Greco-Catolic.ro

I. În faţa suferinţei şi a morţii

În urmă cu trei săptămâni, în duminica a XX-a după Rusalii, am asistat la minunea învierii din morţi a tânărului din Nain, unicul fiu şi sprijin al unei văduve, prima înviere săvârşită de Mântuitorul, mişcat, ca întotdeauna, de nemărginita Sa milă dumnezeiască faţă de suferinţa fizică şi morală a omului. Astăzi, Mântuitorul, după ce vindecă o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani şi îşi cheltuise zadarnic cu doctorii toată avuţia, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

1. În faţa realităţii dramatice a suferinţei şi a morţii se naşte întrebarea: de ce suferinţa şi moartea, şi care este atitudinea creştinului în faţa acestora? Răspunsul pe care ni-l dă revelaţia, credinţa, este scurt şi simplu. Suferinţa, cu tot spectrul ei necuprins, şi moartea sunt urmarea, pedeapsa păcatului strămoşesc. Răspuns cunoscut de orice creştin, dar considerat nesatisfăcător şi banal de către necredincioşi şi de către cei ce judecă superficial acest adevăr de credinţă ce constituie temelia credinţei şi mântuirii noastre. Aceştia spun: Cum poate fi suferinţa pedeapsa păcatului, de vreme ce durerea o găsim la toate animalele, chiar dacă acestea nu o conştientizează; şi toate fiinţele vii - plante şi animale - sunt supuse morţii, căci tot ce este compus este supus descompunerii şi morţii. Deci şi omul, având o componentă materială, este firesc să moară şi să se descompună. Fiind durerea, suferinţa, expreia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu păcatul. Da, aşa ar fi trebuit să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinţei şi a morţii, ridicându-l din ordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul cât şi cu sufletul lui. În clipa creării, i-a vărsat în suflet harul sfinţitor, adică viaţa divină, calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al fericirii Tatălui ceresc. Această viaţă divină urma să şi-o cultive şi s-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor teologale şi a virtuţilor morale supranaturale vărsate în sufletul său odată cu harul sfinţitor în momentul creării. În ce priveşte trupul, care în mod firesc ar fi trebuit să fie supus durerii şi morţii, Dumnezeu, printr-un privilegiu special, l-a creat scutit de suferinţă şi nemuritor, daruri mai presus de fire, numite daruri preternaturale, deoarece ele aparţin numai fiinţelor superioare lui, îngerilor, fiinţe fără trup, spirituale.

Dar, cum prea bine ştim, păstrarea acestor daruri supranaturale - al vieţii divine şi al scutirii de suferinţă şi moarte - şi transmiterea lor urmaşilor, omenirii întregi, a fost condiţionată de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protopărinţii noştri au încălcat acea poruncă, prin neascultare, deci prin păcat, ei au căzut din ordinea supranaturală, unde au fost ridicaţi, în ordinea naturală, pierzând astfel, odată cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică odată cu viaţa divină, şi privilegiul scutirii de suferinţă şi moarte.

Iată aşadar cum, pentru om, suferinţa şi moartea nu sunt ceva firesc, ci consecinţa păcatului originar. Protopărinţii, prin penitenţă şi speranţa în viitorul Răscumpărător, şi-au reprimit viaţa divină, s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-au mântuit, dar darul scutirii de suferinţă şi moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atât pentru ei, cât şi pentru toţi urmaşii lor. Şi dacă cineva ar obiecta că este nedrept ca descendenţii să fie pedepsiţi pentru păcatul părinţilor, căci vinovăţia este strict legată de cel ce a comis păcatul, îi răspundem că, deşi copiii care se nasc în sărăcie din pricina unor părinţi vicioşi şi leneşi nu sunt vinovaţi de sărăcia lor, ei - vrând-nevrând - trebuie s-o suporte, prin natura situaţiei. Păcatul, ca act, se impută numai celor care l-au săvârşit, strămoşilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamul omenesc, pierzând şi privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite şi, astfel, ne-am născut în această cumplită sărăcie spirituală, care este despuierea de harul sfinţitor, de scutirea de suferinţă şi de nemurire. Or, tocmai în această despuiere, nu în transmiterea vinovăţiei, constă păcatul originar, strămoşesc. Prin întrupare şi Răscumpărare ni s-a restituit şi nouă, urmaşilor, putinţa de a deveni fii ai Tatălui ceresc, adică harul sfinţitor, dar rămânem supuşi tuturor mizeriilor, bolii, ostenelilor şi morţii, înviind doar la judecata universală. Că de ce nu i s-au restituit omului şi darurile trupeşti amintite, rămâne o taină a înţelepciunii divine. Iar consecinţa acestei triste realităţi este că, în ciuda oricăror eforturi, omul nu v-a putea schimba pământul în rai, deoarece, cât va exista lumea, răul fizic şi moral va putea fi doar micşorat, dar niciodată stârpit cu desăvârşire. Orice orânduire social-politică ce ar urmări realizarea paradisului pierdut îşi va da seama că e o utopie, căci, deşi omenirea, în strădania ei de desăvârşire morală prin Evanghelie şi de progres economic printr-o tehnică avansată aplicată în spiritul evanghelic, ar putea să micşoreze răul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul şi, mai ales, nu va putea scăpa de moarte.

2. În faţa acestei realităţi de neînlăturat, care este atitudinea noastră, a creştinilor? Putem sta cu mâinile încrucişate? Trebuie numaidecât să ne resemnăm? Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morală naturală, sădită în conştiinţa şi inima lui şi desăvârşită prin porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, ca după pilda Fiului Său întrupat, modelul nostru suprem, să luptăm cu răul moral şi fizic, să micşorăm şi să alinăm, cât ne stă în putinţă, suferinţa noastră şi a semenilor. Isus a săturat pe cei flămânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviat morţii. El, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul drept răscumpărare, fericeşte pe cei milostivi şi ne avertizează că la judecată ne va cântări vrednicia cu măsura în care am ajutat pe aproapele în lipsurile lui, întrucât El se identifică cu toţi cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, întemniţaţi. "(...) Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut" (Matei XXV, 46). Iar dacă El ne-a învăţat să fim milostivi chiar şi cu cei care din vina lor au ajuns nefericiţi pierzându-şi bunurile materiale sau sufletul - cum ne arată parabola fiului risipitor - cu atât mai mult ni se cere să ajutăm pe cei ce nu sunt cu nimic vinovaţi de nenorocirea în care se află, cum sunt handicapaţii fizic şi psihic, orfanii şi văduvele, victimele calamităţilor naturale şi atâţia năpăstuiţi ai soartei.

Dar, dacă totuşi, pe lângă toate strădaniile, suferinţa nu poate fi eliminată din viaţa noastră şi a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurată, transformată în unealtă de sfinţire, de purificare şi unire cu Dumnezeu. Blestemul "Întru dureri vei naşte fii (...)", adresat de Dumnezeu primei femei, şi celălalt blestem adresat primului bărbat: "Întru sudoarea feţei tale să-ţi câştigi pâinea de toate zilele (...)", blesteme extinse asupra tuturor urmaşilor, pot fi convertite în binecuvântare dacă sunt acceptate în spirit de pocăinţă, drept pedeapsă pentru păcat.

Prin ce am putea repara şi ispăşi mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât oferindu-I, în unire cu Isus de pe Cruce, viaţa de fiecare zi, cu truda, lipsurile, necazurile şi suferinţele ei, participând, astfel, la jertfa răscumpărătoare de pe Calvar, deoarece iubirea Sa răscumpărătoare cere iubirea noastră ispăşitoare. Or, iubirea se dovedeşte prin jertfă, iar jertfa înseamnă suferinţă. "Sine labore, non vivitur in amore". (Fără suferinţă nu se trăieşte în iubire). Precum plăcerea izvorâtă din iubirea de sine dezordonată l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, tot astfel suferinţa, acceptată din iubire de Dumnezeu, îl reconciliază cu El, iar suferinţa supremă, moartea, îmbrăţişată cu o iubire desăvârşită, este în stare nu numai să-l împace pe păcătos cu Tatăl ceresc, ci şi să-l purifice de orice pedeapsă, cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus. Sfântul Grignon de Monfort, acel poet şi fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într-un minunat catren, ilustrează, prin cei trei crucificaţi de pe Golgota, cele trei atitudini posibile în faţa morţii:

"Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar,

Dar alege cu înţelepciune, căci este necesar

Să suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent,

Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit."

Nu suntem vrednici să alegem crucea din mijloc, a lui Isus Sfântul Sfinţilor, singurul fără păcat; dar departe să ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharului osândit care respinge suferinţa, nerecunoscându-şi păcatul. Vom alege deci crucea din dreapta, a lui Dismas cel pocăit, şi o vom purta pe urcuşul vieţii până sus pe Golgotha, cu smerenie şi căinţă, căci este singura care ne asigură învierea cu Isus spre viaţa veşnică. Amin.

II. Despre nemurire

"Nu plângeţi, căci nu a murit, ci doarme."
(Luca VIII, 52)

Mai mult decât oricare anotimp, toamna ne dă puternica senzaţie a schimbării şi trecerii lucrurilor, şi, poate tocmai din acest motiv, ea ne predispune la meditaţie. Rând pe rând, petalele florilor şi frunzele pomilor şi arborilor se îngălbenesc şi cad, una după alta, păsările îşi iau zborul spre alte ţări, mai calde, zumzetul albinelor şi al miilor de gâze amuţeşte. Toate trec, se scurg, se veştejesc, mor... Şi toată această schimbare de decor a naturii nu ne lasă nepăsători. Nu putem să nu ne întrebăm: Oare cu mine ce va fi? Eu unde merg? Mai ales că vedem şi auzim, noi înşine, căzând, asemeni frunzelor şi florilor, semeni ai noştri, cunoscuţi sau prieteni, pe care numai cu câteva zile înainte îi întâlniserăm pe stradă.

De la marile genii ale omenirii şi celebrii cârmuitori de popoare, până la anonimul cerşetor de pe stradă, toţi au trecut, toţi s-au stins. Dar oare au trecut într-adevăr cu totul, ca frunzele pe care le călcăm în picioare? Ori trăiesc undeva, într-o altă viaţă? Căci dacă frunză, vierme şi om au aceeaşi soartă, pentru ce mai şi trăim, ne zbatem şi suferim? Se poate sfârşi totul între patru scânduri? Nu. În străfundul fiinţei mele există ceva ce protestează la gândul unei nimiciri totale. Trupul meu, cu tot ce este compus din materie, se destramă, dar eu nu pot fi numai trup; este în mine ceva ce gândeşte, judecă, face planuri, iubeşte, doreşte şi vrea N chiar împotriva celor mai elementare cerinţe ale trupului; or, acest ceva cu alte aspiraţii decât trupul nu poate fi tină, căci tina toate acestea nu le poate face. Mai mult, în ciuda tuturor schimbărilor biologice din corpul meu, acest ceva rămâne acelaşi. Cu toate că, potrivit constatărilor biologiei, toate celulele organismului - afară de celulele nervoase - se reînnoiesc periodic, adică mor şi altele le iau locul, totuşi eu îmi păstrez conştiinţa că sunt acelaşi de când m-am pomenit pe lume, împotriva trecerii anilor, a schimbărilor din mine şi din jurul meu şi a încercărilor suferite. Este în mine ceva care a rămas în ciuda vicisitudinilor, identic, invariabil, ceva constant, permanent. Or, acest ceva nu poate fi decât o substanţă de o altă natură decât materia, ceva de natură spirituală, deci simplă, indestructibilă, nemuritoare. Această substanţă este sufletul.

Pe de o parte, inima, mintea şi voinţa mea îmi spun, iar, pe de altă parte, învăţătura Mântuitorului îmi confirmă că, deşi toate pier, eu am un suflet, care nu piere.

1. În inima mea există o dorinţă, o aspiraţie înnăscută spre fericire, ce cu nimic nu poate fi înăbuşită, dar nici satisfăcută pe deplin aici pe pământ. Inima mea nu poate să nu dorească fericirea. Chiar şi când cel disperat îşi curmă firul vieţii, o face în credinţa că pentru el moartea este mai bună decât viaţa, că dispariţia e un rău mai mic decât suferinţa.

Or, dacă cu moartea s-ar sfârşi totul, atunci fericirea ar trebui s-o aflu aici pe pământ. Şi în ce aş putea s-o aflu? În bogăţie? Dar, atunci, cine nu şi-a putut agonisi bogăţie, de ce a trăit? Şi, dacă fericirea ar consta în bunăstare, în avuţie, de ce acela care o posedă nu e fericit, ci mereu doreşte tot mai mult?

Sau ar putea sta, oare, fericirea, rostul vieţii, în bucuriile şi plăcerile simţurilor? Dacă ar fi aşa, majoritatea oamenilor nu şi-ar atinge scopul, fiind supuşi privaţiunilor de tot felul: subnutriţie, foame, şi boli. Ba chiar şi aceia care, având toate condiţiile, beau cu nesaţ până la fund din cupa plăcerilor, gustă amărăciunea şi deziluzia.

În sfârşit, ar putea sta, oare, fericirea omului în renume, în faimă ştiinţifică, artistică ori de altă natură? În acest caz, milioanele de necunoscuţi, care îşi împlinesc în tăcere şi totală dăruire de sine obligaţiile stării lor de viaţă, cum şi-ar atinge scopul?

Şi, chiar în ipoteza că bunurile înşirate ar putea fi dobândite de toţi oamenii, nici atunci omul nu ar fi fericit, căci toate sunt limitate, pe când inima omului aspiră spre o fericire nemărginită, dincolo de orice limită de spaţiu şi timp, neamestecată cu nici un fel de rău şi la adăpost de orice teamă de a o pierde vreodată. Or, poate afirma cineva, aici pe pământ, că posedă o astfel de fericire?

2. Dar nu numai inima, ci şi mintea omului însetează după fericire deplină pe care o caută în obiectul propriu minţii, care este adevărul. Dar ea nu se mulţumeşte cu un adevăr oarecare, relativ şi fragmentat, ci tinde spre adevărul total, absolut. Într-o continuă aspiraţie spre cunoaştere, ea vrea să cuprindă adevărul întreg şi fără eclipse. Or, cine se poate lăuda cu astfel de performanţă, când, pe măsură ce ştiinţele progresează, se deschid noi şi noi probleme şi taine pentru minte.

3. De asemenea, şi voinţa omului caută instinctiv binele. Ea vrea dreptatea, dar dreptatea desăvârşită, o dreaptă răsplată a faptelor sale. Viaţa însă îi prilejuieşte şi în această privinţă numai decepţii, deoarece, nu rareori, cel virtuos, cel bun şi drept suferă, fiind nedreptăţit, pe când celui rău îi merge totul din plin.

Or, dacă omul, prin toate cele trei facultăţi superioare ale sale, tinde spre o fericire deplină, şi dacă el nu-şi poate realiza această aspiraţie firească în această viaţă, oare nu cea mai elementară logică ne spune că trebuie să fie o altă viaţă în care el să şi-o poată satisface? Căci, dacă nu ar fi aşa, căutarea fericirii ar fi un mers fără sfârşit, un pelerinaj ce nu ar duce nicăieri, o fata morgana, o himeră, o absurditate. În acest caz, Dumnezeu nu ar fi înţelept, şi nu ar mai fi Dumnezeu, deoarece ar fi sădit în firea omului o dorinţă, o aspiraţie cu neputinţă de a fi satisfăcută; şi nu ar mai fi nici drept, pentru că, în vreme ce El a fixat tuturor celorlalte creaturi nu numai un scop, ci şi putinţa, mijloacele potrivite spre a şi-l atinge, singur omului, creaturii Sale cele mai desăvârşite, El i-ar fi sădit în fire o dorinţă, o aspiraţie spre fericire pe care să nu o poată atinge nici aici, nici într-o altă lume. A presupune însă acest lucru despre Dumnezeu, ar fi o blasfemie la adresa Creatorului universului şi o afirmaţie ce contrazice însuşi conceptul de Dumnezeu.

Nu. E cu neputinţă ca sufletul să nu-şi găsească într-o altă viaţă realizarea celor mai legitime şi mai profunde aspiraţii după fericire. E cu neputinţă să nu fie, trebuie să fie, există suflet nemuritor, există viaţă veşnică.

Mai mult, Învierea glorioasă a lui Isus ne dă certitudinea că nu numai sufletul îşi va găsi în acea viaţă fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuşi acest trup, supus morţii şi descompunerii, va învia prin puterea lui Isus cel Înviat, Biruitorul morţii, şi se va împărtăşi, dimpreună cu sufletul, de aceeaşi fericire în comuniune cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii. Nu putem concepe ca omul, această coroană a creaţiunii, să rămână nu numai neterminat, neîmplinit, ci definitiv distrus. Se poate oare împăca mintea cu gândul ca o simplă fotografie, un tablou sau o statuie să dureze secole ori chiar milenii, iar creatorul acestora, opera originală creată de Însuşi Dumnezeu, să fie înghiţită de neant, odată cu această existenţă vremelnică?

Nu; cea mai elementară logică respinge categoric o astfel de ipoteză şi exclamă cu poetul - dar nu în sens metaforic, ci propriu: "Non omnis moriar" Nu voi muri cu totul.

Precum viermele se închide vremelnic într-o gogoaşă obscură, ca într-un mormânt, pentru ca după un timp să iasă de acolo trasnfigurat, transformat într-un fluture, fiinţă cu un trup nou şi mai frumos, plutind în văzduhul scăldat în soare, tot astfel şi trupul nostru, plăsmuit din acelaşi pământ, trebuie să coboare în mormânt, pentru ca, lepădând acolo tot ce este pământesc, la învierea de obşte să se înalţe cu un trup nou, transfigurat, spiritualizat, nesupus descompunerii, şi să se împărtăşească de strălucirea şi fericirea sufletului cu care se va fi reunit pentru veşnicie.

Aceste adevăruri privitoare la suflet şi la învierea trupului, ni le confirmă minunea învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, minune la care am asistat ascultând pericopa evanghelică citită azi.

Iair, a cărui fiică era pe moarte, se îndoia de nemurirea sufletului; ba mai mult, când a auzit că fiica i-a murit, credinţa i s-a zdruncinat de tot. Isus, ca să-i arate că fiica lui doar a adormit, face apel la credinţa lui: "Nu te teme, ci numai crede şi se va mântui" (Luca VIII, 50), îi zice Isus. Cu toţii plângeau, cum plâng şi azi oamenii; şi vor plânge câtă vreme credinţa în viaţa veşnică nu va fi pătruns şi transformat mai adânc modul lor de gândire. Isus însă le arată că plânsul lor este fără temei, deoarece moartea nu e decât un somn: "Nu plângeţi, căci nu a murit, ci doarme" (Luca VIII, 52). Şi după ce îi scoate afară pe toţi cei prezenţi, apucând-o pe tânără de mână, îi strigă: "Copilă, scoală" (Luca VIII, 54). Într-o clipă s-au convins toţi, cu ochii, că moartea nu e decât un somn. Da, aceasta e moartea - în conştiinţa creştină - un somn. De aceea, încă de la începutul creştinismului, locul de veşnică odihnă s-a numit cimitir, cuvânt de origine greacă, însemnând dormitor.

Să trăim, iubiţii mei, în această certitudine dată de Isus, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viaţa fără sfârşit ce ne va pune în plenitudinea fericirii, căci în cer vom sorbi din însuşi izvorul fericirii, din Dumnezeu. Dacă nu ne lăsăm pătrunşi şi însufleţiţi de acest gând în toate acţiunile noastre, pierdem din vedere rostul adevărat al acestei vieţi şi preţul ei pentru veşnicie. Lumina credinţei în înviere ne dă tărie în suferinţă, convinşi că aceasta, purificându-ne, ne pregăteşte pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: "(...) necazul nostru de acum, curând trecător şi uşor, lucrează în noi o veşnică şi peste măsură de mare mărire; pentru că noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice" (II Corinteni IV, 17-18). Amin.