22 iulie 1990
Dragi credincioşi,

Până acum v-am vorbit despre credinţă. Există trei virtuţi mari, pe care Isus Cristos ne-a învăţat să le practicăm, numite virtuţi teologale. Theos - în greceşte înseamnă Dumnezeu, teologale înseamnă că privesc pe Dumnezeu. Aceste trei virtuţi le amintim noi la începutul rozarului: cerem o credinţă tare, o speranţă neclintită şi o iubire arzătoare.

În artă şi în hagiografie, de obicei, aceste trei virtuţi sunt reprezentate astfel: credinţa - printr-o cruce; speranţa - printr-o ancoră; iubirea - printr-o inimă.

Astăzi vom vorbi despre speranţă. Speranţa este aşteptarea de la Dumnezeu a împărăţiei cerurilor, a fericirii eterne. Cuvântul virtute vine de la latinescul vir (bărbat), virtute - bărbăţie. Aţi auzit de cuvântul virtuos, un om specialist în muzică sau un mare artist sau orator. Virtutea înseamnă putere. Deci, speranţa este o virtute. Noi spunem la sfârşitul crezului cuvintele: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului". Noi aşteptăm de la Dumnezeu ca El să ne dea fericirea eternă. Pentru ce? Pentru că Dumnezeu e bun, a promis aceste lucruri şi se ţine de promisiune, dacă noi o cerem. Aceasta se vede, de exemplu, la dreptul Simeon, care aştepta venirea lui Isus şi a avut promisiunea de la Dumnezeu că nu va muri până nu va vedea pe Isus Cristos. Dreptul Simeon a crezut în promisiunea făcută de Dumnezeu, a avut speranţă.

Îngerul care a apărut Fecioarei Maria i-a zis: "Binecuvântată eşti tu între femei (...). Iată vei zămisli, vei naşte fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiului Celui Preaînalt se va numi" (Lc. 1, 28-31). Maria a crezut îngerului şi a aşteptat împlinirea acestor cuvinte. Trebuie să avem speranţă în promisiunile făcute de Dumnezeu.

Napoleon Bonaparte, împăratul Franţei, s-a dus într-o zi la un restaurant însoţit de un general. Ei s-au îmbrăcat în haine comune, să nu fie recunoscuţi, s-au aşezat la masă şi au servit cele comandate. Când să plece din restaurant, constată că nici unul nu avea bani. S-au adresat proprietarului restaurantului, promiţând că vor trimite banii, fără să spună cine sunt. Acesta a spus că îi va da la poliţie dacă nu plătesc imediat. Un băiat, care servea în local, a zis stăpânului că o să plătească el, căci i se părea că sunt oameni cinstiţi şi sigur vor plăti când se întorc. Cei doi au plecat. Când au ajuns acasă, împăratul a zis către general să ia bani, să ducă datoria băiatului şi să se intereseze cât costă restaurantul. Generalul s-a dus cu banii şi a întrebat pe proprietar cu cât ar vinde localul. A cerut 300.000 de franci. Generalul a numărat francii şi i-a dat băiatului să cumpere localul, drept răsplată pentru încrederea ce a avut-o în cei doi necunoscuţi.

Dacă un împărat pământesc dăruieşte o avere atât de mare celui care a avut încredere în el, ce va face Dumnezeu cel Atotputernic pentru cei care îşi pun speranţa în El? Desigur, dacă vrem ca Dumnezeu să ne dea, trebuie să ne silim să facem voia lui, să ţinem poruncile Sale. Noi nu trebuie să cădem în disperare sau lipsă de încredere în ajutorul lui Dumnezeu.

Citim în viaţa Sfântului Filip Neri că odată el s-a dus la o călugăriţă care trăia cu teama că va fi osândită la iad, ceea ce o tulbura foarte mult în devoţiunile pe care le făcea. Filip Neri îi zise: "Raiul va fi al tău". Însă sora a zis: "Imposibil". El a continuat: "Vezi, aceasta este prostia ta, pentru cine a murit Isus?". Ea a răspuns: "Pentru păcătoşi". "Ei bine, tu eşti o mare păcătoasă, deci Isus a murit pentru tine şi cerul este al tău!". După această convorbire, călugăriţa rămase liniştită.

Încrederea ne dă bucuria de a suporta totul, din iubire faţă de Isus care a zis: "Eu cu voi sunt, până la sfârşitul veacurilor!". Amin!