Pentru ca păcătosul să aibă toată încrederea în preotul la care se mărturiseşte, Biserica, mama cea mai bună, a adus o lege foarte aspră, care porunceşte ca preotul în nici o împrejurare să nu poată spune nimic din ceea ce a auzit la sfânta spovedanie, pentru că altfel i se ia pentru totdeauna patrafirul şi, nu numai că nu mai poate fi niciodată preot, ci este închis pentru vecie într-o mănăstire, ca să se pocăiască o viaţă întreagă.

Şi, har Domnului că până astăzi niciodată nu s-a întâmplat ca un preot să spună ceva din spovedanie. Au fost destui preoţi răi, au fost şi din aceia carea au părăsit preoţia, dar istoria nu cunoaşte nici un singur caz în care vreun fost preot să fi dezvăluit ceva din ceea ce a auzit la spovedanie. Au fost preoţi care, sub efectul unor boli grave care le-a produs delir, nu au dezvăluit niciodată nici cel mai mic păcat auzit la spovedanie.

Aduc aici câteva exemple despre felul cum ştiu să apere sigiliul sacramental câţiva preoţi.

Sfântul Ioan Nepomuk (din Cehoslovacia) hirotonit la Praga, unde a şi rămas ca preot, a început a predica atât de frumos, încât credincioşii se îmbulzeau la predicile lui. Regele Wenceslau, auzind de el, l-a numit predicator la curte. Regina Ioana, foarte încântată de predicile Părintelui Ioan, a început a se spovedi la el.

Într-una din zile regele Wenceslau l-a chemat pe Pr. Ioan la el şi i-a zis: "Spune-mi ce ţi-a mărturisit regina?" Zadarnic i-a promis regele că-l va numi episcop, că Pr. Ioan n-a vrut să-i spună nimica din spovedanie. Atunci regele l-a aruncat în temniţă şi a poruncit să-l chinuie în modul cel mai groaznic. Dar Părintele Ioan tăcu şi după aceste chinuri. Auzind regina despre îngrozitoarele chinuri suferite de părintele Ioan, s-a dus la rege şi l-a rugat să nu-l mai chinuiască, pentru că nici aşa nu are ce să-i spună, că ea nu se simte vinovată de nici un păcat împotriva lui.

Sfântul Ioan, scăpat din temniţă, s-a dus numaidecât într-un sat din apropierea oraşului Praga şi s-a rugat în genunchi în faţa icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei, să-l întărească pentru a suporta chinurile pe care avea să le suporte de aici înainte.

Şi a avut dreptate, pentru că regele l-a chemat iarăşi înaintea sa şi l-a ameninţat că dacă nu dezvăluie ceea ce i-a spus regina, îl aruncă în râul Moldava (Vltava), care curge prin oraşul Praga. Sfântul Ioan însă nici de data aceasta n-a vrut să dezvăluie nimic din spovedania reginei. Atunci regele a dat poruncă soldaţilor să-l arunce în seara aceea în Moldava.

Pe la orele nouă seara - era într-o zi de joi din luna martie 1393 - soldaţii îi legară picioarele de gât, încât se asemăna cu o roată, îi astupară gura cu un căluş de lemn ca să nu poată striga, şi-l aruncară de pe podul Karol în Moldava. Încă şi astăzi o tablă de marmoră indică locul de unde l-au aruncat în râu.

Îndată după aceea se arătară deasupra trupului sfântului cinci lumini mari, care luminară ca stelele. Regele şi regina, uitându-se din întâmplare tocmai atunci prin fereastra palatului regal spre râu, văzură aceste lumini deasupra lui. Regele înţelese numaidecât ce înseamnă acele cinci lumini, se sperie foarte, şi, îngrozit ca nu cumva să-l omoare poporul, fugi călare din oraş şi numai după câteva luni îndrăzni să se întoarcă.

Pescarii, pescuiră nu peste mult timp cadavrul sfântului, pe care apoi poporul îl înmormântă cu mare alai într-o biserică din Praga, punând deasupra mormântului inscripţia "Ioan Nepomuk".

În vara acelui an se iscă o mare foamete în ţară. N-a plouat deloc aproape un an, încât oamenii puteau trece pe jos râul Moldava. "Pedeapsa aceasta vine asupra noastră - zicea poporul - pentru că regele a poruncit ca sfântul Ioan Nepomuk să fie aruncat în Moldava". Mormântul sfântului a fost şi este cinstit de atunci de întreagă lumea, şi până şi împăraţi şi regi peregrinează la acest mormânt, mai ales că sute de minuni s-au petrecut de atunci la acest mormânt.

Atât de multe minuni se petrecură la mormântul sfântului, încât Papa a trebuit să înceapă aşa-numitul proces de canonizare pentru a-l putea declara sfânt. Înainte de a face aceasta, o comisie formată din episcopi, preoţi, medici, avocaţi, profesori şi judecători, deschise mormântul în anul 1719. Toţi jurară mai întâi pe Sfânta Cruce că vor spune numai adevărul. Atunci zidarii desfăcură mormântul şi nu aflară decât oase şi cenuşă pe care le aşezară pe o masă îmbrăcată în alb. Când scuturară însă cenuşa din craniu, pe faţa de masă căzu o bucată de carne roşie, asemănătoare unei limbi. Un doctor o luă în mână şi constată cu surprindere că, într-adevăr, este o limbă. La anul 1725 Papa de la Roma dădu poruncă unei alte comisii să cerceteze cu de-amănuntul şi să constate dacă într-adevăr este o limbă. Episcopul Maier luă atunci în mână bucata aceea de carne, care arăta cam decolorată, şi o sărută. Numaidecât începu să prindă culoare şi timp de două ore rămase aşa, arătând ca o limbă vie. Mulţimea de faţă se aruncă atunci în genunchi şi începu să se roage lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru că i-a învrednicit să vadă această minune.

Limba Sfântului Ioan Nepomuk se află şi astăzi întreagă, şi este păstrată într-o cutie de aur, împodobită cu 1200 de diamante, în Catedrala Veil din Praga. În fiecare an, în ziua de 16 mai, când se face pomenirea acestui mare sfânt, cutia este scoasă şi arătată mulţimii. Rămăşiţele pământeşti ale acestui mare sfânt sunt aşezate într-un sicriu de argint purtat de patru îngeri, iar deasupra sicriului se află două altare din argint, pe care se slujeşte zilnic Sfânta Liturghie.

Preotul catolic Kobilowicz din Oratow (Ucraina) a fost luat într-una din zilele anului 1852 cu forţa de acasă şi dus la închisoare, pentru că ar fi omorât un funcţionar agronomic din acel oraş. Conducătorul orchestrei bisericeşti de acolo a luat pe ascuns puşca preotului catolic şi l-a împuşcat pe acel funcţionar, cu gândul de a se putea căsători cu văduva acestuia. Pentru a înlătura orice bănuială, el a ascuns puşca în altarul bisericii. Îndată după săvârşirea crimei, ucigaşul se duse la preot şi se spovedi, destăinuindu-i marele păcat, ştiind că preotul nu poate dezvălui mărturisirea sa în faţa judecătorilor, iar poliţiştilor le atrase atenţia că puşca preotului se află ascunsă în altar.

Adus în faţa instanţei, preotul declară că nu el este vinovatul, dar nu putut dezvălui cine este ucigaşul. Întrebat de episcopul său care-l cerceta în închisoare, preotul rămase mut, repetând doar atât că nu el este vinovatul. Tribunalul, înaintea căruia medicul legist a declarat că glontele este cu siguranţă din puşca preotului şi că funcţionarul a fost împuşcat cu arma preotului, l-a condamnat pe acesta la muncă silnică pe viaţă şi l-a deportat în Siberia, iar episcopul Borowski l-a degradat în biserica catedrala din Shitomia, în faţa întregii mulţimi adunate, încât bietul preot nu mai avea nici măcar mângâierea de a sluji Sfânta Liturghie.

După 20 de ani, conducătorul orchestrei bisericeşti din Oratow se îmbolnăvi grav. Înainte de a muri el îl chemă pe procurorul tribunalului şi pe câţiva judecători şi le dezvălui secretul sufletului său. Bineînţeles că procurorul porunci numaidecât ca preotul Kobilovicz să fie eliberat din închisoare, dar bietul preot nu mai era, murise demult.

Aş mai putea aduce multe exemple despre păstrarea sigiliului sacramental, cred însă că ajung şi acestea, pentru ca cititorii să vadă cu cât devotament şi chiar primejdie păstrează preoţii secretul spovedaniei.

înapoi la cuprins