17 august 1990
Dragi credincioşi,

Am ajuns la a şaptea poruncă dumnezeiască: "Să nu furi", şi la a zecea: "Să nu pofteşti nici un lucru al aproapelui tău". Porunca a şaptea priveşte bunurile aproapelui. Să nu luăm de la nimeni nimic ce nu este al nostru. Un bun care este proprietatea unui om, este un obiect sau un lucru pe care el l-a câştigat: prin muncă, prin cumpărare, prin donaţie sau prin moştenire. Aceste patru situaţii sunt originea lucrurilor noastre.

Un proverb spune că lucrul fructifică stăpânului său. Deci, dacă eu am furat o vacă şi vaca a fătat un viţel, eu nu pot restitui proprietarului numai vaca iar viţelul nu, pentru că lucrul fructifică stăpânului adevărat.

Nici statul nu are dreptul să impună legi împotriva proprietăţii. De exemplu, pământul care a fost luat de la ţărani cu forţa, a fost o nedreptate foarte mare care s-a făcut. Am citit o carte din secolul trecut, în care se vorbeşte despre comunişti, unde se spune: "Dacă s-ar ajunge la comunism, s-ar ajunge la o mare dezordine şi la o mare lenevire, n-ar mai vrea nimeni să lucreze. Iar dacă ar voi totuşi să lucreze, atunci trebuie să pui forţă. Deci comunism fără forţă, fără dictatură, nu se poate face".

În 1830, francezii au ocupat Algeria, ţară din Africa de Nord; o parte era foarte fertilă, avea un pământ foarte bun. Atunci, generalul a spus soldaţilor necăsătoriţi să meargă în ţară, să se căsătorească, apoi să se întoarcă să lucreze pământul în comun, iar câştigul îl vor împărţi frăţeşte. Ei s-au dus, s-au căsătorit, s-au întors şi au început să lucreze pământul în comun. Generalul a cerut de la guvernul francez unelte agricole cu care să lucreze pământul, şi guvernul le-a dat. Dar, a observat că nu merge. Când se îmbolnăvea unul, nici celălalt nu ieşea la lucru; spunea: "De ce să lucrez eu pentru el?". Dacă altul se îmbăta şi nu mergea la lucru, nici alţii nu mergeau şi a fost o mare dezordine. Generalul a văzut că nu merge şi a zis: "Vom împărţi pământul în părţi egale pentru fiecare". Curând, unii şi-au vândut partea, au băut banii, iar alţii au devenit mari proprietari. Aşa este lumea.

Cum se poate păcătui împotriva acestei porunci? Un ţăran spunea unui preot: "Părinte, la spovedanie să ne întrebi despre toate lucrurile, numai despre furt să nu ne întrebi. Pentru că oricât vom fura noi de la stat, niciodată nu vom putea fura atâta cât a furat el de la noi". Deci, vorbea de o compensaţie ocultă. Aceasta este permisă de morală atunci când nu poţi să primeşti înapoi un lucru; atunci poţi să-l iei în secret, fără să ştie proprietarul.

Prima parte a acestei porunci este să nu furi, deci, oprirea furtului. Furt înseamnă a lua ceva fără să ştie stăpânul, în secret. Am citit într-o revistă despre un hoţ celebru, la care un ziarist i-a luat un interviu; el spunea: "Cel mai neliniştitor lucru pentru un hoţ este când vede o lumină aprinsă. Nu ştie dacă este un "coleg" sau stăpânul: Deşi este târziu, de ce este becul aprins? Al doilea este felul cum să spargi un geam fără să sune. Trebuie să lipeşti pe el o hârtie, apoi îi dai un pumn şi nu sare, iei câte o bucată de sticlă şi poţi intra. Cei mai mulţi oameni îşi ţin banii între rufe sau între cărţi, aşa că nu ai mult de căutat. Ori cauţi între cărţi, ori cauţi în dulap între rufe. Pe unul de trei ori l-am furat din acelaşi loc".

Dar acestea sunt părerile lor. Dumnezeu descoperă până la urmă pe răufăcător. Am citit cum un ucenic de morar îi fura acestuia făină şi o punea într-un sac în pod, apoi o ducea la unul care o ascundea şi o vindea. Odată, şoarecii au ros sacul. El s-a dus noaptea şi a luat sacul în spate; plecând, a făcut o dâră de făină încât proprietarul a ştiut unde trebuie să meargă şi la cine. Acesta este furtul.

A doua este răpirea. Răpirea nu este furt, ci unul cu arma te obligă să-i dai ceea ce îţi cere. Când au venit ruşii, toată lumea ştia că trebuia să dai ceasul, dacă nu, te împuşcau. Chiar soldatul rus care a pus steagul rusesc pe parlamentul german, în fotografie se vedea că avea patru ceasuri pe mână; pe urmă au şters toate ceasurile, dar în fotografia originală erau patru ceasuri pe mână.

Apoi este frauda. Frauda nu este furt, ci înşelăciune: cineva la piaţă pune o greutate falsă, sau amestecă ceva în alimente, sau înşeală pe cineva în alt mod.

Se mai poate păgubi pe alţii prin camătă. Dând bani cu o sumă fictivă, de exemplu eu îi dau 200.000 de lei şi pun să-mi facă o chitanţă că a primit de la mine 300.000 lei şi să mi-i dea în termenul stabilit, aceasta este o camătă. Toate legile statului prevăd câtă camătă poate lua un particular sau o bancă.

Eşti obligat, din alt punct de vedere, să restitui obiectele pe care le-ai aflat. Dacă ai aflat un lucru de preţ, trebuie să anunţi în ziar sau la poliţie, căci tu nu eşti proprietarul. Dacă nu se găseşte proprietarul, îl poţi reţine ca propriul tău obiect.

Dacă ai împrumutat de la cineva bani, trebuie să-i dai înapoi în termenul stabilit. Dacă te mai aşteaptă, bine, dar trebuie să dai înapoi împrumutul. Aşa că, în felul acesta te achiţi de datoriile pe care le ai. Trebuie să ştie fiecare că, dacă a păgubit pe cineva cu atâta încât persoana respectivă ar putea trăi o zi, în spovedanie este socotit păcat, şi păcatul nu se iartă până nu se restituie furtul. Să ne gândim la proverbul care spune: "Nu lua ce nu-i al tău, că te vede Dumnezeu!". Amin!