Astfel zugrăvește Biserica, în condacul sărbătorii de azi, icoana nopții de mister în care cerul și pământul își unesc glasul pentru a preamări coborârea în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Astăzi se împlinesc nădejdile de veacuri ale omenirii care zăcea de milenii "în întuneric și în umbra morții". Cuvântul veșnic al Tatălui se face om, pentru ca pe om să-l mântuiască, adică să refacă, prin jertfa Sa de pe Cruce, legătura omului cu Dumnezeu, ruptă prin păcatul protopărinților noștri.
Mânat numai și numai de nețărmurita-I iubire față de om, Dumnezeu l-a ridicat pe acesta, încă din clipa creării lui, la demnitatea suprafirească de fiu adoptiv, dar real, al Său, împărtășindu-i, prin harul sfințitor, propria Sa fire dumnezeiască și Unindu-Se astfel cu omul - creatura Sa - în chipul cel mai intim cu putință. Dar omul, lăsându-se amăgit de trufia de a fi egal cu Dumnezeu, a disprețuit darul primit de la Creatorul și Părintele său, și, nesupunându-se poruncii Lui, s-a prăbușit din demnitatea de fiu, în sclavia patimilor. Desprins de Dumnezeu și lăsat pradă propriilor pofte răzvrătite, și ele, contra voinței sale proprii, omul singur, cu firea sa grav rănită și slăbită prin cădere, nu se poate ridica acolo, de unde căzuse. De aceea, Dumnezeu, făcându-I-Se milă de mizeria omului, Se face El Însuși om, în persoana Fiului Său , pentru ca să repare cu firea Sa de om, în locul omului, vătămarea infinită pricinuită Lui de acesta, adică să ispășească păcatul omului și să-l împace cu Tatăl, redăruindu-i demnitatea de fiu al Lui.
Și cum își începe Fiul lui Dumnezeu această operă de Mântuitor? Să intrăm în staulul din Bethleem și, îngenunchind alături de Fecioara Mamă și Sfântul Iosif, să-L contemplăm pe Dumnezeu făcut prunc. Îl vedem, aci, pe Împăratul atotputernic al cerului și al pământului, ascuns sub cea mai umilă înfățișare de om. Trufia a fost aceea care l-a rupt pe om de Dumnezeu, vrând el să fie ca Dumnezeu. Iată de ce, acum, aci în iesle, Dumnezeu se smerește în locul omului, luând chip de rob. Cel neîncăput de univers se mărginește la locașul unei peșteri murdare și sărăcăcioase. În loc de palat: "peșteră străină rece, peșteră de dobitoace"; în loc de leagăn împărătesc, o iesle; în loc de așternut moale, "fân și paie"; în loc de mătase și purpură princiară, scutece sărăcăcioase. Și toate acestea erau "avere" străină. El, căruia Îi aparțin toate comorile lumii, s-a lipsit de toate din smerenie și iubire pentru noi.
Iată cum Își începe Isus opera de răscumpărare: luând asupra Sa, de bună voie, umilința, sărăcia totală, toate rigorile iernii și nepăsarea lumii care refuză să-L primească într-un adăpost omenesc, cald și confortabil.
Și pentru ce, încă, toate acestea? Ca să ne îndemne a ne despuia, și noi, de noi înșine și de orice atașament dezordonat pentru tot ce nu este Dumnezeu, pentru ca, eliberați astfel de orice piedici și legături pământești, să ne dăruim cu toul slujirii lui Isus, așa cum El ni s-a dăruit cu totul nouă. Din smerenie, să nu ne prețuim mai mult decât suntem, adică niște păcătoși porniți spre rău; să strivim egoismul, iubirea idolatră de noi înșine, mânia, ținerea cu încăpățânare la stimă din partea altora și la propriile păreri, antipatia, ura, răzbunarea, ponegrirea, vanitatea și luxul; să strivim trufia, mama tuturor acestor păcate, care ne orbește ca să nu ne vedem propriile noastre scăderi și păcate. Din iubire pentru Pruncul Isus, Săracul prin excelență, să ne detașăm sufletește de orice afecțiuni dezordonate pentru ceea ce este lumesc, pentru a ne păstra libertatea interioară a spiritului și a ne ocupa cu mai multă râvnă de singurul lucru cu adevărat necesar: sfințirea noastră prin însușirea virtuților lui Isus.
Când un pictor vrea să imortalizeze pe pânză portretul unei persoane, câtă grijă depune ca, înainte de fiecare trăsătură de penel, să-și arunce cu atenție privirea la model, ca nu cumva să greșească. Tot la fel, noi creștinii, chemați să reproducem în viața noastră chipul lui Isus, câtă strădanie trebuie să depunem zi de zi și clipă de clipă, ațintindu-ne mereu privirea la Isus, modelul nostru, pentru ca gândurile, vorbele, atitudinile, acțiunile noastre, să oglindească gândurile, vorbele, atitudinile și acțiunile lui Isus; ba să ne identificăm în așa măsură cu el, încât să devenim "alt Cristos", să ne transformăm în El până acolo încât să putem zice cu Sfântul Pavel: "trăiesc, dar de acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine". Prezența Lui în mine și identificarea cu El, cu voința Lui, va face ca El să fie izvorul, principiul întregii mele activități.
Iată care este, pentru noi creștinii, sensul adevărat și complet al sărbătorii Crăciunului. Un creștin adevărat socotește că e greșit a se mulțumi numai să-L contemple, în această zi luminoasă, pe Isus ca Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, și ca om, născut din Preacurata Fecioară, și să aniverseze, stând în jurul pomului de Crăciun, un eveniment ce s-a întâmplat în urmă cu aproape două mii de ani. Pentru creștinul adevărat, Cristos Pruncul e persoana vie, care, prin harul împăcării noastre cu El în spovedanie, prin nutrirea cu Trupul Său în Sfânta Cuminecătură și prin continua Sa acțiune asupra lui în deprinderea virtuților, se naște, crește și se desăvârșește în el, pe măsură ce el, creștinul, conlucrează cu harurile ajutătoare oferite lui de Isus spre a-și îndeplini obligațiile stării sale de viață, adică poruncile, acceptând să-și poarte, ca Isus și împreună cu Isus, crucea vieții.
Magii i-au dus lui Isus Pruncul, în dar, aur ca unui împărat, smirnă și tămâie ca Marelui Arhiereu, întemeietor al unui nou așezământ religios, al unei jertfe noi, Arhiereu care va sacrifica nu țapi și tauri, ca în Legea Veche, victime ce nu erau în stare să curețe spiritualicește pe păcătos și să-l împace cu Dumnezeu, ci Se va jertfi pe Sine Însuși, de bună voie, Tatălui, ca victimă de o valoare infinită, unica Jertfă demnă de Dumnezeu, împăcând astfel omenirea întreagă cu Tatăl.
Dar noi, mizerabilele lui creaturi, ce am putea să-I oferim azi lui Isus, ce dar, ce jertfă vrednică de iubirea Sa? Ce altceva, dacă nu potirul viu al inimilor noastre spălate în Sfânta Pocăință, poleite cu aurul virtuților creștinești: cu credință vie, cu iubirea aproapelui, manifestată prin îngăduință, răbdare și iertare; cu înfrânare și despuiere de vanitatea lumii și de orice înșelătoare ispită a ei, pentru ca astfel El să se nască și să și sălășluiască în noi, prin Împărtășirea cu Pâinea Vieții, nu ca în peștera rece și neînsuflețită, ci ca în Biserica Sa vie, pentru care El a venit pe pământ, ca s-o sfințească și s-o mântuiască.
Iată omagiul și bucuria ce se cade să I le facem astăzi lui Isus Pruncul, care, cu atâta duioșie, își întinde mâinile gingașe ca să ne cuprindă și să ne strângă la pieptul Său divin. Iată și bucuria ce trebuie să ne-o dorim unul altuia ca frați ai lui Isus, răscumpărați de El. În acest sens, să ne dorim sărbători fericite. Căci, pentru noi, creștinii, Bethleemul istoric nu are sens dacă nu e în același timp și Bethleemul euharistic, în care Cristos a devenit în mine forța motrice a întregii mele activități de fiecare zi. Dacă, pentru mine, Cristos nu s-a născut decât în peștera din Bethleem și nu în sufletul meu prin trăirea autentic creștinească, atunci zadarnic aprind lumânarea în noaptea de Crăciun, căci aceasta nu poate izgoni bezna și moartea din sufletul meu; zadarnic ascult mesajul de bucurie al colindelor, și tot în zadar cânt imnul îngeresc ce a răsunat în noaptea Preasfintei Nașteri: "Slavă în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ, între oamenii de bunăvoință." Zadarnic, pentru că într-un suflet mort el nu are nici un ecou.
Câtă durere și amărăciune îi poate pricinui Inimii lui Isus un astfel de suflet! De aceea, în această zi când Dumnezeu s-a coborât printre noi ca să ne împace cu Sine, să-I mulțumim că ne-a învrednicit să ne primenim sufletește și să-L primim, prin Sfânta Împărtășanie. Să ne reînnoim fidelitatea față de El, Regele nostru, și să-L implorăm să-Și reverse lumina Iubirii Sale peste noi și peste întreaga omenire sfâșiată de ură fratricidă, rod al înstrăinării de Dumnezeu.
În ciuda primejdiei unui cataclism fără precedent care amenință omenirea, noi, fiii Iubirii, să credem nezdruncinat în rodnicia rugăciunilor și jertfelor creștinilor strânși în jurul lui Isus, Domnul Păcii. Să credem că, până la urmă, aceste rugăciuni și jertfe, fecundate de harul lui Isus, vor face ca omul acestui veac, în goană nebună după o fericire iluzorie, istovit și dezamăgit de propria-i aventură, să-și dea seama de zădărnicia frământărilor lui și, ridicându-și din nou ochii la steaua Bethleemului, să înțeleagă că adevărata fericire și pace nu o va găsi decât înfăptuind în propria sa viață mesajul îngeresc, adică dând slavă lui Dumnezeu și practicând bunăvoința, iubirea față de semeni. Atunci când el, omul acestui veac, îl va fi proclamat pe Cristos ca Stăpânul suprem al inimii, rațiunii și voinței sale, adică, atunci când el își va fi răstignit în sine lăcomia, ura, pofta dezordonată după dominație și satisfacții egoiste, supunându-le minții și, pe aceasta, lui Dumnezeu, atunci, și numai atunci, se va înstăpâni pe pământ pacea Bethleemului, pacea lui Cristos, între singuratici, în familii și între popoare. Amin.