Poate oare vreun medic să trateze pe cineva, înainte de a-i cunoaşte boala? Bineînţeles că nu. Întâi îl consultă cu atenţie, şi numai după ce i-a stabilit diagnosticul începe să-l trateze. Aşa suntem şi cu bolile sufleteşti. Mai întâi trebuie să le cunoaştem şi numai după aceea putem începe tratarea lor.

Iar boala sufletească numai aşa o vom putea cunoaşte dacă ne vom cerceta cu deamănuntul conştiinţa. Dar tocmai această cercetare ne lipseşte celor mai mulţi dintre noi. Sunt oameni care cunosc bine cele mai ascunse taine ale firii, care cercetează şi calculează mişcarea stelelor şi a planetelor, care cunosc bine corpul omului şi al animalelor, care cercetează măruntaiele pământului şi adâncimea mărilor; însă nu-şi cunosc propriul suflet aproape deloc. Aceşti oameni sunt asemenea zidarilor care zidesc o casă fără temelie. Şi sunt alţii, care citesc sute şi mii de cărţi, dar în cartea sufletului lor n-au citit poate niciodată, cu toate că în lumea cealaltă din toate celelalte cărţi nu vor duce nici o singură carte, afară de aceea care este conştiinţa lor.

Şi, de fapt, a ne cunoaşte pe noi înşine este cel mai greu lucru din lume. De aceea, însuşi Pitagora, unul din cei mai mari filosofi ai Greciei Antice, a poruncit învăţăceilor săi să încerce a se cunoaşte cât mai bine pe ei înşişi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi", era îndemnul lui, iar aceste cuvinte le-au scris şi învăţăceii lui pe o vestită biserică păgână. Marele filosof roman Cicero mărturiseşte într-una din vestitele sale cărţi: "După obiceiul pitagoreilor mă gândesc şi mă examinez şi eu în fiecare seară ce am făcut, ce am vorbit peste zi". Acelaşi lucru ni-l povesteşte şi Cicero, cât şi cunoscutul filosof roman Cato. Marele scriitor roman Seneca spunea: "Îmi fac silă, şi zilnic mă judec pe mine însumi - seara, când s-a stins lumina şi ai mei se odihnesc dormind. Atunci las să treacă pe dinaintea ochilor mei întreaga zi şi examinez toate cuvintele şi faptele mele; nimic nu ascund; mă pedepsesc dacă constat că am greşit şi îmi zic: fereşte-te de a mai face aceasta". Citind acestea despre păgânii cei vechi, oare nu ne vom simţi ruşinaţi noi, creştinii, care suntem prea leneşi ca să ne examinăm conştiinţa?

Prorocul şi regele David zice, în psalmul său de pocăinţă: "Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea". Şi noi, numai aşa ne vom putea pocăi, dacă vom cunoaşte mulţimea fărădelegilor noastre şi dacă pe acelea le vom avea pururea înaintea ochilor noştri.

Examinarea conştiinţei o vom începe, ca orice alt lucru, cu o rugăciune, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Sufletul nostru este întunecat de mulţimea păcatelor. Precum nu putem afla un ac pierdut într-o odaie întunecoasă, aşa nu putem afla nici păcatele, dacă nu aprindem în sufletul nostru lumina Spiritului Sfânt. Dar nici în plină zi nu vedem tot ce este în odaia noastră, însă îndată ce străbate prin geam o rază de soare, vedem sute de mii de firicele de praf plutind prin aer. Să îngăduim şi noi să intre prin geamul sufletului nostru raza de soare a Spiritului Sfânt, şi vom observa numaidecât nu numai păcatele cele mari, ci şi pe cele mărunte.

Rugăciunea cea mai potrivită pentru chemarea în ajutor a Spiritului Sfânt este: "Împărate ceresc", dar e bine ca, pe lângă aceasta, să mai zicem şi următoarea rugăciune: "Dumnezeule, Spirite al Adevărului, luminează-mi mintea ca să-mi pot cunoaşte toate păcatele; întăreşte-mi, Bunule, voinţa, ca să le pot plânge din inimă, să le pot mărturisi sincer şi să am tăria de a putea începe şi trăi o viaţă nouă. Dăruieşte-mi, Dumnezeule, harul Tău cel preasfânt. Amin".

Iar pentru ca să nu fim conturbaţi de nimeni, să ne retragem undeva în singurătate şi acolo, liberi de orice griji şi de orice zgomot, să ne rugăm din toată inima, iar apoi să ne examinăm conştiinţa.

Cum să ne examinăm conştiinţa!

Omul păcătos este asemenea unui bolnav; cu cât starea bolnavului este mai deznădăjduită, cu atât se crede mai aproape de scăpare; la fel şi păcătosul, cu cât este mai aproape de iad, cu atât se crede mai curat şi mai nevinovat.

Aceasta se datorează faptului că prea mult ne iubim pe noi înşine, prea mult ţinem la avere, la neamul omenesc din care ne tragem, la frumuseţea, la statura, la cunoştinţele şi la inteligenţa noastră. Sunt o seamă de oameni care ţin atât de mult la ei înşişi, încât făuresc virtuţi chiar din păcate. Unii sunt asemenea mamelor care n-ar accepta la copiii lor o singură greşeală pentru tot binele din lume, pentru că-i iubesc cu mult egoism. Dacă, de pildă, îi spui că copilul ei minte, îţi răspunde "Aşi, da de unde, numai vi se pare, el este inteligent". Dacă îi spui că acesta este prea lacom, se apără şi-ţi răspunde: "Doamne, cum mai sunteţi şi dumneavoastră, copilul meu e sănătos, deci trebuie să mănânce bine". Din copiii unor astfel de mame nu se vor alege oameni de omenie niciodată, ci nişte oameni slabi şi pierdevară.

Să ne ferim deci de dragostea egoistă, dacă vrem să facem o mărturisire bună şi completă. Să ne purtăm, dimpotrivă, ca duşmani faţă de noi înşine, şi să nu ne scuzăm nici un păcat. Să facem asemenea duşmanului care nu numai că nu ne scuză de nici un păcat, ci, dimpotrivă, mai caută şi nod în papură.

Pentru ca să nu uităm nici un păcat, să luăm pe rând cele zece porunci dumnezeieşti, cele cinci bisericeşti, păcatele capitale, cele împotriva Spiritului Sfânt, cele strigătoare la cer şi cele străine, apoi îndatoririle pe care le avem în slujba pe care o facem, şi să ne întrebăm care păcat l-am făcut şi de câte ori. E bine să ne folosim de aşa-numita oglindă sufletească, pe care o poate face un om, sub formă de întrebări.

Dacă am săvârşit păcate de moarte, adică de acelea prin care pierdem harul sfinţitor, şi astfel sufletul nostru este ca mort pentru rai, trebuie să ne întrebăm şi de câte ori l-am făcut. Dacă nu ne aducem aminte de câte ori l-am făcut, să ne dăm seama că le-am făcut cam de atâtea ori pe lună, pe săptămână sau pe zi. Că nu e totuna că am furat o dată în an, ori în fiecare săptămână, sau chiar în fiecare zi.

Păcatele uşoare nu suntem datori să le examinăm, e foarte bine însă dacă le examinăm şi pe acelea. O seamă de oameni însă fac tocmai contrariul, ei îşi spun în mărturisire toate păcatele uşoare, iar cele grele le trec cu vederea. Aceia sunt asemenea fariseilor care strecoară ţânţarul şi înghit cămila (Matei 23, 24).

Astfel se explică cum o seamă de oameni care se spovedesc în fiecare săptămână, nu se fac cu nimic mai buni decât au fost înainte.

Să nu uităm apoi, că sunt unele împrejurări care schimbă păcatul. De pildă nu e de-ajuns să-mi dau seama că am furat, când am făcut pagubă mare aproapelui meu ori când, servitor fiind, îl fur zilnic pe stăpânul meu, ci că: am furat făcând pagubă cam de atâtea sute, ori mii de lei, şi am furat zilnic atâta de la stăpânul meu. Cel ce a intrat noaptea în casa cuiva şi, bătând rău proprietarul, i-a furat averea, nu poate spune la mărturisire numai atât: "Am furat", că el nu numai că a furat, ci a şi răpit. Cel ce în zi de post a mâncat carne înaintea unora care cu siguranţă îi vor urma pildă, nu e destul dacă se spovedeşte zicând: "Am călcat legea postului", pentru că el a dat şi exemplu rău. Şi iarăşi, furând din biserică, nu e de-ajuns să spun simplu: "Am furat", ci "am furat din biserică", pentru că a fura din biserică e şi sacrilegiu. Bătând pe tatăl meu sau pe mama mea, nu e de-ajuns să spun: "am bătut pe aproapele meu", ci "l-am bătut pe tata ori pe mama".

Pentru ca examinarea conştiinţei să nu ne facă prea mare greutate, e bine să ne-o examinăm în fiecare seară.

Iată ce spune în privinţa aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur: "Uite, tu ai o carte în care notezi toate cheltuielile de peste zi; să ai şi o carte în conştiinţa ta, în care să-ţi notezi păcatele zilnice! Înainte de a te culca şi înainte de a te fura somnul, ia-ţi cartea ta, care este conştiinţa, şi adu-ţi aminte de păcatele tale, ce ai păcătuit cu cuvântul, cu fapta ori cu gândul! Pentru că aceasta o porunceşte prorocul care zice: "Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; de ceea ce spuneţi, în inimile voastre să vă pară rău". Dacă ziua n-ai avut vreme, că a trebuit să-ţi vezi de afaceri, când te culci, nimeni nu te mai conturbă, nimeni nu mai bate la uşă, vorbeşte deci cu inima ta şi cu sufletul tău: "Suflete al meu, iar am irosit o zi. Ce bine, ori ce rău am făcut în ziua aceasta?" Şi dacă ai făcut ceva rău, propune-ţi că în viitor nu-l vei mai face! Varsă lacrimi, aducându-ţi aminte de păcatele tale; roagă-te lui Dumnezeu, şi apoi adormi numaidecât! Dacă ţi-ai recunoscut păcatele tale înaintea Domnului, dacă ţi-ai făcut calculele cu tine însuţi, şi te-ai rugat lui Dumnezeu de milă, vei dormi liniştit".

Un mare învăţat, Scaramelli, ne dă, tot în privinţa aceasta, următoarele sfaturi: N-aţi băgat de seamă cu câtă râvnă şi punctualitate îşi încheie un bun gospodar calculele zilnice? În fiecare zi îşi cheamă servitorii şi-i întreabă, cât şi pe ce au cheltuit. Apoi examinează personal toate cheltuielile făcute, nu cumva au fost zadarnice ori peste măsură, ori nu cumva au fost prea zgârcite, ca toate să meargă în regulă. Întocmai aşa trebuie să ne facem socotelile şi cu sufletul nostru. În lumea mică pe care o purtăm în noi înşine, înţelepciunea este poruncitoare, puterile sufleteşti şi simţurile sunt servitorii care o ascultă. Ea trebuie să-şi examineze mai întâi conştiinţa şi să o întrebe dacă gândurile de peste zi nu cumva au fost uşuratice, duşmănoase, necinstite, şi pentru ce le-a dat frâu liber. Trebuie apoi să cheme voinţa, care va avea să dea seamă, nu cumva a făcut ceva nepotrivit cu legile dumnezeieşti. Va întreba ochii - nu cumva au privit ceva necuvincios; limba - nu cumva a fost prea liberă, vătămătoare, necinstită, duşmănoasă, răutăcioasă. Apoi va lua pe rând la întrebări urechile, simţul pipăitului, cerul gurii şi mâinile, şi fiecăruia îi va cere socoteală.

Examinarea zilnică a conştiinţei ne va scuti de păcate de moarte, ne va păstra conştiinţa curată şi ne va conduce la desăvârşire. Sfântul Apostol Pavel zice: "De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit" (I Corinteni 11, 31). Şi, într-adevăr, aşa este. Dacă ne-am examina zilnic conştiinţa, nu am fi ameninţaţi nicicând de chinurile iadului. Să ne examinăm deci zilnic, şi cu cea mai mare râvnă conştiinţa; să nu lăsăm nici o cută a sufletului nostru nerăscolită; să căutăm, chiar dimpotrivă, mai ales cutele acelea ale sufletului nostru care se deschid mai greu. Să nu ne înşelăm pe noi înşine, mai cu seamă să nu încercăm a-l înşela pe Dumnezeu.

înapoi la cuprins