Greco-Catolic.ro

De ce să mă rog?

După ce Mântuitorul îl eliberează pe tânărul posedat de duh necurat, apostolii Îl întreabă pe Isus pentru ce ei nu au putut să-l vindece. Răspunsul Mântuitorului este, şi acum ca întotdeauna, categoric şi plin de semnificaţii: "Pentru necredinţa voastră (...)". Şi încheie: "Căci acest fel nu iese decât cu rugăciune şi cu post" (Matei XVII, 20). El proclamă deci aceste două mijloace - rugăciunea şi postul - ca singurele mijloace prin care sufletul se poate dezrobi de sub stăpânirea duhurilor necurate. Şi e uşor de înţeles acest lucru, deoarece puterea Satanei nu poate fi înfrântă decât prin puterea harului lui Dumnezeu, har care se obţine prin rugăciune; iar întrucât Satana nu încetează să aţâţe instinctele trupeşti spre a se răzvrăti contra legii lui Dumnezeu şi a-l despărţi pe om de Dumnezeu, e necesar şi postul, care, prin abţinerea de la mâncare, îmblânzeşte şi stăpâneşte aceste instincte, menţinându-le în cadrul legii şi zădărnicind astfel influenţa duhurilor rele asupra sufletului. Dar rugăciunea mai este necesară nu numai pentru a îndepărta, prin harul lui Dumnezeu, influenţa negativă a Satanei asupra instinctelor dezordonate, ci şi pentru a menţine sufletul în climatul pur al contactului cu Dumnezeu, Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfinţitorul nostru, în scopul de a-I aduce omagiul de adorare - ca fiinţe total dependente de El -, de mulţumită şi recunoştinţă pentru binefacerile primite şi de ispăşire pentru nenumăratele ofense pricinuite. În felul acesta, rugăciunea este respiraţia supranaturală a sufletului omenesc.

Mântuitorul subliniază nu o dată necesitatea rugăciunii: "Se cade pururea a se ruga şi a nu înceta". "Neîncetat să vă rugaţi". Dar, cu toate acestea, omul de azi se roagă atât de puţin, dacă se roagă, sau nu se roagă deloc. Şi dacă l-am întreba pentru ce nu se roagă, ne-ar răspunde: Trebuie să mă scol de dimineaţă ca să merg la birou, la uzină, la munca câmpului. Întors acasă mă aşteaptă alte griji... creşterea copiilor, aprovizionarea. N-am timp să mă rog!

Da, omul de azi susţine că nu are vreme să stea de vorbă, nici măcar câteva cuvinte, cu Creatorul şi Mâtuitorul său, ca să-I mulţumească pentru că i-a hărăzit încă o zi ca să se bucure de răsăritul soarelui, de minunăţiile firii, şi l-a ajutat să-şi îndeplinească îndatoririle faţă de societate. Nu are timp să facă seara un scurt bilanţ prin care să dea socoteală Stăpânului său de felul cum şi-a gospodărit în acea zi talanţii primiţi de la El, şi să-şi ceară iertare pentru neglijenţele comise. Omul în genunchi, creatura stând de vorbă cu Creatorul şi Tatăl său, iată atitudinea cea mai firească şi demnă de un om, căci exprimă realitatea fundamentală a fiinţei umane, aceea a dependenţei sale absolute şi conştiente faţă de creatorul şi Binefăcătorul său suprem de la care are totul.

Creaţiunea întreagă înalţă o perpetuă simfonie de laudă Creatorului. Omul, coroana creaţiunii, singura fiinţă cuvântătoare, e chemată să se încadreze în această simfonie cu o laudă conştientă, potrivit firii sale raţionale. Este oare normal ca în vreme ce soarele scaldă în fiecare dimineaţă cu lumina şi căldura sa viaţa de pe pământ, iar privighetoarea vesteşte cu trilurile ei începutul unei noi zile de muncă închinată Ziditorului, numai omul să rămână mut şi rece la invitaţia firii?

Dar constatăm cu durere că omul, această "trestie gânditoare" nu are vreme să se gândească la aceasta, nu are vreme să se ocupe de ceea ce este mai preţios în el - de suflet -, deşi Mântuitorul l-a avertizat: "Ce folos va avea omul de va dobândi toată lumea şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei XVI, 27). Dar, acelaşi om, care atunci când e vorba de rugăciune invocă criza de timp, multitudinea de preocupări şi îndatoriri care îl suprasolicită, risipeşte timpul cu atâta nepăsare în discuţii banale şi petreceri frivole.

"M-am rugat destul, dar în zadar", spun alţii. Destul? Dar ce înţelegi prin destul? De unde ştii cât este destul în rugăciune? Cu ce măsori rugăciunea? Poţi oare spune: "Doamne, Îţi dau atâta rugăciune, dă-mi în schimb ce Îţi cer"? Te-ai rugat şi nu ai primit? Poate, Dumnezeu, Părintele cel Preaînţelept şi a toate prevăzător, a socotit că rugăciunea ta nu a fost nici destulă, nici bună. N-a fost adică smerită, încrezătoare şi stăruitoare. Poate mai lipsea un Tatăl Nostru şi ai fi fost ascultat.

Te-ai rugat în zadar? Cine judecă rugăciunea după rezultatul ei palpabil, ca pe orice altă acţiune sau ocupaţie, înţelege greşit esenţa şi rostul rugăciunii; pentru că noi ne rugăm în primul rând dintr-o datorie fundamentală şi nu din calcul de câştig. Or, dacă ne achităm de o datorie faţă de cineva, mai putem pretinde ceva de la El? Şi care este această datorie fundamentală faţă de Dumnezeu? Aceea de a-L adora, de a-I arăta cu smerenie dependenţa noastră totală faţă de El, supunerea şi recunoştinţa pe care I le datorăm în calitate de creaturi ale Lui, precum şi mulţumirea şi recunoştinţa pentru darurile naturale şi supranaturale; şi totodată sentimentele de căinţă pentru ofensele pricinuite. Pentru toate acestea suntem datori să-I aducem lui Dumnezeu, în rugăciune, ofranda inimii şi a întregii noastre vieţi. Iar dacă după ce ne-am îndeplinit această multiplă datorie El vrea să ne dea ceva, aceasta o face din pură bunăvoinţă şi milostivire, nu pentru că ar fi obligat.

Te-ai rugat destul şi degeaba? Dar Sfânta Monica s-a rugat aproximativ şaisprezece ani pentru convertirea fiului ei Augustin, şi când, omeneşte s-ar fi crezut că totul e zadarnic, s-a dovedit tocmai contrariul: Augustin se converteşte şi devine unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii universale.

"M-am rugat şi n-am primit ce am cerut". Aceasta este adevărat; nu primim întotdeauna ceea ce cerem, chiar dacă cerem fierbinte şi stăruitor, deoarece uneori dacă am fi primit ce am cerut ar fi fost în dauna sufletului nostru. De aceea Dumnezeu, care prevede totul, ca un tată bun ce este, ne-a refuzat lucrul cerut, precum un părinte refuză să-i de-a pruncului său un fruct ispititor la înfăţişare, dar otrăvitor, sau un cuţit frumos. Şi aceasta o face chiar dacă pruncul se agită şi ţipă. Se poate spune oare că acel părinte e rău şi nu-şi iubeşte copilul?

Dar aici, în aceste cazuri, rugăciunea nu rămâne fără nici un răpuns pozitiv, fără un rezultat pentru noi, chiar dacă acel rezultat nu-l putem constata. Căci, dacă nu primim ceea ce am cerut, vom primi un dar mai preţios decât acela pe care, după vederile noastre înguste, l-am socotit atât de necesar. Şi anume, vom primi fie o mai mare înţelegere şi preţuire a lucrurilor spirituale, fie o mai mare conformare a voinţei lui Dumnezeu şi lăsare în purtarea de grijă a Lui, fie un alt dar de care noi nu ne dăm seama decât mult mai târziu, ori, poate, niciodată. Un lucru este însă sigur: nici o scrisoare adresată lui Dumnezeu cu gând curat nu rămâne fără răspuns.

Dacă seminţele de grâu aflate după mii de ani în mormintele faraonilor şi-au păstrat puterea de germinaţie, şi puse în pământ au încolţit, nici rugăciunile noastre fecundate de meritele Jertfei lui Cristos, fratele nostru mai mare, nu pot rămâne fără rod. Şi dacă acest rod nu-l vom vedea aici pe pământ, înseamnă că Dumnezeu ne rezervă pentru Cer un motiv spre a ne spori fericirea.

"Nu mă rog, pentru că nu ştiu, pentru că nu găsesc cuvintele potrivite şi gândul îmi fuge repede la lucruri străine de rugăciune" spun alţii. Acestora le răspundem că Dumnezeu se mulţumeşte să-I dăm ce avem. Şi, apoi, El nu caută cuvinte frumoase, ci vrea inima noastră; aceasta I-o putem dărui şi prin cuvinte simple. "Dacă ne doare că nu ne ştim ruga - zice Sfântul Augustin - deja şi aceasta este o rugăciune, căci înseamnă că vrem sincer să-L iubim mai mult, şi în faţa Lui are valoare nu atât darul, cât puritatea intenţiei, iubirea cu care I-l oferim şi care imprimă valoare veşnică până şi celor mai mărunte şi banale fapte. Iar cât priveşte distracţia în timpul rugăciunii, dacă o combatem prompt, reculegându-ne ori de câte ori ne fug gândurile în alte părţi, nu numai că rugăciunea noastră este bună, ci e mai meritorie decât atunci când nu am avea de luptat cu distracţia. Un păstor care ori de câte ori i se risipesc oile aleargă să le adune, se poate spune oare că nu e bun pentru că îi fug oile? Unul ca acesta nu are oare mai multe merite decât acela ale cărui oi pasc liniştite, iar el poate sta întins pe iarbă? Întocmai astfel stau lucrurile şi cu creştinul care, atunci când se roagă, trebuie să-şi adune mereu gândurile."

"Nu simt nici o atracţie şi nici o plăcere în rugăciune şi sunt într-o continuă uscăciune a inimii, ca într-un deşert fără apă", se plâng alţii, motivând abandonarea rugăciunii.

Dumnezeu, de obicei, are două moduri de a atrage sufletul la sine. Pe începători, care sunt încă atraşi de cele lumeşti, îi copleşeşte cu căldura mângâierilor sufleteşti, când ei se roagă. De aceea, aceştia se roagă cu o mare uşurătate şi simt o deosebită plăcere conversând cu Dumnezeu. Dar după un timp, pentru ca ei să nu se alipească de aceste mângâieri şi delicii spirituale mai mult decât de Dumnezeu - izvorul lor - la un moment dat Dumnezeu le ia aceste mângâieri, pentru a le arăta că acestea le-au fost date numai pentru a le dovedi cât este El de bun, şi că de acum pe El trebuie să-L caute şi de El trebuie să se ataşeze. Consecinţa este că aceste suflete rămân în uscăciune şi dezgust. Dar, în ciuda acestei stări, ele trebuie să persevereze în rugăciune, cu multă răbdare, până când Dumnezeu, socotindu-i destul de căliţi în renunţarea la cele lumeşti şi în căutarea dezinteresată a unirii cu El în spirit, îi va scoate din ariditatea pustiului şi le va reda lumina şi pacea Sa.

Dar dacă sunt atâţia care nu se roagă şi neglijează rugăciunea din diferitele motive arătate, sunt şi mulţi alţii care o practică greşit, deoarece o înţeleg greşit. Aceştia consideră rugăciunea, de o parte, iar restul vieţii, cu îndatoririle ei practice de zi cu zi, de altă parte, ca două realităţi separate care nu se pot împăca una cu alta. După aceştia, ca să poţi face o bună rugăciune, trebuie să încetezi cu totul a fi omul treburilor de fiecare zi, iar ca să-ţi poţi îndeplini bine lucrul trebuie să părăseşti rugăciunea. Aceasta este o greşeală fundamentală. Omul, în ansamblul său, constă din raţiune, afectivitate şi voinţă, sau activitate. Deci şi evlavia, ca să fie întreagă, adevărată, trebuie să cuprindă toate aceste compartimente ale vieţii omului. Acesta trebuie să tindă spre Dumnezeu nu numai cu mintea şi inima, ci şi cu vrerea sa, cu întreaga sa activitate; deci trebuie să se roage nu numai cu mintea şi cu inima, ci şi cu voinţa, cu energiile sale, spirituale şi fizice, prin împlinirea îndatoririlor impuse de locul său în societate. Deci, în sensul complet al rugăciunii, eu mă rog şi când scriu şi când fac calculele de birou, când rezolv problemele cetăţenilor, când construiesc, când repar ceva, când gătesc, când dau o mână de ajutor aproapelui, când vizitez un bolnav, căci toate aceste lucruri, şi altele, până la cele mai neînsemnate, eu le fac cu gândul că prin ele împlinesc voia lui Dumnezeu. Incomodarea din partea unui oaspete nepoftit, o întâmplare năpraznică, o boală ce te leagă de pat sau te împiedică de la datorie, o muncă neplăcută, prin toate acestea - dacă le primeşti ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, din iubire pentru el -, tu te rogi. În acest sens Isus ne zice: "Nu tot cel ce zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu care este în ceruri". Tot astfel trebuie să înţelegem şi celelalte cuvinte ale Mântuitorului: "Neîncetat vă rugaţi". În felul acesta, întreaga noastră viaţă se va transforma într-o continuă rugăciune, într-un imn înălţat Creatorului şi Răscumpărătorului nostru. Amin.