Dumnezeu», comunitatea creştină, vor primi o pedeapsă necruţătoare.
          Apostolii nu sunt însă numai predicatorii lui Isus Hristos, ci şi «administratorii tainelor lui Dumnezeu», a învăţătuirii, izvoarelor de har, sacramentelor. Această sarcină cere o fidelitate desăvârşită, iar singurul tribunal înaintea căruia vor da socoteală de îndeplinirea ei este acela al lui Dumnezeu. Ca atare Corintenii nu au dreptul de a-şi da părerea cu privire la valoarea vreunuia dintre aceia care îi păstoresc. Nici nu au vreun folos de a se mândri cu unul sau altul dinre ei. Toată cinstea îi revine lui Dumnezeu.

          A doua preocupare a lui Paul este imoralitatea unui creştin din Biserica din Corint. Cazul este cu atât mai grav cu cât întreaga comunitate este răspunzătoare de îngăduinţa cu care tolerează purtarea lui scandaloasă favorizând astfel primejdia unei corupţii generale. Apostolul cere o excludere imediată a vinovatului din sânul Bisericii. Această măsură are ca scop punerea la adăpost a celor necorupţi şi pedepsirea exemplară a celui imoral.

          Al treilea caz se referă la un proces între doi creştini dinaintea unui tribunal păgân. Însuşi faptul că neînţelegerile între creştini pot duce până la intentarea de procese este de condamnat. Fiecare dintre ei ar trebui mai degrabă să sufere nedreptatea decât să se ridice împotriva fratelui său. Iar când unele certuri nu pot fi rezolvate altfel, dreptatea să fie împărţită de un tribunal alcătuit din membri ai comunităţii creştine.

          Răspunsurile lui Paul la întrebările Corintenilor constituie partea cea mai întinsă a scrisorii.
          Căsătoria pune în lumină datoriile reciproce ale soţilor, dar îi dă în acelaşi timp apostolului o cazia să facă elogiul celibatului, stăpânirii de sine, curăţiei acceptate în mod liber, virtuţi care scutesc omul de multe neajunsuri al vieţii. Paralel cu aceste îndrumări la o virtute ce nu este înţeleasă de toată lumea, Paul pune în valoare instituţia căsătoriei dându-le totodată soţilor sfaturi de viaţă spirituală, de care nu se poate lipsi bunul mers al uniunii lor. Păstrarea văduviei este fără îndoială mai de preţ decât o a doua căsătorie, deşi aceasta nu este condamnabilă în ea însăşi. Căsătoria între creştini şi păgâni impune aceleaşi obligaţii, dar dacă pacea şi credinţa părţii creştine sunt primejduite este preferabilă despărţirea amândurora cu libertatea de contracta altă căsătorie. Acest caz excepţional, pe care apostolul îl tratează cu îngăduinţă în virtutea autorităţii sale şi a luminii date de Dumnezeu, pune cu atât mai mult în valoare învăţătura sa neîndoielnică spre caracterul definitiv al căsătoriei. Din toate scrierile lui, ca şi din evanghelii, reiese că legătura căsătoriei nu încetează decât odată cu moartea unuia dintre soţi.

          Unii creştini din Corint aveau scrupule şi îndoieli privitor la mâncarea cărnurilor oferite în prealabil idolilor. Răspunsul lui Paul este următorul: idolul nu există, ci este o nălucă, o închipuire fără temei; ca atare, tot ce i se oferă ca jertfă nu este întru nimic pângărit şi se poate mânca fără mustrare de conştiinţă. Cu o condiţie: cei ce o fac nu cred în existenţa idolilor şi nu le dau scandal altora, care ar putea avea îndoieli asupra idolilor. În general deci creştinul nici nu trebuie să-şi pună întrebarea dacă alimentele pe care le cumpără în piaţă au fost sau nu oferite idolilor. Dar dacă cineva îi atrage atenţia că aceste alimente sunt pângărite prin atingerea cu idoli, dragostea de aproapele neluminat şi grija de a nu-l scandaliza îl obligă să renunţe la cumpărarea lor. Tot astfel trebuie să se poarte când este invitat la un ospăţ dat de păgâni.

          Adunările comunităţilor creştine din Biserica primitivă şunt deseori menţionate în scrierile apostolilor. Ele aveau loc de obicei în prima zi a săptămânii, «ziua Domnului». Libertatea de care se bucurau femeile în cetăţile greceşti şi îndeosebi la Corint, pătrunde şi în Biserică. Paul pune stavilă acestei libertăţi, obligând femeile la modestie, măsură, supunere şi ascultare faţă de bărbat şi autoritatea lui legitimă.
          Dar atenţia principală a apostolului este reţinută de alte neorânduieli, mult mai grave, care tulbură adunările creştinilor. Întrunirile lor frăţeşti, aşa zisele «agape», ospeţe la care bogaţii şi săracvii trebuiau să împartă unii cu alţii cele aduse pentru masă, nu se petreceau întotdeauna într-o atmosferă de egalitate. Unii păstrau totul pentru ei înşişi, pe când alţii nu aveau nimic. Cei sosiţi mai întâi nu-i aşteptau pe ceilalţi. Alţii beau peste măsură. O astfel de puirtare nu este nici creştină nici frăţească.

          Aceste abuzuri nu se întâlneau în celebrarea Sfintei Euharistii, care avea loc în adunări cu totul deosebite.
          Privitor la această celebrare se pot compara cu folos textele lăsate de Matei, Marcu şi Luca cu acela al lui Paul. Ceea ce se poate spune pe scurt este faptul că Luca depinde de Paul, după cum Matei şi Marcu depind unul de altul, fă ră a se putea preciza cine are întâietate.
          De o importanţă primordială este insistenţa asupra respectului profund cu care trebuie tratat acest sacrament. El nutreşte viaţa suprafirească a creştinului, dar pentru acela care-l primeşte cu nevrednicie este o neasemuită primejdie de osândă şi moarte veşnică.

          La întrebarea Corintenilor asupra diferitelor daruri spirituale, înţelepciune, ştiinţă a orânduirii lui Dumnezeu, credinţă, putere de a vindeca, profeţie, vorbire în limbi, răspunsul lui Paul priveşte mai înainte de toate adeverirea acestor daruri suprafireşti. Darurile de mai sus trebuie să privină de la Isus Hristos, căci el le-a făgăduit Bisericii înaine de plecarea lui la cer. Nimeni aşadar nu le poate avea decât în măsura în care îl mărturiseşte pe Isus Hristos ca Domn, adică Fiu al lui Dumnezeu, Mesia, Dumnezeu.
          Darurile spirituale nu sunt o favoare a celui care le primeşte, ci sunt spre folosul comunităţii diun care face parte, tot aşa precum funcţia unui mădula este în folosul corpului întreg. Aceste daruri trebuie deci să fie preţuite doar în măsura folosului ce-l au pentru comunitatea creştină. Astfel darul profeţiei, însărcinarea de trimis, reprezentant al lui Dumnezeu, este mai presus decât darul limbilor, al vorbirii ce exprimă avântul lăuntric şi personal al inimii, neînţeles de cel mai multe ori de cei care îl aud.
          Nimeni nu trebuie să se mândrească cu un dar primit, căci orice dar suprafiresc este independent de meritul aceluia care îl primeşte. Ca atare, în adunările credincioşilor se recere ordine şi rânduială în exprimarea diferitelor daruri spirituale ţinându-se seamă că acestea au ca scop înălţarea celor prezenţi, şi că mai presus de ele sunt virtuţile suprafireşti, sădite în însuşi sufletul omului, cât timp acesta se află în harul lui Dumnezeu.

          Credinţa în învierea morţilor face parte din învăţăturile cele mai de seamă ale lui Isus Hristos. Acest adevăr era pe cât de nou pe atât de greu de înţeles pentru păgâni. Nu este dar de mirare că unele comunităţi creştine din Biserica primitivă nutresc îndoieli cu privire la el şi cer explicaţii.
          Pentru lămurirea Corintenilor Paul face apel la dovada cea mai convingătoare: învierea lui Isus Hristos. Învierea omului este urmarea învierii Omului-Dumnezeu Isus Hristos. Una nu poate fi înţeleasă fără de cealaltă. Dacă Isus Hristos nu a înviat, întreaga viaţă creştină nu are nici un înţeles, nici un înţeles nu are credinţa, nici un înţeles apostolii, predica lor, Evanghelia. Dacă Isus Hristos nu a înviat, el nu este nici Fiul lui Dumnezeu, nici Mesia, nici Mântuitorul lumii. Atunci toţi care credem trăim într-o nălucire înşelătoare, un vis care ne conduce, bunişi răi, fericiţi şi nefericiţi, la acelaşi sfârşit al stingerii fără urmă, fră supravieţuire, fără răsplată, nici pedeapsă. Dar fapt este că Isus Hristos, «primul născut dintre morţi», a înviat. Deci şi noi vom învia, căci Isus Hristos înviat este premergătorul celor drepţi, destinaţi învierii. Moartea a venit prin Adam, viaţa vine prin Isus Hristos, pentru aceia care se împărtăşesc cu harul lui. Prin botez suntem sădiţi prin Isus Hristos şi avem parte de viaţa lui, care duce până la învierea din morţi. Isus Hristos este învingătorul morţii, al păcatului; el este aşadar în mod firesc dătătorul învierii şi al nemuririi.
          Nemurirea şi învierea răspund celor mai adânci năzuinţe ale omului. Dar felul în care se va înfăptui revenirea corpului la viaţă scapă înţelegerii minţii. Un fapt îsă este sigur: corpul nostru actual va fi preschimbat într-un corp plin de măreţie şi spiritualizat; va fi eliberat de încătuşerile materiale, de sclavia durerii şi suferinţei. Du[ă cum grăuntele semănat în pământ dă naştere unei fiinţe noi, astfel învierea ne va da o existenţă nouă, netrecătoare, nemuritoare şi definitivă.

          Scrisoarea lui Paul se încheie cu o serie de îndrumări practice privitoare la colecta de bani privitoare la Biserica din Ierusalim, cu unele veşti personale şi cu saluturile adresate comunitaţii din Corint.