Vineri, 29 martie 2011  
Ss Marcu, ep, m, Ciril d, m si insotitorii lor (+ ...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: pr. Neamtiu

Duminica a patra din Post

Necesitatea credinței. Necredința

Sfântul Evanghelist Matei, istorisind, și el, minunea vindecării îndrăcitului, pe care ne-o prezintă Sfântul Marcu în pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie, ne redă răspunsul complet pe care Mântuitorul, după săvârșirea minunii, îl dă apostolilor care îl întreabă: "Pentru ce noi nu am putut să-l scoatem?" Isus le răspunde: "Pentru necredința voastră, căci adevăr vă zic, de veți avea credință cât grăuntele de muștar, veți zice muntelui acesta: Treci de aici acolo! și va trece și nimic nu vă va fi cu neputință" (Matei XVII, 19-20).
Mântuitorul proclamă deci răspicat și categoric necesitatea credinței pentru săvârșirea oricărei minuni "(...) și nimica nu vă va fi cu neputință". Și nu cere o credință extraordinar de mare, ci una... doar "cât grăuntele de muștar", dar, calitativ superioară, concentrată, densă, tare... ca o sămânță, o credință ce exclude orice îndoială, teamă, condiționare, credință la care încă nu ajunseseră nici apostolii, a căror "necredință", imputată lor de Mântuitorul, trebuie s-o interpretăm, conform textului grecesc, în sensul că ei aveau, încă, "o credință slabă".
Fiind credința începutul, temelia și rădăcina oricărei îndreptări, înseamnă că viața creștinului se naște, se hrănește și se dezvoltă din virtutea credinței.
Iată de ce nici o altă virtute nu a fost subliniată și poruncită cu mai multă străduință, de către Mântuitorul și de către apostoli, ca aceasta.
După Înviere, când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli să evanghelizeze și să boteze, adaugă: "Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu XVI,16). Iar Sfântul Pavel, în epistola către Evrei, XI,6, o spune răspicat: "Fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu, căci cel ce se apropie de Dumnezeu este dator să creadă că El există și că este dătător de plată celor ce-L caută."
Și tot Sfântul Pavel, în Epistola sa către Romani (II,22), zice: "Iar dreptatea lui Dumnezeu prin credința lui Isus Cristos este pentru toți și peste toți cei ce cred."
Sfânta Tradiție, prin glasul Conciliului Vatican, zice: "Fiindcă fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu, nimeni nu poate să ajungă la îndreptare fără ea". Iar marele Augustin afirmă: "Nu se ajunge la lumina slavei decât umblând pe cărările obscure ale credinței, fără care nici o virtute nu este meritorie înaintea lui Dumnezeu".
Dar nu numai Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ci chiar și mintea sănătoasă ne spune că noi, din moment ce suntem fiii lui Dumnezeu, avem datoria să ne cunoaștem Tatăl, precum și poruncile și dorințele Lui și să I le împlinim; pe de altă parte, ca să merităm Cerul, trebuie să săvârșim fapte bune, căci "tot pomul care nu aduce rod bun va fi tăiat și aruncat în foc" (Matei III,10). Or, fiind Credința unicul izvor al faptelor bune supranaturale, adică meritorii pentru Cer, și temelia întregii vieți creștine, rezultă că acolo unde lipsește Credința lipsesc și virtuțile și îndreptarea; de aceea fără ea creștinul e mort față de Cer, căci "dreptul din credință va trăi" (Evrei X,38).
Din cele spuse decurge obligația de a ne cunoaște credința. După cum știm din catehism, este necesar să credem explicit, ca să ne mântuim, următoarele adevăruri de credință:
Că Dumnezeu este unul în fire și întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt;
Că a doua persoană, Fiul, S-a întrupat și ne-a mântuit prin patima, moartea și învierea Sa;
Că sufletul este nemuritor;
Că Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul;
Că fără harul lui Dumnezeu nu ne putem mântui.
Aceste adevăruri trebuie în mod absolut crezute, adică cine nu le cunoaște nu se poate mântui, după cum nu se poate salva de la înec cel ce nu știe înota.
De asemenea, trebuie cunoscute și crezute, cel puțin în substanță, adevărurile cuprinse în Crez, poruncile, sacramentele, Tatăl nostru, Salutarea îngerească (Născătoarea). Dar acestea sunt necesare nu ca mijloc, ci din poruncă bisericească, adică cine, fără vina sa, nu le cunoaște se poate mântui, dar cine le ignoră din propria sa vină păcătuiește grav.
Totuși, pe lângă toate argumentele care dovedesc temeinicia și divinitatea credinței noastre - argumente asupra cărora am reflectat în prima meditație despre Credință - și împotriva dovezilor care ne arată necesitatea de a crede, de a accepta adevărurile de credință și a le trăi, este îngrijorător de mare numărul acelora care refuză să creadă, care iau în derâdere credința și pe cei ce cred; ca și al acelora care, deși născuți și crescuți în creștinism, își reneagă credința; iar numărul acestora se pare că tot mai mult crește.
În fața acestei realități consternante, ne întrebăm: Care sunt cauzele necredinței?
Înainte de toate trebuie să reamintim ceea ce am spus în prima meditație; credința este un dar al lui Dumnezeu. Isus o spune limpede: "Nimeni nu poate veni la mine, de nu-l va atrage Tatăl care M-a trimis" (Ioan VI,44). Deci, ca să credem, e nevoie de lumina divină a harului; or, fiindcă Dumnezeu "vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului" (I Tim II,4), rezultă că El oferă tuturor lumina credinței, numai că aceasta nu poate pătrunde, în multe suflete, din cauza piedicilor pe care ele le întâmpină în mintea, inima și voința omului.
Care sunt aceste piedici în calea credinței, cauze ale necredinței?
Cea dintâi este ignoranța. O domnișoară care călătorea în același compartiment cu un preot se lăuda cu necredința ei. Preotul, calm, o întrebă: "Dacă nu te superi, ai studiat religia?" Desigur, răspunse ea, am citit enciclopedia, pe Voltaire, pe Diderot... Dar operele lui Boussuet, ale lui Fenelon, ale lui Wiseman... le-ai citit? Nici nu știu că există. Dar vreun catehism ai studiat? Altceva nici n-am de făcut, decât să mă ocup cu astfel de lucruri? Atunci, iartă-mă - a încheiat preotul - dumneata nu spune că ești necredincioasă, ci spune mai curând că ești ignorantă. Studiază religia, și după ce vei cunoaște temeinic adevărurile de credință, nu vei mai vorbi astfel.
Întradevăr, sunt foarte mulți, dintre acei, ziși necredincioși care nu au deschis niciodată o carte de doctrină religioasă, ori măcar vreun catehism.
Faimosul literat francez La Harpe (ț 1803 - G. Mortarino, op. cit., p.304), poetul bacanalelor pariziene, la început profesa principiile Revoluției franceze, având legături cu enciclopediștii. Închis ca suspect, în celulă s-a convertit. Cum? În singurătate, începu să se întrebe: Mă găsesc eu oare în adevăr? Și inima îi răspunse: nu. Se dedică atunci meditației și studiului Religiei; ajutat de harul divin, ajunge la credință. Ieșit din închisoare, celor care îl întrebau cum și-a schimbat părerile, le răspundea: "Am ajuns să cred, fiindcă am studiat și cercetat. Faceți și voi la fel și veți crede".
A doua cauză a necredinței este orgoliul, care deseori se îngemănează cu ignoranța. Omul mândru se crede capabil să pătrundă totul și supune totul propriei critici, până și lucrările lui Dumnezeu, respingând ceea ce mintea lui mărginită nu poate înțelege. Parcă ar ține în mână o balanță: pe un braț al acesteia ar pune cuvântul lui Isus, învățăturile Apostolilor, ale Sfinților Părinți și ale sinoadelor ecumenice, credința milioanelor de martiri, a oamenilor de știință și de artă. Pentru oamenii cu bun simț aceste imense mărturii ar constitui o dovadă suficientă ca să creadă. Dar omul nostru, pretins savant, cu un aer de superioritate sfidătoare, așează pe celălalt braț al balanței autoritatea sa, pe care o crede indiscutabilă și atârnând mai greu în cumpănă decât toate mărturiile divine și umane de pe brațul celălalt. Ce prezumție, ce îngâmfare ridicolă și stupidă!
Dar, dintre toate, principalul și cel mai mare obstacol în calea credinței este corupția inimii, pervertirea morală. Creștinismul este dușmanul declarat și implacabil al plăcerilor senzuale dezordonate, al tuturor patimilor; cum l-ar putea simpatiza inimile stricate de vicii? "Rupe cu păcatul și a doua zi vei fi credincios" - spunea marele filosof și matematician Pascal. "Respingând buna conștiință, au căzut în necredință", spune Sfântul Pavel (I Tim 1,18).
Tot el, în alt loc, vorbind despre vina și pedepsirea păgânilor, zice: "Căci cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au mărit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au făcut nebuni în cugetele lor și s-a întunecat neînțelegătoare inima lor (...). Pentru aceea i-a și lăsat Dumnezeu în poftele inimilor lor, în necurăție, ca să-și pângărească trupurile între ei înșiși; care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: și au cinstit și au slujit făpturii mai mult decât pe Făcătorul (...)" (Romani I,21, 24-25).
Ajuns în sclavajul patimilor neînfrânate și neavând tăria de a se smulge din cătușeșe lor, omul, spre a-și anestezia conștiința, caută dovezi împotriva existenței lui Dumnezeu, al cărui rechizitoriu nu-l poate suporta. Astfel, glasul conștiinței devine tot mai slab până când amuțește totul. Împietrit, păcătosul trăiește în păcate fără să-și mai facă probleme de conștiință. Dar nu rare sunt cazurile când astfel de necredincioși, ajunși la grea cumpănă sau în clipa morții, se convertesc, printr-un har special al lui Dumnezeu.
Astfel, necredincioși faimoși ca: Montaigne, La Mettrie, Montes\uieu, Boulanger, în momentul morții se întoarseră spre Crucifix și își mărturisiră public credința. Însuși Voltaire, maestrul lor, mărturisindu-și greșeala în fața prietenilor săi, Diderot și DOAlembert, le zise: "Mergeți de la mine, voi sunteți cauza pierzării mele. Iadul se deschide, cad în el, sunt pentru totdeauna pierdut". Tot el spunea: "În clipa morții, mincinoșii spun adevărul".
Iubiți credincioși! Nu știința multă este pricina necredinței, ci știința falsă și orgolioasă, aceea care crede că poate explica totul, care ignorează principiul cauzalității ultime a fenomenelor, care se crede suficientă sieși și nu admite decât ceea ce poate supune experimentului științific. De aceea, pe drep cuvânt afirma un savant că știința puțină îndepărtează pe om de Dumnezeu, pe când știința multă îl apropie. Marele Pasteur declara că are credința unui breton, iar dacă ar cunoaște și mai multe, ar avea credință unei bretone. Ignoranța, orgoliul, interesele materiale meschine, păstrarea unei înalte poziții sociale, lașitatea, viciile de tot felul îl pot împiedica pe om să creadă sau îl pot face să-și disimuleze fariseic credința, dar în ceasurile cruciale apare momentul adevărului, când credința răbufnește, când fața adevărată a omului iese din străfunduri la lumină și strigă în gura mare. Dumnezeu se servește de cataclisme și calamități cum sunt inundațiile și cutremurele, spre a-l pune pe om față în față cu sine, a-l confrunta cu marile adevăruri ale vieții și a-și găsi sau regăsi adevăratul său loc în univers care este nu de rob al propriei producții, ci acela de stăpân al ei, de fiu al lui Dumnezeu Creatorul său, de colaborator al Lui la desăvârșirea sa și a semenilor săi, printr-o credință vie, faptică, adică prin iubire, care este virtutea supremă. Amin.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact