8 august 1990
Dragi credincioşi,

În seara aceasta vă voi vorbi despre sacrilegiu. Poate aţi mai auzit cuvântul acesta. În vorbirea comună, mai ales în ziare, este folosit pentru o faptă foarte rea. Ce este sacrilegiul? Este tratarea cu nevrednicie a lucrurilor sfinte, a persoanelor sfinte, a locurilor sfinte. De aceea, sacrilegiul se împarte în:

- sacrilegiu personal - se referă la persoanele sfinte;

- sacrilegiu real - se referă la lucrurile sfinte;

- sacrilegiu local - se referă locurile sfinte.

Sacrilegiu personal este acela care este făcut împotriva persoanelor consacrate lui Dumnezeu. Se poate face prin violenţă, cum a făcut Agli Agha care a împuşcat pe Papa, dacă cineva violentează un preot, un călugăr sau o călugăriţă. Cine a fost primit în cler şi a primit tonsura clericală sau a fost înveşmântat, a intrat în noviciat, este considerat persoană consacrată lui Dumnezeu. Vă spun cum se poate face violenţă asupra unei persoane consacrate. Erau călugăriţe arestate care au fost duse la canal. Trebuiau să intre în apa îngheţată, să dea cu târnăcopul în apa de un metru, să scoată câteva pietricele în şorţ şi să le ducă la o grămadă. Nu se făcea canalul prin aceasta. Erau puse să facă aceasta ca să moară. Aceasta este o violentare.

Când am fost în închisoare, cei care ne-au băgat în închisori au făcut sacrilegiu. Nu pentru că noi suntem oameni, ci au făcut-o împotriva lui Dumnezeu. Erau mulţi care au fost chinuiţi în diverse torturi.

Atunci securitatea avea întrecere socialistă: câţi vor aresta. Cei care au anchetat mai mult şi băteau mai mult, erau ridicaţi în funcţie. Era o tortură numită cu tapetul sau cu covorul. Legau deţinutul la ochi, îi legau mâinile la spate, apoi îl legau de picioare. Îl aşezau pe un tapet, apoi deodată smulgeau tapetul de sub el şi cădea. Îşi zdrobea arcadele de la ochi, dinţii din gură, oasele, totul. O dată, de două ori, de trei ori, ca să declare ce voiau ei: că era trădător de patrie, spion etc. Asta era metoda. Alţii erau bătuţi cu saci de nisip în aşa fel că nu se vedea nici o urmă. Erau lovite organele interne, plămânii, stomacul, toate cădeau. Când erau pe moarte îi duceau la spital, iar doctorul trebuia să spună că au murit de hepatită, ocluzie intestinală, moarte naturală. Acesta este sacrilegiu prin violenţă.

Se păcătuieşte împotriva persoanelor sfinţite prin uzurparea drepturilor. Aceasta înseamnă că cineva ne privează de anumite lucruri. De exemplu, vine poliţia sau alte autorităţi şi ne scot afară din biserică, ne interzic să mai intrăm în biserică. Aceasta este o uzurpare. Nu ne face nimic, nu ne bate, nu ne închide, numai atât: nu ne dă drepturile. Prima este prin violenţă: bătaie, împuşcare sau alte violenţe. A doua, prin faptul că ni se i-au drepturile care după lege.

Al treilea mod prin care se poate păcătui împotriva persoanelor sfinţite este prin necurăţie, prin desfrâu. Dacă o persoană consacrată, preot, călugăriţă, face păcate de necurăţie, comite sacrilegiu. Tot sacrilegiu comite şi cel care a făcut păcatul de necurăţie cu persoana consacrată lui Dumnezeu.

Sacrilegiul local. Un loc sfânt este biserica şi cimitirul. Dacă cineva comite un omor în biserică, este sacrilegiu. Tot aşa, o vărsare de sânge; dacă cineva răneşte pe unul şi curge mult sânge, este sacrilegiu. Dacă cineva se sinucide sau este ucis în biserică, biserica trebuie sfinţită din nou. Tot aşa, dacă se fac aceste lucruri în cimitir. Dacă cineva moare de o boală de inimă în biserică, nu este considerat sacrilegiu, pentru că nu a fost violentat. Cât ţine spaţiul bisericii? Biserica este socotită de la cruce, până la duşumea; clopotniţa, corul şi sacristia fac parte din biserică.

Îmi amintesc că îmi povestea un învăţător, fost locotenent în ultimul război mondial, că era pe front în Uniunea Sovietică. Înaintând pe drum, a văzut un piedestal înalt de piatră, o construcţie ruinată, probabil o fostă biserică. Pe trepte stătea un bătrân, pe care locotenentul l-a întrebat: "Ce a fost aici?" (căci locotenentul a intrat înăuntru, în altar, şi a văzut că era o măsuţă înconjurată de scaune, iar pe geamuri erau zdrenţe din odăjdiile preoţilor). Bătrânul i-a spus că acolo a fost sală de dans. Locotenentul a zis: "Cum aţi îndrăznit să dansaţi în biserică?". Bătrânul a răspuns: "Dacă dumneata ai fi fost aici, şi dumneata ai fi dansat". "Cum poţi spune că eu aş fi dansat în biserică?". Bătrânul i-a spus că atunci când au venit comuniştii era acolo un om dispreţuit de toţi, hoţ de cai. Pe acesta comuniştii l-au pus primar. A venit cu miliţia şi a invitat pe toţi oamenii să meargă la primărie, dar toţi au râs şi nu s-au dus. În noaptea următoare au fost deportaţi preotul, notarul, învăţătorul şi câţiva membri mai importanţi. După aceea i-a chemat din nou. S-au dus doar câţiva. În noaptea care a urmat au fost deportaţi alţii; erau luaţi din casele lor şi duşi au fost pentru totdeauna. A treia oară i-a invitat din nou. Acum s-au dus toţi. Noul primar le-a făcut propunerea să meargă în biserică. S-au dus la biserică. Le-a ţinut o cuvântare, apoi a poruncit să scoată băncile afară şi i-a pus să danseze. Bătrânul spuse că şi fata şi băiatul lui au dansat, nimeni nu a putut scăpa. Acesta este sacrilegiu local: din biserică au făcut sală de dans, dar alţii au făcut grajduri pentru cai.

Sacrilegiu real - poate cel mai greu, este împotriva lucrurilor sfinte. Dacă cineva scuipă o cruce, o icoană, calcă în picioare Sfânta Împărtăşanie se duce şi se cuminecă cu nevrednicie - fără să-şi fi mărturisit păcatele, sau a ascuns un păcat de moarte şi se împărtăşeşte, comite sacrilegiu real; îşi bate joc de lucrurile sfinte.

Îmi spunea un medic din Constanţa că el a fost ofiţer în armată şi a ajuns prizonier în Rusia. Spunea că lor le-a făcut un fel de închisoare pentru prizonieri, un lagăr într-o biserică. Era o biserică foarte înaltă, iar înăuntru erau zece paturi puse unul deasupra altuia, încât abia te puteai urca până sus. Toate icoanele şi picturile au fost zdrobite cu dalta. Numai una a rămas pe cupolă, căci acolo nu s-au putut urca. Era o pictură cu Isus Cristos, Pantocrator. Comandantul lagărului a promis raţie dublă de mâncare pentru cine va avea curajul să se urce acolo sus să distrugă pictura. Doi prizonieri germani au hotărât să urce şi să distrugă pictura. Aşa s-au instalat schele, iar ei, cu ciocane şi dălţi, au urcat sus. Când primul a lovit cu dalta, nu se ştie din ce cauză a căzut la pământ şi a murit pe loc. Al doilea a strigat: "Eu nu, eu nu ..."; a coborât ruşinat de pe schele. Se poate să fi simţit un regret în clipa când a ridicat dalta. Oricum, toţi au văzut în această moarte o pedeapsă a lui Dumnezeu. Să ne ferim de sacrilegii pentru a ne bucura de prietenia lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru. Amin!