Duminică, 9 ianuarie 1994
Dragi credincioşi,

În această primă duminică după Botezul Domnului, vă voi vorbi ceva despre credinţă. După obiceiul Bisericii, în fiecare duminică preoţii spun o predică. Predica are două scopuri:

- Primul scop este de a mişca sufletele, pentru că, de obicei, ceea ce spunem noi, dumneavoastră ştiţi, mai mult sau mai puţin, dar poate că unele lucruri le-aţi uitat sau unora nu le place să li se amintească.

- Al doilea scop este instruirea credincioşilor, să dea mai multă importanţă unor lucruri şi să cunoască mai bine problemele de credinţă.

De multe ori se întâmplă să vină sectari la casele oamenilor şi-i invită la adunările lor. Acolo sunt întâmpinaţi cu prietenie, îi invită în faţă, iar omul se găseşte oarecum angajat, nu mai are puterea să refuze; necunoscând adevărul, este prins.

Odată a venit la mine un credincios care avea patima pescuitului. Pe malul râului mergeau sectari, le deschideau Biblia şi citeau: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor". Dumnezeu nu cere păcătoşilor să părăsească Biserica, ci să se întoarcă la El printr-o spovedanie bună, să se elibereze de păcat. Dacă persoana respectivă nu cunoaşte interpretarea exactă a Bibliei, se lasă foarte uşor prins. Cuvântul pocăinţă este folosit după placul fiecăruia, dar nu este aşa.

Pocăinţa este căinţa sinceră de păcatele săvârşite, care trebuie spovedite, căci Isus a spus: "Ceea ce veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri". Dar, ca să dezlegi, trebuie să cunoşti păcatele, căci nu se poate dezlega în necunoştinţă de cauză; pe de altă, parte Isus a dat această poruncă apostolilor, iar aceştia au transmis-o episcopilor şi preoţilor în continuitatea apostolică, pe care nici o sectă nu o are, căci nu au preoţia.

În timpul Revoluţiei Franceze s-a dezlănţuit un ateism puternic, nu le mai trebuia Dumnezeu şi au făcut să se închine "zeiţei Raţiunea". Ce raţiune au crezut ei că este bună? Au luat o actriţă de la teatru Odeon din Paris şi i s-au închinat, aceasta era Raţiunea. Un filozof francez a făcut o religie nouă, pe care a numit-o Deofilantropismul, adică Dumnezeu ne iubeşte, noi nu avem nici o obligaţie faţă de El, însă nu a avut succes. Filozoful s-a plâns lui Taleyrand, ministru de externe al lui Napoleon. Acesta i-a spus filozofului: "Dacă vrei ca religia ta să aibă adepţi, lasă-te răstignit, a treia zi să învii din morţi, atunci vor crede în tine mulţi". Deşi credinţa era foarte uşoară, nimeni nu a acceptat-o.

Noi avem credinţa că este adevărat tot ceea ce ne spune cineva, care ştim că nu minte. De exemplu, dacă zice: "Vin de la Timişoara", sau "Am fost la Bucureşti", eu îl cred până nu l-am prins cu minciuna; dacă m-a minţit, trebuie să reflectez la ceea ce spune. Eu îl cred pe Dumnezeu în toate lucrurile ce le spune, fiindcă el nu înşeală şi nu minte.

Credinţa se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie nu este acceptată de sectari, dar în Tradiţie găsim confirmarea faptelor din Sfânta Scriptură, scrise de urmaşii Sfinţilor Apostoli, precum şi de Părinţii Bisericii până pe la anul 600. Sfânta Scriptură nu se poate lua după placul fiecăruia, căci Sfântul Petru spune anume: "Nu se interpretează Sfânta Scriptură după placul fiecăruia". Noi, când avem un lucru îndoielnic, ne adresăm specialiştilor pe care-i întrebăm.

Îmi amintesc de unul dintre cosmonauţii sovietici, Titov; întorcându-se din cosmos, a fost întrebat de cineva: "Ai văzut pe Dumnezeu?". El a răspuns: "Nu am văzut pe Dumnezeu, căci nu există". Când vorbeşti cu cineva despre Dumnezeu, te întreabă: "Dar l-ai văzut?". Dacă am crede numai lucrurilor pe care le-am văzut, ar fi foarte puţin. Vă propun să luaţi un dicţionar şi să urmăriţi cuvintele; aţi constata că foarte puţine lucruri aţi văzut. Să luăm un exemplu. Nu ştiu dacă cineva dintre dumneavoastră a fost în Japonia. Capitala ţării este Tokio. Ştim acest lucru, dar n-am vizitat-o niciodată. Tot aşa, ştim că New-York este cel mai mare oraş din lume; deşi nu l-am văzut, noi credem. Cele mai multe cunoştinţe noi nu le-am văzut, ci am crezut celor care ne-au spus că există.

Astronautul american Frank Borman a fost întrebat după ce a făcut înconjurul lunii: "L-ai văzut pe Dumnezeu?". El a răspuns foarte înţelept: "Pe Dumnezeu nu l-am văzut, dar am văzut clar urmele existenţei Sale". Urmele lui Dumnezeu se văd clar în toată natura, în cosmos, căci peste tot noi constatăm o raţiune şi un scop.

Sfântul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Tot cel ce vine la Dumnezeu este dator să creadă că el există şi este dătător de plată, adică răsplăteşte binele şi pedepseşte răul". Prin urmare, omul se va feri de a face răul şi va practica binele. În aceste condiţii, în orice religie ar fi, el se poate mântui. Dacă cineva a trecut la o altă religie şi crede că acolo este adevărul, fiind sincer cu Dumnezeu şi cu sine, el va fi judecat după conştiinţa lui.

Dumnezeu ne-a dat probe şi despre credinţă în zilele noastre. Preacurata Fecioară Maria s-a arătat de mai multe ori în ultimii ani şi a plâns cu lacrimi de sânge în 25 de ţări, fapt constat de sute de milioane de oameni. Maica Sfântă a lăcrimat pentru situaţia în care se află lumea de azi. Dumnezeu ne trimite mesaje de durere prin Sfânta Fecioară, care ne roagă să facem jertfe, rugăciuni, să ascultăm Sfânta Liturghie, să ne împărtăşim cât mai des. Sufletul nostru trebuie să fie ca un cuptor aprins, unde nu este voie să se stingă focul nici dacă nu se lucrează. Aşa că inima noastră trebuie să fie mereu aprinsă de dragoste faţă de Dumnezeu şi să credem ce ne-a învăţat Sfânta Biserică. Credinţa noastră trebuie să fie tare, să nu se clatine la o discuţie cu alte confesiuni. Să combatem cu tărie orice argument împotriva Bisericii noastre. Amin!