Greco-Catolic.ro

Învierea Domnului, fapt istoric

Cristos a înviat!

În decursul veacurilor omenirea a trăit zile mari de bucurie, dar şi de durere.

Frumoasă şi măreaţă a fost ziua când a răsărit întâia oară soarele; slăvită a fost ziua când cea dintâi făptură omenească a putut contempla pentru prima oară minunăţiile firii şi s-a închinat smerit în faţa slavei şi puterii Creatorului, oglindite în opera creaţiunii; memorabilă a fost ziua când Moise profetul, cu chipul luminat, s-a coborât din munte cu poruncile Domnului în mijlocul poporului ales; mare şi luminoasă a fost ziua Întrupării şi ziua Naşterii Domnului şi Mântuitorului lumii; înălţătoare au fost toate zilele când El a propovăduit Evanghelia mântuirii, precum şi ziua intrării Sale triumfale în Ierusalim, când a fost aclamat ca Împărat al lui Israil.

Tristă a fost însă ziua căderii omului din sfinţenia lui originară; îndoliate au fost zilele potopului şi amestecării limbilor, ziua pustiirii Sodomei şi Gomorei, ziua uciderii pruncilor de către Irod cel mare, ziua vânzării lui Isus de către Iuda...; dar, dintre toate, cea mai tristă zi din istoria omenirii a fost aceea a răstignirii şi morţii Creatorului vieţii, când pământul s-a cutremurat şi s-a despicat, cerul s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a rupt pe mijloc de sus până jos.

Dar, pe cât de zguduitoare şi întunecată a fost acea zi, pe atât de măreaţă şi strălucitoare a fost ziua Învierii lui Cristos, ziua celei mai curate bucurii şi a celei mai dulci mângâieri, căci, în această zi, El, Stăpânul vieţii şi al morţii, a zdrobit imperiul Satanei şi ne-a redăruit libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Cu adevărat "aceasta este ziua pe care Dumnezeu a făcut-o ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Psalm 117,24).

Atât de mare este această zi a Învierii, încât bucuria ei se răsfrânge în toate slujbele religioase şi se celebrează în toate duminicile; şi aceasta, pentru că Învierea Domnului este temelia credinţei noastre creştine, pe care o mărturisim cu toţii în mod solemn ori de câte ori recităm Crezul: "Şi a înviat a treia zi după Scripturi".

Întreaga Scriptură a Testamentului Nou: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Scrisorile Apostolilor, ne arată că toate profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, precum şi ale Mântuitorului însuşi cu privire la Învierea Sa, s-au împlinit până la ultima literă.

Dar tăgăduitorii transcendentului au căutat, în toate timpurile, să conteste şi să combată prin toate mijloacele faptul Învierii Domnului, în speranţa că, atacând şi subminând temelia creştinismului, vor izbuti să dărâme întregul său edificiu. Desigur, s-au înşelat şi se vor înşela. Ipotezele formulate de ei, pe cât de tendenţioase, pe atât de şubrede şi puerile, se pot reduce la patru:

1. Ipoteza furtului. Aceasta este cea mai veche şi îşi are originea în faptul că arhiereii şi bătrânii evreilor i-au mituit pe străjeri ca să spună că ucenicii l-au furat pe Isus în timp ce ei dormeau (Matei XXVIII, 11-15). Dar ne întrebăm: ce aveau să facă apostolii cu trupul unui mort, şi cum ar fi îndrăznit ei să-l fure când, după arestare, cuprinşi fiind de frică, toţi l-au părăsit pe Isus, iar Petru, cel mai curajos dintre ei, care de-abia a cutezat să intre în curtea arhiereului, s-a lepădat de Isus în faţa unei servitoare? Şi cum puteau ei să predice dogma Învierii Domnului şi a trupurilor din privirea la un cadavru?... Şi s-o predice cu atâta neînfricat curaj, încât să înfrunte prigoane şi chiar moartea? Şi apoi, chiar presupunând că ar fi cutezat să încerce să-l fure, paza romană era atât de severă încât furtul ar fi fost imposibil.

2. A doua ipoteză, aceea a morţii aparente, susţine că Isus pe cruce nu ar fi murit, ci numai şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut în letargie, iar, mai târziu, în mormânt şi-a revenit, şi-a rupt legăturile şi a ieşit din mormânt.

Ipoteza aceasta este tot atât de şubredă ca şi prima, deoarece nu numai toţi cei patru evanghelişti mărturisesc despre moartea reală a lui Isus, ci şi străjerii, care, văzând că e mort, nu-i sfărâmă fluierele, ca şi celorlalţi doi răstigniţi alături de Isus, ci unul dintre ei îi străpunge pieptul cu suliţa făcând să curgă din el "sânge şi apă". Or, sângele şi apa sunt dovada certă a morţii reale. De altfel, cum ar fi putut Isus, istovit de bătăi şi de chinurile crucificării, să ridice piatra "mare foarte" de pe mormânt şi astfel să iasă din el? Dar să presupunem că Isus nu ar fi murit pe cruce; se ştie totuşi că El a fost înfăşurat şi acoperit în întregime cu giulgiuri unse cu miresme, după vechiul obicei al evreilor. Putea El, oare, să reziste strâns atâta vreme în acele legături sufocante, într-un mormânt pecetluit, fără să moară?... Sau, admiţând prin absurd această posibilitate, ne întrebăm prin ce putere a rupt El feşele (găsite apoi - minune - aşa cum au fost înfăşurate, la o parte) şi a răsturnat piatra de pe mormânt?... La toate aceste întrebări, teoria morţii aparente nu poate răspunde.

3. Nici a treia ipoteză, aceea a viziunii sau halucinaţiei, nu poate înlătura minunea învierii. Dacă ucenicii şi femeile purtătoare de mir ar fi avut halucinaţii, vedenii, uşor se puteau vindeca de aceste stări morbide şi să revină la realitate, printr-o simplă vizită făcută la mormânt. Pe de altă parte, halucinaţiile şi vedeniile nu se pot manifesta simultan la "peste cinci sute de fraţi", a căror mărturie o invocă Sfântul Pavel (I Corinteni XV,6) şi după douăzeci de ani. Şi chiar dacă o masă de oameni atât de mare ar putea avea simultan vedenii şi halucinaţii, este cu totul de neînţeles cum, dintr-o asemenea eroare a unor astfel de oameni simpli şi bolnăvicioşi, s-a născut cea mai mare şi binefăcătoare revoluţie spirituală şi morală a omenirii: religia universală care este creştinismul? Nicăieri în istorie nu găsim un fenomen asemănător. Şi nu găsim fiindcă viziunile şi halucinaţiile nu nasc idealuri, nici eroi, şi cu atât mai puţin sfinţi. Creştinismul s-a născut dintr-o experienţă externă, dintr-un fapt istoric, pipăit şi controlat cu simţurile, fapt care a făcut apostoli neînfricaţi şi martiri.

4. Nici a patra ipoteză, aceea a miturilor, întemeiată pe analogiile dintre moartea şi învierea lui Isus şi moartea şi învierea zeilor din mitologiile păgâne, nu poate infirma faptul învierii Mântuitorului. Analogia non est genealogia. Analogia nu înseamnă numaidecât descendenţă comună. Simbolurile şi miturile numeroase din păgânism arată tocmai deosebirile esenţiale dintre păgânism şi creştinism, dintre mitologii şi Evanghelie, deoarece câtă vreme în mitologie totul este poveste fantastică, legendă necontrolabilă, Evanghelia este o istorie ce nu cuprinde nimic fabulos, extravagant, ci evenimente localizate în spaţiu şi timp, certificate cu martori oculari şi transmise posterităţii în scris. Aceşti martori au trăit şi au murit în credinţa şi morala învierii. Trăind consecvent cu această credinţă, ei au vestit pretutindeni cu cuvântul şi sângele lor, pe Cristos cel Înviat: "în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fapte I,8).

Faptul istoric al Învierii Domnului îl dovedesc martorii care au asistat la arătările Lui, după înviere: Maria Magdalena (Marcu XVI,9), Maria lui Iacob şi Salomeea (Marcu XVI,1), Apostolul Simon Petru (Luca XIV,34; I Corinteni XV,7), ucenicii Luca şi Cleopa, cărora Isus li se arată în drum spre Emaus (Luca XXIV,13-35), apostolii adunaţi la un loc, fără Toma (Ioan XX, 19-24) cărora, spre a le dovedi că nu este o nălucă, ci El în carne şi oase, le oferă mâinile şi picioarele spre a le pipăi, apostolii, fiind şi Toma de faţă (Ioan XX,26-29). La marea Tiberiadei, dimineaţa, apostolilor care stăteau pe mal obosiţi şi trişti după o noapte întreagă de pescuit fără nici un rezultat, le apare Isus; la porunca Lui ei aruncă din nou mreaja şi prind mulţime mare de peşti (Ioan XXI, 6). Isus li se arată apostolilor în Galileea în cele patruzeci de zile până la înălţare, iar mai pe urmă i se arată lui Saul - Sfântul Pavel de mai târziu - pe drumul Damascului (I Corinteni XV,8), pe când mergea în Damasc ca să-i prindă pe creştini şi să-i aducă în Ierusalim pentru a fi judecaţi.

Însufleţiţi de convingerea învierii lui Isus, apostolii devin, după pogorârea peste ei a Sfântului Spirit, propovăduitori neînfricaţi ai lui Isus Înviatul, pentru care ei îndură bătăi, prigoniri şi închisoare, declarând cu seninătate şi curaj, în faţa sinedriului, că ei nu pot să nu vorbească despre ceea ce ei înşişi au văzut şi au auzit - cum declară Sfântul Petru şi Sfântul Ioan -, adică despre Cristos "răstignit şi înviat". Şi, prin această mărturie a lor, pecetluită cu sângele martiriului, ei au cucerit o lume întreagă (Cf. Felea Ilarion, Duhul Adevărului, Arad, p. 139-146).

Aşadar, Cristos a înviat cu adevărat. Iată concluzia logică la care ne conduc dovezile istorice arătate.

Întreaga credinţă a apostolilor, a tuturor sfinţilor şi martirilor, precum şi mărturia de douăzeci de veacuri a Bisericii este zidită pe temelia de nezdruncinat a Învierii, pe mormântul gol din care a ţâşnit viaţa lumii. Iar adevărurile ce se desprind din această concluzie sunt măreţe şi transfigurante.

Cristos a înviat - înseamnă că Dumnezeu există.

Cristos a înviat - înseamnă că există viaţa veşnică şi Cristos este pârga, începătura învierii noastre la această viaţă.

Cristos a înviat - înseamnă că toate speranţele omenirii sunt îndreptăţite, toate problemele vieţii sunt rezolvate.

Cristos a înviat - înseamnă că toate profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate.

Cristos a înviat - înseamnă că toate Sfintele Taine încredinţate Bisericii Sale sunt mântuitoare; că ea, Biserica, este vestitoarea infailibilă a Cuvântului printre oameni şi continuatoarea lucrării divine de sfinţire şi mântuire a omenirii, până la capătul lumii: "(...) mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt; învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit; şi iată Eu cu voi sunt până la capătul lumii" (Matei XXVIII, 19-20).

Iată, dragii mei, pentru ce Învierea Mântuitorului este pentru toţi creştinii prilej de bucurie, mângâiere şi speranţă. Ea ne susţine voinţa de a trăi, deoarece singură ea dă sens şi valoare autentică, supranaturală, tuturor amănuntelor, în aparenţă banale, ale vieţii noastre de fiecare zi. Trăite în lumina Învierii, ele se transfigurează în tot atâtea nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Fără înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi arta, toată zdroaba şi toate năzuinţele spre un ideal; zadarnic spiritul de jertfă, zadarnică orice fel de renunţare, pentru că fără înviere totul sfârşeşte odată cu moartea. Numai în lumina Învierii toate acestea îşi primesc sens şi împlinire. Pentru înviere jertfim instinctele şi patimile dezordonate, pentru ea ne ducem greul crucii pe urma Crucificatului Înviat, pentru ea trăim şi pentru ea murim, convinşi că dacă trăim şi murim cu Cristos, adică dacă trăim după învăţătură Sa, omorând pe omul cel vechi, al păcatului, împreună cu Isus vom şi învia, întru mărire.

Să ne bucurăm deci, împreună cu Biserica, în această luminată zi a învierii, aşa cum ne îndeamnă ea în prima catavasie: "Cristos a înviat din morţi. Ziua învierii - să ne luminăm, popoare: Paştile Domnului, Paştile; căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut, pe noi cei ce cântăm cântare de biruinţă". Amin.