Joi, 28 martie 2011  
S Stefan Taumaturgul, c (+ 813). S Ilarion cel Nou...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: pr. Neamtiu

Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Sfânta Taină a Pocăinței

"Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta,
și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul Tău."
(Luca XV,21)


În capitolul al cincisprezecelea din Evanghelia sa, Sfântul Luca ne redă trei parabole, prin care Mântuitorul pune în lumină bucuria mare ce o pricinuiește în cer întoarcerea păcătoșilor; și anume: parabola cu oaia rătăcită pentru care păstorul lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a merge în căutarea ei și, aflând-o , o pune pe umeri, bucurându-se, și apoi își cheamă prietenii și vecinii să le împărtășească bucuria; parabola femeii care, pierzându-și o drahmă din cele zece pe care le avea, aprinde lumânarea și o caută prin toată casa, iar după ce o găsește, își cheamă prietenele și vecinele pentru a se bucura împreună; și, în sfârșit, parabola fiului risipitor, citită astăzi, oglinda cea mai fidelă și înduioșătoare a nețărmuritei iubiri cu care Părintele Ceresc Își îmbrățișează fiul rătăcit, adică pe păcătosul care se întoarce la sânul Său cu o adevărată căință, mărturisindu-și vinovăția în Sfânta Taină a Spovedaniei.
De la părerea de rău firească, egoistă, pricinuită de constatarea propriei mizerii, a stării de plâns în care ajunsese, și de pierderea confortului și fericirii de care se bucura în casa părintelui său, fiul rătăcit ajunge să fie pătruns de o durere superioară, dezinteresată și profundă: aceea de a fi nesocotit inima cea atât de iubitoare a tatălui său, durere ce îl determină să ia hotărârea fermă de a se întoarce imediat la tatăl său. "Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu (...)." Și, fără a mai sta pe gânduri, se scoală, lasă totul și pleacă. "Și, încă departe fiind, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă; și, alergând, a căzut la gâtul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: «Tată, greșit-am la cer și înaintea ta, și nu mai sunt vrednic a mă numi fiul tău.» Tatăl însă, în semn de iertare și reprimire în grația sa și în demnitatea de fiu și moștenitor, le zise slugilor: «Aduceți haina cea mai frumoasă și îmbrăcați-l și dați-i inel în deget și încălțăminte în picioare; și aduceți vițelul cel gras și înjunghiați-l și, mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acesta era mort și a înviat, era pierdut și s-a aflat»" (Luca XV, 18-24).
Iată, exprimată aci atât de plastic, întâlnirea păcătosului pocăit, în spovedanie, cu Tatăl Ceresc care-l îmbrățișează, iertându-l și redându-i demnitatea de fiu. Haina cea frumoasă, cea dintâi, este veșmântul imaculat al harului sfinților primit în Botez, în care omul se naște ca fiu adoptiv al lui Dumnezeu, har ce se pierde prin păcatul de moarte și se redobândește prin Sfânta Spovedanie; inelul pus în deget e semnul demnității și drepturilor de fiu și al iubirii paterne a lui Dumnezeu față de păcătosul întors la El prin pocăință, iar ospățul pe care tatăl îl face în onoarea fiului reîntors acasă, este imaginea bucuriei pe care o pricinuiește lui Dumnezeu, îngerilor și sfinților, Cerului întreg, păcătosul întors la Dumnezeu, păcătos care fusese cu adevărat mort sufletește și acum a înviat, și care fusese pierdut și acum s-a aflat.
Când am vorbit despre virtutea pocăinței, am subliniat că este necesar s-o deprindem ca virtute toată viața, deoarece purtăm în noi până la moarte imboldul păcatului. Dar pocăința, ca virtute, singură nu este suficientă pentru a ne împăca întotdeauna și pe deplin cu Dumnezeu. De aceea, Isus Cristos, în nețărmurita Sa iubire, a întemeiat sacramentul sau Taina Pocăinței, această baie a renașterii spirituale, în care cel ce își mărturisește păcatele cu părere de rău sinceră și supranaturală și cu hotărâre de îndreptare, primește, prin dezlegarea dată de preot, iertare de la Dumnezeu.
Pocăința ca Taină, adică Sfânta Spovedanie, cum știm, a fost rânduită de Mântuitorul când, zicându-le apostolilor: "Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în Cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în Cer" (Matei XVIII, 18), le-a dat puterea dumnezeiască de a legifera tot ce era necesar pentru mântuirea sufletelor, deci, implicit, și puterea de a înlătura legătura păcatelor, piedică ce se opune mântuirii. Isus le-a conferit în mod explicit această putere, după înviere, când, suflând asupra lor, le-a zis: "Luați Spiritul Sfânt: cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta, și cărora li le veți ținea vor fi ținute" (Ioan XX, 22-23).
Întrucât, după cum reiese atât de clar din acest text, iertarea păcatelor cuiva este condiționată, din însăși porunca lui Isus, de dezlegarea dată de apostoli (și deci și de urmașii lor), înseamnă că acela care vrea să se împace cu Dumnezeu este obligat să se supună acestei puteri divine, mărturisindu-și păcatele în scaunul Sfintei Spovedanii. Această obligație de a ne mărturisi este atât de categorică, încât - și să notăm bine acest lucru foarte important -, chiar dacă în circumstanțe de forță majoră, cum este un pericol de moarte iminentă, am izbutit, în lipsă de preot, să ne stârnim căința perfectă - care știm că ne împacă cu Dumnezeu chiar și în afara Sfintei Spovedanii -, ne rămâne totuși obligația strictă ca, după ce am trecut peste pericol, să ne spovedim cât mai curând posibil. De altfel, obligația de a ne spovedi o avem ori de câte ori, după o matură examinare, conștiința ne spune că ne aflăm în stare de păcat greu, de moarte. De aceea, este mare greșeală în care se complac unii creștini de a se mulțumi să se spovedească numai o dată pe an, chiar dacă își simt tot timpul sufletul împovărat cu păcate de moarte. Mai mult, spovedania deasă este recomandabilă chiar și în lipsa păcatelor grele, deoarece ea ne dă nu numai certitudinea că păcatele lesne-iertătoare ni s-au iertat, ci și harurile ajutătoare necesare spre a le putea evita, ea fiind, astfel, un mijloc dintre cele mai eficiente pentru înaintarea pe calea desăvârșirii și sfințirii vieții.
Dar, în legătură cu spovedania deasă, mulți își pun - și nu fără temei - întrebarea: Cum se explică faptul că există atâția creștini care, deși se spovedesc des, continuă să rămână, după ani și zeci de ani, aceiași, cu vechile defecte și apucături, cu alte cuvinte, cel puțin în aparență, bat pasul pe loc în viața spirituală ? Unde trebuie căutată cauza ? Nicidecum în spovedania însăși ca Taină, deoarece până și cel mai bun medicament poate să nu-și producă efectul dorit, ba poate chiar să strice, dacă nu este administrat cum trebuie. Adevărata cauză, așadar, trebuie căutată în felul greșit în care cei mai mulți creștini își fac examenul de conștiință. Ei nu se coboară cu analiza până la rădăcina răului din ei, care e așa numitul defect sau păcat dominant, adică acela care stăpânește sufletul și din care se nasc, ca dintr-un izvor otrăvit, toate celelalte păcate. Acest păcat dominant este, de obicei, unul din cele șapte păcate capitale. De obicei, penitentul, urmând chestionarul celor zece porunci dumnezeiești, al poruncilor bisericești, al păcatelor împotriva Spiritului Sfânt ș.a.m.d., își scrutează conștiința cu cea mai mare grijă de a nu scăpa nici o greșeală, nici un amănunt, de a înregistra, bunăoară, până și gândurile fugare la care nu a consimțit, dar el nu se întreabă: Care este patima, pornirea ascunsă în firea mea, de unde țâșnește toată această puzderie de greșeli, mai mici sau mai mari ? Pentru a o descoperi, penitentul trebuie să coboare în zonele obscure ale sufletului, să-și studieze temperamentul, înclinațiile ascunse sub amorul propriu, substratul atitudinilor și reacțiunilor față de anumite situații, motivul clevetirii, invidiei, urii.
În această explorare a adâncurilor sufletești, un ajutor prețios îi pot oferi penitentului observațiile binevoitorilor, ale membrilor familiei sau prietenilor, care îi cunosc caracterul. Pe mulți îi auzim spunând: "Cutare are multe calități, dar... e înfumurat" sau, despre un altul: "Are inimă bună, dar se supăra repede". Acel "dar"plin de rezerve dezvăluie, de obicei, păcatul dominant, acel monstru cu multe capete care, din umbră, îl trage pe om spre păcat. După ce a izbutit să-l descopere, sufletul trebuie să-și concentreze asupra lui toate eforturile, cu hotărârea fermă de a-l decapita, de a-l smulge din rădăcină, făcând astfel să dispară și păcatele care se nasc din el și din care sufletul vrea să se elibereze. Bunăoară, dacă rădăcina vorbirii de rău, a judecăților la adresa aproapelui este lipsa de ocupație, lenea, nu ne vom mulțumi să spunem în spovedanie că am vorbit de rău pe alții, ci vom mărturisi că aceasta am făcut-o din pierdere de timp, și ne vom hotărî să folosim timpul în lucruri utile, iar seara ne vom examina și asupra felului în care ne-am îndeplinit, în cursul zilei, hotărârea luată în mărturisire și reînnoită zilnic. Sau, dacă la originea bârfelilor stă mândria, care-l face pe om să se prețuiască mai mult decât este, spunând ca fariseul: "Doamne, mulțumescu-ți că nu sunt la fel cu ceilalți oameni (...)", atunci nu ne vom mulțumi să mărturisim, pur și simplu, că am vorbit de rău, ci vom adăuga că am făcut-o din trufie, și ne vom hotărî să ne examinăm insistent asupra acestui punct, spre a ne cunoaște mai bine propriile slăbiciuni, pentru a le combate energic; iar când vom fi ispitiți să judecăm pe alții, vom pune peste ei vălul propriilor noastre scăderi, pentru ca, privind, să nu vedem decât păcatele noastre, și vom lăsa toată judecata, privitor la semeni, pe seama lui Dumnezeu, singurul judecător negreșelnic. Apoi, în tactica împotriva păcatului vom concretiza, vom particulariza atacul. Nu ne vom mulțumi să ne spunem în general: voi fi mai bun, mă voi feri de păcat; ci vom zice: voi face acest lucru, în aceste împrejurări, cu aceste mijloace, avându-l de model pe Isus, autorul desăvârșirii mele, modelul smereniei, răbdării, îngăduinței, lepădării de sine, iertării.
Procedând cu statornicie în felul acesta și, bineînțeles, intrând în scaunul Sfintei Spovedanii cu dispozițiile sufletești cerute, această Taină nu va întârzia să-și arate, în viața noastră de fiecare zi, roadele așteptate. De fiecare dată, ea va fi o urcare pe o nouă treaptă, pe urcușul atât de anevoios al desăvârșirii creștinești. Amin.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact