Duminică, 27 iulie 1992
Dragi credincioşi,

Astăzi am citit evanghelia despre vindecarea paraliticului din Capernaum. Paralizia este o boală nervoasă cu imobilitate, o boală a creierului. Capernaumul este un oraş lângă lacul Ghenizaret, unde se pare că a locuit Isus în ultimul timp al vieţii Sale, cum este scris: "şi a venit în cetatea Sa" (Mt. 9, 1). Au adus la Isus un paralitic, care se pare avea o paralizie totală, căci l-au adus pe un pat. Văzând Isus credinţa celor patru oameni care l-au adus pe paralizat, s-a adresat paraliticului: "Îndrăzneşte fiule, păcatele îţi sunt iertate!"

Cărturarii şi fariseii, care urmăreau pretutindeni pe Isus, s-au revoltat, zicând că Isus huleşte: "Nimeni nu poate ierta păcatele, afară de Dumnezeu. Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: Ce este mai uşor: a zice iertate îţi sunt păcatele, sau scoală-te şi umblă?". Căci, atât a ierta păcatele, cât şi a face o vindecare miraculoasă, erau atribuite lui Dumnezeu, dar ei nu ştiau că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Desigur, eu pot să iert datornicului meu, dar cum pot eu să iert datoria cuiva pe care o are faţă de alt om? Desigur, nu se poate. Isus a voit să arate fariseilor că poate face minuni, deci şi să ierte păcatele. A zis paraliticului: "Ridică-te, ia-ţi patul şi du-te la casa ta!". Tot poporul s-a înspăimântat, zicând: "Binecuvântat fie Dumnezeu, care a dat o astfel de putere oamenilor".

Despre acest lucru vreau să vă vorbesc astăzi. Mulţi spun: "Mă voi întoarce la Dumnezeu când voi fi bolnav, bătrân...". Dar cine garantează că vei ajunge bătrân sau bolnav? Cine garantează că nu vei muri într-un accident de maşină, care astăzi sunt atât de frecvente? Dacă la cineva i s-a aprins butelia de aragaz sau îi arde casa, cine mai are timp să se gândească la suflet? Când omul are un accident, imediat merge la doctor să vadă ce se poate face, nu spune: "Mă voi duce la anul viitor sau peste doi ani". Oare nu este mai important ca sufletul să fie împăcat cu Dumnezeu?

Isus a dat putere apostolilor, şi prin ei preoţilor, să dezlege toate păcatele. Ce lucru mare este acesta! După înviere, Isus se arată apostolilor şi le spune: "Luaţi Spirit Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute!". Binecuvântat fie Dumnezeu care a dat oamenilor o asemenea putere. Au fost oameni care, din diferite motive, au amânat întoarcerea la Dumnezeu, dar se potriveşte bine vorba: "Aşa cum trăieşti, aşa vei muri". Sfântul Bernard spune că o convertire pe patul de moarte este mai mult o minune decât un act comun. Omul cât trăieşte, trebuie să lucreze la mântuirea sufletului său.

Am cunoscut un preot care în 1948 a trecut la ortodocşi, pe motivul că avea copii. La bătrâneţe, conştiinţa îl mustra şi voia să primească dezlegarea de acest păcat. I-am spus că nu poate face ceva în secret, trebuie să declare public. Însă a tot amânat, deoarece copiii erau în funcţii înalte şi se temea să nu le facă neplăceri, dar nu s-a gândit că poate muri în orice clipă cu conştiinţa încărcată, cum de fapt a şi murit. Dumnezeu să-l ierte. Să nu ne amăgim, pentru că nimeni nu ştie când îl ajunge moartea şi, dacă va avea timp să se împace cu Dumnezeu.

Sunt cinci păcate mari, pe care preoţii nu au dreptul să le dezlege, ci numai Papa de la Roma:

1. Dacă cineva îşi bate joc de Sfânta Împărtăşanie. Există anumite organizaţii masonice care trimit pe unul să se împărtăşească, acesta ţine cuminecătura în gură, apoi, ieşind din biserică, o scoate şi o duce la adunările masonice sau satanice, iar acolo profanează Sfânta Euharistie: o străpung cu ace, o calcă în picioare, o scuipă...

2. Dacă cineva îl violentează pe Papa.

3. Dacă un preot dă dezlegare concubinei sau unei persoane cu care a comis împreună un păcat.

4. Dacă un episcop consacră un alt episcop fără aprobarea Papei.

5. Dacă un preot divulgă secretul spovedaniei.

Aşa că, puteţi fii siguri că ceea ce mărturisiţi în spovedanie, nu se poate divulga. În Biserica noastră nu s-a întâmplat niciodată să se fi divulgat secretul spovedaniei. Se cunosc cazuri de preoţi din alte religii, care au fost agenţi ai Securităţii şi denunţau secretul spovedaniei. Pentru acest mare păcat vor răspunde ei în faţa lui Dumnezeu.

Un rege l-a întrebat într-o zi pe preotul de la curte: "Dacă ai şti din spovedanie că se face un complot împotriva mea, m-ai avertiza?". Preotul i-a răspuns: "Nu, niciodată". "Dar atunci, cum să te mai ţin la curte, dacă nu-mi eşti credincios?". Preotul a răspuns: "Eu sunt credincios lui Dumnezeu şi ţie, rege, căci dacă oamenii ar şti că eu îţi spun totul, nu ar mai veni să se spovedească, dar fiind discret, eu pot să le vorbesc despre crimă şi răutatea ei şi încerc să le îndepărtez gândul de la complot". Au fost mulţi preoţi care şi-au dat viaţa pentru secretul spovedaniei, cum a fost Sfântul Ioan Nepomuk, la Praga, care a fost condamnat la moarte pentru că nu a voit să spună regelui spovedania reginei.

Vă îndemn să vă apropiaţi de spovedanie cu umilinţă şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Închei cu cuvintele Sfântului Pavel: "În numele lui Cristos ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2 Cor. 5, 20). Amin!