II. PĂREREA DE RĂU

Plecând de la pilda fiului rătăcit, am văzut că acesta nu numai că şi-a examinat conştiinţa, ci i-a părut rău de marele său păcat. Fără părere de rău, de bună seamă că n-ar fi primit iertarea de la tatăl său. Dar nu numai el, ci şi alţi păcătoşi mari au făcut asemenea lui.

Cine nu-şi aduce aminte, de pildă, de prorocul David? Ştiţi ce a făcut el? I-a plăcut de soţia generalului său Urie. Pentru a reuşi s-o câştige pe aceasta, l-a trimis pe Urie în primele rânduri ale frontului, iar după ce a murit, pe văduva lui a luat-o de soţie. Iată însă că aude prorocul Nathan de marea fărădelege a lui David, merge la el, îl ceartă şi îl ameninţă cu bătaia lui Dumnezeu. David îşi vine în fire, îi pare rău de păcate, se aruncă la pământ, nu mai mănâncă şi nu mai bea nimic, ci se roagă într-una: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare îndurarea Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea" şi "spirit umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu va urgisi" (Psalm 50). Tot aşa a făcut şi Petru (Matei 26, 27), şi Magdalena (Luca 7) şi tâlharul de pe cruce (Luca 23, 40-43). Pe toţi aceştia i-a durut sufletul că au păcătuit, şi s-au scârbit din inimă de ceea ce au făcut, drept aceea au şi primit iertarea de la Dumnezeu.

Sunt în schimb oameni care se bat cu pumnii în piept, se vaietă, fac pe grozavii, cu un cuvânt se întrec în a-şi dovedi părerea de rău cu semne exteriorizate, înăuntrul lor însă nu simt nici o părere de rău. Unii ca aceştia sunt făţarnici şi nu pot primi iertarea de la Dumnezeu.

Pentru a înţelege mai bine ce fel de părere de rău trebuie să avem, voi da câteva exemple. Într-o celulă a unei închisori se aflau odată doi deţinuţi, dintre care nici unul nu mai fusese condamnat până atunci. De aceea amândoi erau cât se poate de trişti şi plângeau şi se tânguiau. Unul zicea: "Ce mare ruşine pe capul meu! Cum, păcatele mele, am putut ajunge până aici!" Cel de al doilea zicea: "Doamne, Doamne, ce grav am mai păcătuit! Cum am putut uita într-atâta de poruncile Domnului!" Şi unul şi altul îşi manifestau părerea de rău. Celui dintâi însă i-a părut mai rău numai pentru că fapta sa i-a adus ruşine şi nefericire. Aşadar, părerea lui de rău avea doar motive fireşti, naturale, de aceea se şi numeşte părere de rău naturală. Această părere de rău însă nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Cu totul altfel s-a purtat al doilea condamnat. El şi-a adus aminte, în nefericirea sa, înainte de toate de Dumnezeu Cel peste fire, şi de poruncile călcate cu atâta uşurinţă. Părerea de rău a acestuia a pornit, aşadar, din motive suprafireşti, de aceea ea se numeşte părere de rău supranaturală. Numai această părere de rău are importanţă în faţa lui Dumnezeu.

Părere de rău supranaturală au avut David, Petru, Magdalena şi tâlharul răstignit de-a dreapta lui Isus, de aceea i-a şi iertat Dumnezeu. Părere de rău au avut şi Cain, care uneori a mai şi deznădăjduit, Esau care-l ura pe Iacob pentru darul pe care i l-a dat Dumnezeu, în schimb însă şi Dumnezeu l-a urât (Romani 9, 13), iar părerea de rău nu i-a ajutat cu nimic, cu toate că a invocat-o şi cu lacrimi (Evrei 12, 17). Părere de rău naturală a avut şi faraonul Egiptului, căruia, de câte ori îl pedepsea Dumnezeu, îi părea rău că nu i-a eliberat pe evrei din robie, dar îndată ce-şi termina ispăşirea pedepselor, cădea în acelaşi păcat. Aceeaşi părere de rău a avut-o şi Iuda - după ce L-a vândut pe Isus, şi Saul - pentru neascultarea sa, dar numai pentru că şi-a pierdut împărăţia. Părere de rău naturală are un om care şi-a pierdut avuţia la cărţi, chefuri şi orgii; un tânăr care, în urma păcatelor sale săvârşite împotriva poruncii a şasea, sau s-a ales cu o boală venerică; o fată care pentru acelaşi păcat s-a trezit că a rămas însărcinată. Tuturor acestora le pare rău de păcatele lor, dar numai din motivul că şi-au pierdut sănătatea, cinstea, averea, poziţia - dar nu pentru că L-au pierdut pe Dumnezeu.

Cel ce vrea să facă o spovedanie bună, să se străduiască a-i părea rău de păcatele sale din motivul că l-a supărat pe Dumnezeu, că I-a călcat poruncile, că s-a lipsit de rai şi s-a făcut vrednic de iad, că nu mai este fiu ori fiică a lui Dumnezeu, şi atunci părerea sa de rău va fi supranaturală, deci bună, şi în schimbul ei va primi iertarea păcatelor sale.

Un tată era bolnav la pat şi şi-a trimis cei doi copii la farmacie după medicamente. Copiii se duseră numaidecât, cu gândul că aducând medicamentele vor putea alina durerile tatălui lor. În drum spre farmacie întâlniră însă un comediant, care purta o maimuţă prinsă în lanţ. Îndată ce copiii văzură maimuţa, se luară după ea şi, fără să-şi dea seama, petrecură în râsete câteva ore. În sfârşit îşi aduseră aminte de tatăl lor cel bolnav şi îndată fugiră la farmacie după medicamente. Mergând cu medicamentele spre casă, băianul cel mai mărişor zise: "Vai de mine, ce mai sfântă de bătaie o să mâncăm noi pentru că am întârziat atâta!" "Bătaia ca bătaia, dar supărarea pe care i-am făcut-o noi tatii! Bietul tată, cum ne va fi aşteptat, iar noi i-am lungit suferinţele privind la maimuţă". Spunând acestea, copilul cel mai mic a început să lăcrimeze.

Şi acum vă întreb, care părere de rău vi se pare mai bună şi mai plăcută lui Dumnezeu - a celui mai mare, care tremura doar de frica bătăii, sau a celui mai mic, căruia îi părea rău că l-a supărat, necăjit şi chinuit pe tatăl său? Bineînţeles că a celui mai mic.

Ei bine, părerea de rău a copilului cel mic este pornită din dragostea desăvârşită faţă de tatăl său, de aceea se şi numeşte părere de rău desăvârşită, sau cu un cuvânt latinesc, perfectă, pe când a celui mai mare arată o dragoste nedesăvârşită şi pornită mai mult din frica de pedeapsă, de aceea se numeşte părere de rău nedesăvârşită, sau imperfectă.

O foarte frumosă pildă de părere de rău desăvârşită ne povesteşte marele scriitor german Alban Stolz într-una din minunatele sale cărţi. Un tată scrisese odată fiului său risipitor, căruia i-a plătit în nenumărate rânduri datoriile făcute în chefuri şi alte petreceri necinstite: "Fiule, eu mai am şi alţi copii, şi ar fi o mare nedreptate dacă i-ai frustra pentru uşurătatea ta; chiar de aceea trebuie să bagi de seamă că eu nu-ţi mai plătesc nici o datorie". Ameninţarea părintelui iubitor însă n-a avut nici un efect, pentru că la câteva săptămâni îi soseşte tatălui o telegramă, în care băiatul risipitor îi cere o mare sumă de bani, pe care, dacă nu-i primeşte în timpul cel mai scurt, îşi pierde şi cea din urmă cinste şi omenie. Ce să facă bietul tată? Dacă se ţine de cuvânt, periclitează viitorul copilului său; în sfârşit, dragostea de tată învinge, îi trimite banii ceruţi, însoţiţi de următoarele rânduri: "Fiule, banii aceştia îi trag de la gura fraţilor tăi. Dar ca să nu-i nedreptăţesc, m-am hotărât să nu mai beau nici un pahar de vin şi să nu mai fumez nici o ţigară, până nu voi putea recupera prin acestea marea sumă ce ţi-o trimit ţie acuma". Şi aşa a şi făcut. Cea mai mare pedeapsă şi cea mai mare sărăcie n-ar fi putut să-l influenţeze pe băiat în aşa măsură, ca această dragoste serioasă şi nobilă a tatălui său. Şi băiatul risipitor se hotărî din acea clipă, drept autopedeapsă a vinovăţiei sale şi ca să-i arate tatălui său cât de serios are de gând să se întoarcă de la păcatele sale, că nu va mai bea niciodată. Şi s-a ţinut de cuvânt.

Să ne aducem aminte ce jertfă mare a adus pentru mântuirea noastră Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, când pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer şi s-a făcut om şi a pătimit şi s-a răstignit pentru noi, şi atunci ne vom putea trezi şi noi în inimile noastre o părere de rău supranaturală şi chiar perfectă, ceea ce ne va mântui cu siguranţă, ca pe fiul risipitor din pilda de mai înainte.

Cum să trezim în noi părerea de rău

Năzuinţa noastră trebuie să fie ca să trezim în noi părere de rău desăvârşită pentru păcate. Iar la aceasta numai aşa putem ajunge dacă ne gândim la acela pe care L-am vătămat prin păcatele noastre. Cine este acela? Cel ce a plăsmuit miliardele de stele, a făcut milioanele de oameni şi mulţimea nemăsurată a spiritelor, şi care, cu atâta înţelepciune, le cârmuieşte pe toate. Pe acest plăsmuitor şi cârmuitor a toate l-a vătămat mai întâi Adam şi Eva şi apoi pe rând toţi urmaşii lor. Şi oricât de rău i-a căzut aceasta, s-a hotărât totuşi să ne mântuiască şi să ne împărtăşească de fericirea şi mărirea Sa, trimiţându-ne pe unul născut Fiul Său, ca să ne răscumpere. Cât l-a costat însă pe Isus Cristos mântuirea noastră, o ştie până şi copilul de şase ani care se turbură grozav, auzind despre trista sosire a Dumnezeu-omului. Mai mult, acest părinte nemărginit de milostiv nu încetează a ne arăta zilnic măsura milei şi a iubirii Sale de oameni. Ne-a dat părinţi care ne-au crescut, care s-au îngrijit de hrana şi îmbrăcămintea noastră zilnică, ne-a dat, îndată după naştere, şi câte un înger păzitor, care stă pururea lângă noi şi ne fereşte de atâtea rele.

Aceasta este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Iar mulţumita şi recunoştinţa noastră? Păcatul. Bine, dar avem noi inimă, avem noi cinste şi omenie, avem noi dram de recunoştinţă? Este oare posibil aşa ceva? Dumnezeu ne oferă binefaceri, iar noi îl vătămăm? Orice om cu bun simţ trebuie să-şi dea seama că aşa nu este corect. Să intru deci şi eu în rândul oamenilor cinstiţi, să mă desprind din rândul celor răi şi să încep încă de astăzi a-mi da pe deplin seama de nesfârşitul lanţ al fărădelegilor mele, zicând:

"Doamne, mi-e ruşine de lipsa mea de omenie şi înroşesc când mă gândesc că va trebui să dau cândva faţă cu Tine. Din toate descrierile de până acum numai bun şi milostiv te-am cunoscut, aşa că îndrăznesc a te ruga zicând: iartă-mă, Doamne, iartă-mă. Rătăcit-am ca o oaie pierdută, crede-mă însă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte. Văd şi recunosc îngrozitoarea mea nerecunoştinţă, de aceea, cu toate că mi-e ruşine, mă întorc către tine, plâng şi mă tânguiesc, asemenea lui Petru şi Magdalenei, şi sunt gata să-mi jertfesc, la nevoie, şi viaţa pentru împăcarea mea cu Tine."

Făcând astfel şi simţind ceea ce rostesc în această rugăciune, am trezit în mine părerea de rău desăvârşită, pe care având-o, pot să primesc iertarea păcatelor chiar şi înainte de spovedanie, după cum ne învaţă sfânta noastră Biserică. Şi această părere de rău să o trezim în noi, mai cu seamă când ne aflăm în primejdie de moarte şi în ceasul morţii.

În anul 1881, în seara de 8 decembrie, izbucni un mare incendiu la un teatru din Viena. Se juca o piesă foarte bună, aşa că toate locurile erau ocupate. Când s-au văzut deodată limbile de foc, oamenii au sărit unii peste alţii ca să scape de moartea cea îngrozitoare. Peste 400 de oameni au ars însă de vii. O seamă dintre oamenii captivi s-au salvat; printre ei se afla şi o fetiţă de vreo 15 ani care terminase şcoala doar înainte cu un an, şi astfel ştia de la preot că, având părere de rău desăvârşită, omul se poate mântui în caz de primejdie şi fără spovedanie. Atunci fetiţa îi îndemnă pe oamenii din jurul său să trezească în ei părerea de rău desăvârşită şi apoi să se lase în voia lui Dumnezeu. Toţi oamenii căzură în genunchi, rostiră după fetiţă o scurtă rugăciune şi apoi se lăsară în voia întâmplării. Dumnezeu însă S-a milostivit de această comunitate mică, pentru că fetiţa a pus din întâmplare mâna pe un mâner de uşă care se deschidea spre piaţă. Acolo aşteptau pompierii cu cearceafuri mari întinse, prinzând pe cei ce se încumetau a se arunca jos. Cei mai mulţi din preajma fetiţei fură mântuiţi, iar cei ce arseră de vii, muriră împăcaţi cu Dumnezeu.

Un tată se îmbolnăvi instantaneu. El începu să vomeze sânge pe gură şi pe nas. Servitorii fugiră după medic şi preot, dar nu era speranţă ca nici preotul şi nici medicul să ajungă înainte de o oră, ceea ce pentru starea bolnavului era prea târziu. Îngrijorat de soarta sufletească a tatălui său, copilul cel mai mic, care tocmai în anul acela primise Sfânta Cuminecătură, luă crucea de pe perete, i-o arătă tatălui său şi rosti o scurtă rugăciune de părere de rău desăvârşită pentru iertarea păcatelor. Tatăl începu să plângă, sărută crucea şi, înainte de a sosi medicul şi preotul, adormi în Domnul, liniştit, asemenea unui sfânt.

Dacă avem nefericirea de a nu putea trezi în noi nicidecum părerea de rău desăvârşită, să încercăm a ne trezi măcar părerea de rău nedesăvârşită care, împreunată cu spovedania, este de ajuns pentru iertarea păcatelor.

Această părere de rău ne-o putem trezi mai uşor. Să ne gândim numai la pedeapsa îngrozitoare a îngerilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, la locuitorii Sodomei şi Gomorei, la oamenii de pe vremea lui Noe, la groaznicele pedepse ale iadului, şi cu siguranţă nu ne vom dori acolo. Vor zice poate unii: eu nu am aşa păcate mari ca să ajung în iad, voi ajunge doar în purgatoriu, unde mai e de trăit. Greşeşti, dragul meu, foarte tare greşeşti. Chinurile din purgatoriu sunt tot atât de groaznice ca şi cele din iad, cu singura deosebire că ele nu sunt veşnice ci vremelnice. Aşadar nu te încrede în mai binele din purgator, căci zice Sfântul Toma de Aquino că acele chinuri (din purgatoriu) sunt mai groaznice decât orice durere de pe pământ, iar Sfântul Augustin ne asigură că sunt mai mari decât ale martirilor.

Cel ce se spovedeşte fără părere de rău supranaturală, nu câştigă iertarea păcatelor sale.

Sunt unii oameni care se spovedesc doar din obişnuinţă. Ştiţi cum o păţesc aceştia? Asemenea semănătorului care şi-a semănat sămânţa într-un pământ nepregătit. Poate tot semăna, că roadă tot nu va avea de loc. Unora ca acestora le tot poate rosti preotul dezlegarea, că tot una e, ori le-a rostit-o ori ba. Spovedania fără părere de rău este asemenea unei împuşcături fără glonte, a unui ac fără aţă, a unui spic fără grăunţe. Cel ce se spovedeşte fără părere de rău, îmblăteşte paie goale. Cristos a blestemat smochinul, pentru că n-avea decât crengi şi frunze, dar nici o roadă; tot aşa respinge El şi spovedania lipsită de părere de rău, pentru că pe smochinul spovedaniei păcatele sunt numai crengi şi frunze, roada este părerea de rău, zice Sfântul Grigoriu-Marele. Cel ce se spovedeşte fără părere de rău este asemenea unui comediant, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pentru ca să putem face o mărturisire bună, să ne rugăm şi noi ca Sfântul Afonso Maria de Liguori, zicând: "Mântuitorul meu, cum am fost eu până acum atât de orb, încât pentru plăceri trupeşti, atât de trecătoare şi de vrednice de compătimire, Te-am părăsit pe Tine, bunul cel fără de margini şi izvorul tuturor mângâierilor! Mă mir de orbirea mea, dar mă mir şi mai mult de îndelungă răbdarea Ta, care, cu atâta bunătate m-ai răbdat. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să-mi recunosc nebunia şi obligaţia de a Te iubi. Te iubesc Isuse al meu, din toată inima, şi doresc a Te iubi şi mai mult. Curăţeşte-mi inima de înclinări spre plăcerile trupului, care mă împiedică a privi precum aş dori. Căci nu de mine depinde ca inima mea să se aprindă pentru Tine şi să nu iubească altceva decât pe Tine. Îndurarea ta poate să o facă căci ea toate le poate face câte voieşte. Scapă-mă, alungă din inima mea orice înclinare care nu e îndreptată spre Tine, şi fă ca să fiu întreg al Tău. Pentru toate durerile câte Ţi le-am cauzat, simt o durere mai mare decât pentru orice nefericire, şi îmi propun ca tot restul vieţii mele să-l închin de aici înainte iubirii Tale.

Marie, Maica lui Dumnezeu, iată la picioarele tale un prizonier nefericit al iadului, care se roagă pentru milă! Cu adevărat că eu nu sunt vrednic de nici o faptă bună. Tu însă eşti Maica îndurării şi eşti compătimitoare şi faţă de cei nevrednici. Toată lumea te numeşte scăparea şi mântuirea păcătoşilor; fii şi scăparea şi mântuirea mea. Eu sunt oaia cea pierdută. Cuvântul cel fără de început s-a coborât din ceruri şi s-a făcut Fiul tău, ca să mântuiască oile cele pierdute, şi el vrea ca eu să mă îndrept către tine şi tu să mă ajuţi prin mijlocirea ta. Preasfântă Marie, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii. Roagă-te şi pentru mine la Fiul tău. Spune-I că te cinstesc şi că tu eşti scutul meu. Spune-I că toată nădejdea în tine mi-am pus-o. Spune-I să mă ierte pentru că-mi pare rău de toate păcatele pe care le-am făcut. O, Marie, nădejdea mea, în tine mă încred, îndură-te spre mine. Amin!"

înapoi la cuprins