2 august 1990
Dragi credincioşi,

Vorbind despre iubirea lui Dumnezeu, amintesc poate cel mai mare cuvânt pe care Dumnezeu l-a spus Profetului Ieremia: "Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine" (Ier. 31, 3).

Dumnezeu ne-a iubit din veşnicie. Unii dintre noi nici nu înţeleg ce este veşnicia; când zic veşnicie, înţeleg că este un timp nedeterminat, foarte lung. Veşnicia este în afara timpului. Este o trăire a unui moment permanent, un prezent continuu. Dumnezeu spune: "Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine", adică nu cu o iubire omenească, care ţine cât durează viaţa pământească, ci cu o iubire care nu are trecut şi sfârşit, ci un prezent continuu. Înainte de a fi pământul, înainte de a fi materia, înainte de a fi îngerii în ceruri, Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire eternă.

Dacă ne-am întreba: "Oare de ce a creat Dumnezeu tot ce există în natură?", am putea răspunde: "Pentru fericirea noastră." Toate frumuseţile din natură care ne înconjoară, sau cerul înstelat cu miliarde de stele şi aştrii, au fost create din iubire pentru noi. Să luăm spre exemplu spaţiul cosmic. Soarele, izvor permanent de lumină, căldură şi energie pentru noi pământenii, ne este indispensabil pentru viaţă. Distanţa de la pământ la soare este de 149 milioane Km. Lumina, care se propagă cu 300.000 Km/secundă, ajunge la pământ în 8 minute. Dar, soarele este o stea mică în Calea Lactee, o galaxie care are o lungime de 100.000 de ani lumină şi este formată din aproape 1.000 de miliarde de stele. În Calea Lactee sunt stele cărora le trebuie zeci de mii de ani ca să ajungă lumina până la noi.

Fizicianul american Richard Morris estimează că universul are aproximativ 10 miliarde de galaxii. Cea mai apropiată stea de pământ este Proxima Centaura, aflată la 4 ani şi jumătate lumină. Dar, lumina se propagă cu 300.000 Km/secundă. Aceşti 4 ani înmulţiţi cu secunde, ore, luni, ani... ce distanţă uriaşă! Savanţii se mândresc că au putut să descopere unele din tainele Universului, dar cu cât mai multă admiraţie merită Fiinţa Supremă, care le-a creat pe toate din nimic.

Dumnezeu a iubit pe om atât de mult încât l-a dat pe Unicul Său Fiu ca jertfă pentru salvarea lui. Cum zice profetul Isaia: "Dacă se vor clătina munţii şi vor porni dealurile să umble, Eu nici atunci nu-mi voi uita de tine (...) Veniţi să vă strâng la pieptul meu, să vă dezmierd pe genunchii mei, cum îşi alintă mama copiii, aşa vă voi mângâia pe voi".

Isus Cristos sau Cuvântul, înainte de a se fi întrupat, vine de la Tatăl prin naştere, adică Isus Cristos provine de la Tatăl prin naştere. Ce este naşterea? Naşterea este provenienţa unei fiinţe raţionale de la o altă fiinţă raţională. Despre o pisică, un câine sau o vacă, nu se spune că a născut, ci a fătat. Numai oamenii se nasc. Cuvântul Isus este născut din veci din Dumnezeu Tatăl. Niciodată n-a fost Dumnezeu Tatăl mai bătrân decât Fiul şi nici Fiul mai tânăr decât Tatăl. De aceea, când Mântuitorul vine în lume, spune: "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun sufletul şi-l pune pentru oile sale. Argatul, care nu este păstor şi căruia nu-i aparţin oile, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile mele, iar oile mă cunosc pe Mine" (In. 10, 11-13).

Mântuitorul ne arată câtă grijă are El pentru noi; El spune: "Iată, Eu stau la uşă şi bat, stau la uşa sufletului tău; dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine". Evangheliştii sinoptici, în special Marcu, spune că, venind Isus în Ierihon, cel mai apropiat oraş de Iordania, exista acolo un orb din naştere, pe care familiarii lui îl duceau de mână până la o răspântie, o încrucişare de străzi, unde era mai multă circulaţie, treceau mulţi oameni. El se aşeza acolo; avea lângă el o pălărie în care îşi punea banii şi cânta un cântec pentru ca Dumnezeu să se milostivească spre cei ce se milostivesc de el. Sfântul Marcu îi dă şi numele celui care sta lângă cale şi cerşea: Bartimeu, fiul lui Timeu. Poate se ducea şi singur acolo, pipăia cu bâta lui, deja cunoştea drumul, ştia câţi paşi să facă până acolo, cât sunt de departe zidurile. Orbii au un simţ deosebit al distanţelor, pe care cel care vede nu le bagă în seamă. Bartimeu sta şi cerşea acolo. Deodată aude o învălmăşeală mare. Aude cum toţi fug dintr-o parte în alta, unii se strigă, se cheamă. Se întreba: "Oare ce s-a întâmplat?". Numai el nu ştia nimic. Dar poate, el ştia mai mult decât alţii despre Isus Cristos. Ştia cum a înviat pe fiul văduvei din Nain, cum a vindecat pe orbul din naştere, pe paraliticul de la Betezda sau pe alţii, precum şi alte minuni făcute de Isus. Auzind o voce mai cunoscută, întreabă: "Ce s-a întâmplat, de ce fuge toată lumea?". I s-a spus că trece Isus din Nazaret.

El s-a sculat imediat şi a început să strige: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!". Oamenii au încercat să-l oprească să strige, că îl supără pe Învăţătorul; îi puneau mâinile pe gură să tacă. Dar, el striga: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine". Isus era aproape, dar el nu vedea că este lângă el. Isus, cu o voce blândă, îl întreabă: "Ce vrei să-ţi fac?". Mângâiat în suflet că i-a răspuns atât de blând, poate nimeni nu-i răspundea aşa blând, a zis: "Doamne, să văd!". Isus i-a pus mâna pe frunte şi i-a spus: "Fie ţie, după cum doreşti!". În momentul acela i s-au deschis ochii şi a văzut (Mc. 10, 46-52).

Dacă ne-ar întreba Isus pe noi: "Ce vrei să-ţi fac?". Cel mai bun lucru pe care-l putem cere este: "Doamne, să văd!". Amin!