Catedrala "Coborârea Spiritului Sfânt", Lugoj

Introducere

Numit din clemenţa suverană a actualului Pontif Roman, Pius al XI-lea, în 1922 episcop al Lugojului, de atunci de la început m-a frământat ideea împodobirii catedralei cu o pictură care să proclame mărirea lui Dumnezeu şi să anime evlavia credincioşilor, înălţându-le sufletele la ceruri. Ideea aceasta am putut-o înfăptui abia în 1929, încredinţând zugrăvirea bisericii pictorului academic Virgil Simonescu, un eminent artist, fiu al Banatului, absolvent al Şcolii de Belle Arte din Munchen, Bavaria. Domnia sa s-a achitat de încredinţarea ce i s-a dat, lucrând şase ani cu hărnicie de albină şi săvârşind o adevărată operă de artă.

Cum era firesc, înainte de toate s-au făcut lucrările pregătitoare în corpul catedralei. S-a acoperit catedrala cu tinichea zincată, din materialul cel mai bun. S-a luat tencuiala veche jur împrejurul bisericii pe dinafară, lăsând pereţii netencuiţi ani de-a rândul, ca să se poată elimina din ziduri umezeala. S-a scos întreg materialul vechi din trupul bisericii, în lungimea năii acesteia, de amândouă versantele, spre Nord şi spre Sud, pe o înălţime de 30 de centimetri şi adâncime de 1-1,5 metri, subzidind pereţii cu material nou, în care s-au aşezat lamele izolatoare, pentru ca umezeala să nu mai poată străbate din sol. S-a dat jos tencuiala din întreg cuprinsul bisericii, de pe pereţi, bolte şi cupolă şi absidă, înlocuind-o cu tencuială nouă şi pregătind-o ca substrat sau fond potrivit picturii monumentale executate în caseină.

Toate aceste lucrări preliminare au reclamat, fireşte, multe şi multe luni, controlând lucrările executate de un arhitect priceput însuşi pictorul artist, ca nu cumva să depăşească vreun punct al stipulaţiilor din contract.

În sfârşit, după ce toate lucrările preliminare au fost puse la punct, a urmat executarea picturii, lucrare ce a durat cinci ani de zile. În tot acest răstimp biserica era ocupată de schelărie, spre regretul multora, căci Casa Domnului avea aspectul unui atelier sau al unui şantier de muncă. Murmurele nu întârziară a se face auzite şi ajunseră, în diferite rânduri, şi la urechile mele. Ce să le faci oamenilor? Pe toţi nu-i poţi mulţumi nici chiar atunci când tu suporţi partea leului din cheltuieli. I-am lăsat să murmure înainte, în vederea realizării gândului măreţ, ştiind că "Finis coronat opus" şi că la sfârşit vor fi mulţumiţi cu toţii.

Aşteptările mele n-au fost înşelate deloc. Pe măsură ce maestrul pictor, cu ajutoarele sale, avansa cu lucrarea-i artistică, aveam o viziune tot mai clară a operei splendide ce se contura pe dinaintea ochilor mei şi mă compensa pentru nerăbdarea, uneori violentă, a enoriaşilor mei de a vedea degajată biserica de schelăria necesară executării picturii.

Sosi şi ziua când, în sfârşit, schelăria putu fi înlăturată, şi fiii mei sufleteşti putură contempla şi ei în deplină libertate pictura unică sacră din interiorul bisericii. Iar când fură aduse din atelierul maestrului-pictor şi icoanele de pe iconostas, de pe amvon şi tronurile arhiereşti, atunci îşi reaflară cu toţii echilibrul sufletesc şi nu mai conteneau laudele la adresa pictorului, care a executat o adevărată operă de artă. Operă de artă ce se evidenţiază, în toată splendoarea ei, mai ales atunci când biserica catedrală este iluminată "a giorno", prin reflectoarele şi lampadarele şi sofitele aşezate în douille-ii şi globurile electrice din interiorul bisericii, aprinse seara.

În cele următoare voi încerca să dau publicului nostru românesc o idee palidă despre această pictură, foarte mult apreciată şi de Măria Sa Regele Carol al II-lea, şi de membrii Guvernului român, care au asistat, cu prilejul inaugurării acesteia, inaugurare pusă în ziua congresului Asociaţiunii Generale a Românilor Uniţi - AGRU - în ziua de 7 octombrie 1934. Cinste, desigur, rară.

Biserica

Ca orice biserică bizantină, şi biserica noastră care are forma unei bazilici, e împărţită în exonartex, nartex, naie, presbiteriu şi altar cu absida sa, despărţit de presbiteriu prin tablatura iconostasului. Pereţii, boltele, arcaturile acestora, precum şi absida, timpanurile şi cupola ce domină biserica la mijloc, toate suprafeţele acestora sunt acoperite cu picturi care de care mai frumoase, în zone suprapuse, aşezate în medalioane, în panouri, în câmpuri largi şi împodobite de arta savantă a pictorului cu chenare admirabile ce-ţi încântă ochiul.

Omiţând exonartexul, un coridor oblong rezervat numai leatului bisericii şi unor citate din Scriptură, voi nota pentru cititorii noştri că în nartex, partea rezervată femeilor, se află următoarele picturi:

Pe pereţii inferiori ai acestuia: în partea de apus, în dreapta şi în stânga, sunt tablourile Sfinţilor Constantin şi Elena, plini de măreţie, în haine luxoase imperiale, cu coroană pe cap, şi Sfinţii fără de argint Cosma şi Damian, cu cununi de lauri în mâini, în atitudine plină de demnitate hieratică. Pe peretele de miazănoapte al nartexului este tabloul închinării magilor, care aduc aur, smirnă şi tămâie Pruncului Isus, aşezat pe genunchii Mamei Sale, avându-l alături pe Sfântul Iosif; iar pe peretele de miazăzi, vis-a-vis de tabloul închinării magilor, este Fuga în Egipt a Familiei Sfinte, tablou de o expresivitate uimitoare, unde se vede grija Sfântului Iosif de a scăpa de uneltirile lui Irod, îndemnat de zor să-şi grăbească paşii, de îngerul Domnului, care pluteşte fâlfâind ocrotitor deasupra Sfintei Familii, parcă l-ar teme încă de furia lui Irod pe Pruncul divin, deşi se zăresc în fondul tabloului piramidele Egiptului.

Pe acelaşi perete de miazăzi, spre apus, este şi tabloul Sfintei Tereza de Pruncul Isus, patroana unirii bisericilor, patroana misiunilor, flancată de doi îngeri, splendizi ca frumuseţe şi tinereţe neapusă, cu globul pământului sub picioarele sale şi roze revărsate înaintea sa.

Cele două bolţi concentrice dar juxtapuse din nartexul femeilor poartă pe arcuitura lor plană scene din viaţa Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre sfinţi.

Din viaţa Maicii Domnului sunt reproduse, în panouri mari, patru scene: Imaculata Concepţiune, Naşterea Maicii Domnului, Bunavestire şi Adormirea Maicii Domnului, cu textele sacre respective amintitoare ale scenei - iar în centrul boltiturii imaginea aceleiaşi Mame a lui Dumnezeu în chip de Basilissa (Împărăteasă, n. red.), cu coroană şi haine bogate imperiale, împodobite cu aur, nestemate şi pietre scumpe, şezând pe un tron luxos, avându-l pe Pruncul Său divin în braţe, care cu precoce seriozitate şi privire adâncă binecuvântează lumea. Acest din urmă tablou în medalion reproduce numai bustul Reginei Cerului, de o nobleţe covârşitoare.

Scenele care ne reprezintă fie Imaculata Concepţiune, cunoscută în Minologhionul nostru sub numele de "Conceperea Sfintei Ana când a conceput pe Prea Sfânta Fecioară", fie Bunavestire, sunt fermecătoare prin sfiala şi modestia de care dau dovadă Sfânta Ana şi Prea Curata Fecioară Maria în faţa îngerului ce le descoperă tainele Domnului. Nu mai puţin te răpeşte aerul familiar ce se degajează din tabloul Naşterii Maicii Domnului şi jalea şi duioşia Apostolilor adunaţi în jurul Maicii Domnului, care-şi dăduse sufletul în mâinile Creatorului, suflet pe care-l primeşte în braţele Sale Mântuitorul, zugrăvit în fondul tabloului, într-o frumoasă aureolă de mandorlă.

Dacă adăugăm că panourile acestea, cu scene referitoare la viaţa Maicii Domnului, sunt încadrate de două fâşii largi pe întreaga întindere a boltiturii, de volute de ramuri şi flori, alternate cu medalioane în care se află zugrăvite Sfinte Mucenice şi Mărturisitoare ca Ana, Pelagia, Cecilia, Iustina, Caliope, Tatiana, Barbara, Maura, etc., etc., care îi fac cortegiu de onoare Maicii lui Isus, alături de cei doi îngeri, care stau de două părţi ale ecusonului central, atunci nu lipseşte nimic, pentru ca acestei Mame, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii, să i se dea într-adevăr cultul hiperduliei, ce i se cuvine după toate drepturile şi privilegiile ce i s-au conferit din partea cerului.

Pe boltitura de alături, ceva mai inferioară, care se mărgineşte cu locul corului catedralei, domină, la mijloc, figura în bust a Sfântului Ioan Botezătorul, care, cu mâna pe piept protestează, că vine după dânsul cineva mai mare ca dânsul, căruia nu este vrednic nici să-I dezlege curelele încălţămintei - figură plină de nobleţe şi sfinţenie. Iar din viaţa lui sunt reproduse, în patru panouri mari: Tăierea capului, scena în care-l arată pe Mântuitor mulţimilor cu fraza: Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii, Predicarea lui la apele Iordanului, îndemnând mulţimile la pocăinţă şi, în sfârşit, Vestirea zămislirii şi naşterii sale din partea îngerului, tatălui său Zaharia. Toate tablourile sunt de un realism zguduitor.

* * *

În naia bisericii, culminaţia artei picturale o găsiţi în cupola care domină întreaga biserică prin masa-i impunătoare. Pe un fond de aur domină la mijloc, ca în toate bisericile bizantine, Pantocratorul. Cu deosebirea că aici nu are un aspect fioros, care să-ţi inspire teroare, ci se prezintă ca un Dumnezeu blând şi îndurător, cu linii de dulce melancolie, care spune tuturor: Pace vouă, Eu sunt lumina lumii; exact ca în pictura în mozaic a Pantocratorului descoperită acum, de curând, în nartexul Sfintei Sofia din Constantinopol. Ochii mari şi senini ai Pantocratorului, care binecuvântează blând, cuprind lumea întreagă, îmbrăţişează, parcă, infinitul.

Din figura Pantocratorului emană fulgere, raze orbitoare de lumină, şi ea e încadrată în cinci cercuri concentrice - cvintuplă aureolă -, de cunună de lauri, de ghirlande de lotus stilizat, de colan de mărgăritare şi perle şi nestemate şi Heruvimi şi Serafimi şi mlădiţe de vie cu ciorchine de struguri, aşezate fiind cruci, deasupra capetelor îngerilor, ca tot atâtea embleme nobiliare.

Lucrarea aceasta migăloasă şi savantă a pictorului nostru, care imită atât de fidel fastul oriental, a stors admiraţia tuturor.

În afara cercului de aureolă ce anturează figura Pantocratorului, la marginea de jos a cupolei, în mărime naturală, se înşiruie: cortegiul de onoare, corurile îngereşti, Stăpâniile, Puterile, Tăriile, având în mijlocul lor, faţă în faţă, pe Maica Domnului în poziţie de rugătoare, si pe cel mai mare între Sfinţi, pe Ioan Botezătorul, flancaţi amândoi de câte un înger. Este Deisis-ul din picturile bizantine, despre care pomeneşte arta bizantină.

Figurile acestea toate, corurile îngereşti, împreună cu Maica Domnului şi Ioan Botezătorul şi cu Pantocratorul din centru sunt, desigur, tot ceea ce are mai frumos pictura catedralei noastre. Nobleţea figurilor, tinereţea nemuritoare ce se degajă din trăsăturile feţelor îngereşti, armonia liniilor, atitudinea mlădioasă a figurilor, zâmbetul lor senin şi calm, ca a unora care sunt stabilizaţi în fericire, puritatea şi sfinţenia care se degajă din figura lor, bogăţia decorului hainelor, fineţea stolelor şi a togelor, şi a dalmaticelor, şi a albelor, savanta reliefare a cutelor hainelor, îţi încântă privirile şi cu cât te uiţi mai mult cu atât te simţi mai răpit, mai înălţat sufleteşte. Este tot ce s-a produs mai bun şi mai frumos în ţara noastră, şi, cred că nu mă înşel, în pictura bizantină peste tot; mai ales dacă luăm în calcul şi savanta alegere a culorilor, îmbinarea lor, nuanţarea lor, dacă luăm în calcul - zic - coloritul viu, aşa cum se cuvine să fie culorile în împărăţia cerurilor, pe care ne-o reprezintă cupola cu desăvârşită artă.

La picioarele horei acesteia a corurilor îngereşti este covorul de verdeaţă a grădinii raiului, presărat din loc în loc cu flori vii ce-ţi farmecă ochii. Cu adevărat îţi aduce aminte acest covor verde de cărţile noastre sfinte unde se pomeneşte de locul luminos, de locul cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici supărare, ci viaţă fără de sfârşit.

Lumea aceasta feerică a raiului ceresc, vrăjit pe cupolă, este separată de restul corpului bisericii printr-o mândră torsadă, îmbrăcată şi ea în aur, împodobită cu patru cruci, delimitând net cerul de biserica noastră de pe pământ, zugrăvită în naia bisericii pe pereţii săi.

* * *

Sub cupolă, în patru pandantive, sunt zugrăviţi cei patru evanghelişti: legătura între cer şi pământ prin evangheliile din care râuresc apele vieţii de veci, ale cărei şuvoaie se şi văd la poalele tablourilor. Ce frumoase sunt figurile acestor patru columne ale împărăţiei lui Dumnezeu, cu simbolurile lor respective! Între toţi evangheliştii zugrăviţi de pictorul nostru inspirat, merită evidenţiat Sfântul Ioan, zugrăvit ca moşneag venerabil, cu plete şi barbă albă, lungă, care uitându-se cu privirea-i de vultur, spre înălţimile cerului, prinde din zbor inspiraţia începutului magnific al evangheliei sale: "Întru început era Cuvântul" - cel mai adânc tâlc din câte s-au scris vreodată despre Cuvântul Domnului.

Nu cunosc o figură mai expresivă decât a acestui moşneag transfigurat la faţă, trăind numai în sferele de sus, anticipând, parcă, viziunile cerului.

Ci, la oricare dintre evanghelişti ne-am uita, fie la Sfântul Evanghelist Luca, dus pe gânduri, apucat pe făgaşurile meditaţiei înainte de a scrie în cartea evangheliei pe care o ţine ridicată, fie la Sfântul Evanghelist Marcu, care cu un sul în mâna stângă scrie cu o religioasă atenţie una din paginile evangheliei sale, fie la Sfântul Evanghelist Matei, care uitându-se la noi cu un aer dulce şi grav se pregăteşte să întoarcă pagina evangheliei, pe care e scrisă cartea neamului lui Isus, voind să ne arate titlul nobiliar al originii lui Hristos, concluzia este aceeaşi: chipurile acestor patru evanghelişti aşezaţi pe tronuri bogate, în firide luxos decorate cu tapete şi ornamentică fastuoasă orientală, sunt şi vor rămâne una din podoabele specifice ale bisericii noastre catedrale. Mai ales dacă vom socoti şi fondul, retroscena acestor pandantive, umplută cu specimene alese de arhitectură orientală, cu siluete de mănăstiri şi biserici şi palate în stil răsăritean, care contribuie atât de mult la frumuseţea tablourilor.

* * *

O zonă inferioară pe pereţii năii bisericii o ocupă cei patru profeţi mari: Ieremia, Ezechiel, Isaia şi Daniil. Ei sunt zugrăviţi pe timpanul celor două arcade ale ferestrelor din naia bisericii, pe latura de Nord şi Sud a catedralei. În mijlocul arcadelor sunt cele două ferestre, cu vitraliul de Boemia. Spaţiul neumplut de ferestre, în fâşie aproape circulară, este umplut de figura acestor patru mari prooroci, cu simbolurile uneia din proorociile lor mai de frunte, purtând în fruntea hemiciclului câte o cruce învăluită de lumină, de o parte şi de alta a căreia se zăresc mâinile lui Dumnezeu cel nevăzut, ale lui Adonai, binecuvântând şi împrăştiind razele milei Sale asupra poporului lui Israel.

Cât de bine este reprodusă figura lui Ieremia, pe care scrierile lui ni-l arată ca foarte dulce din fire, timid chiar şi rezervat, cu o vie impresionabilitate, de o delicateţe rară, al cărui rol totuşi consta în a lansa ameninţare peste ameninţare şi a arăta catastrofa finală a poporului, din ce în ce mai apropiată. Cât de bine, zic, ne este reprodusă figura acestui cel mai mare poet al dezolării şi al durerii, cu sentimente atât de gingaşe şi patetice, parcă artistul ar fi meditat îndelung scrierile şi viaţa acestui prooroc! E zugrăvit cu trăsături blânde, dar răvăşite de durere, cu mâna ridicată, anunţând fraza fatidică: "Aşa voi sfărâma poporul şi cetatea aceasta, cum zdrobeşte olarul vasul cel de lut, care nu se va mai vindeca".

Cât de bine este zugrăvit iarăşi proorocul Ezechiel, numit din partea Sfântului Ieronim: "Oceanul Scripturilor, labirintul tainelor lui Dumnezeu", care dovedeşte şi dânsul tandreţe, sublime afecţiuni, şi devine de atâtea ori vehement, dramatic, plin de elan şi grandoare! Aceste sentimente le trădează proorocul nostru în atitudinea în care-l fixează artistul. Rămâi şi tu emoţionat de emoţia adâncă zugrăvită pe chipul proorocului.

Ce frumos este zugrăvit de penelul artistului proorocul Isaia, cel mai mare dintre profeţi, profetul admirabil, profetul divin, cu totul divin, cel mai elocvent dintre profeţi, cum îl proclamă Sfinţii Părinţi! Acest evanghelist al Vechiului Testament este zugrăvit plin de extaz sfânt, anunţând plin de admiraţie evanghelia îmbucurătoare: "Căci Prunc s-a născut şi ni s-a dat nouă". Merită să fie văzut, într-adevăr!

Iar Daniil, unul dintre cele mai mari caractere apărute în veacurile din urmă ale Vechii Alianţe, unul dintre cei mai mari dintre profeţi, cum spune despre dânsul Iosif Flaviu, este zugrăvit iarăşi cu tot patetismul elanului său tâlcuind cu ochi vizionari şi braţ întins, ameninţător, fatidicul: "Mane, Tekel, Fares". Aceste patru figuri de prooroci sunt tot ceea ce artistul nostru a produs mai frumos şi mai profund. E de relevat şi costumul sau haina lor, atât de specific orientală, semitică, parcă artistul nostru ar fi trăit în mijlocul lumii ebraice de odinioară. Priviţi şi aici fondul admirabil al acestor picturi, fond ocupat iarăşi de arhitecturi, de edificii sacre orientale, executate cu mâna savantă, până în cele mai mici detalii.

* * *

Zona inferioară a pereţilor de miazănoapte şi miazăzi a năii bisericii e ocupată de patru panouri mari, cele mai mari din biserică, reprezentând patru scene din Patimile Mântuitorului.

Începe cu rugăciunea din Ghetsimani a Mântuitorului, pe care-L mângâie îngerul. Cei trei Apostoli, care însoţiseră pe Mântuitorul, dorm la colţul din dreapta al panoului, dorm duşi, iar în partea din stânga vin zbirii în frunte cu Iuda, cu făclii aprinse.

În al doilea panou este trădarea lui Iuda prin sărutarea Mântuitorului, şi alături Sfântul Petru care taie urechea lui Malhus în faţa zbirilor şi soldaţilor romani. Toate sunt de un dramatism intens.

În al treilea panou este scena dinaintea lui Pilat. Hristos în haină albă, cu cununa de spini pe cap, în centru; alături - Mama Lui şi femeile cu feţele îndurerate, şi cu centurionul roman lângă ele, în atitudine marţială. De-a stânga, pe tron, Pilat, spălându-şi mâinile, şi lângă el şi în planul din spate al pretoriului, turma turbulentă a scribilor, fariseilor şi a poporului care vociferează şi gesticulează, care îşi exprimă, fiecare în felul său, cu multă naturaleţe şi viu, ura şi pizma şi răutatea sufletească faţă de Galileeanul, care le tulbură visele şi egoismele.

Iar în panoul al patrulea este Răstignirea pe Cruce a Celui urgisit de poporul lui Israil, având de-a dreapta şi de-a stânga pe cei doi tâlhari, răstigniţi şi dânşii. Unii dintre iudei îşi bat joc de dânsul, alţii pleacă bătându-şi piepturile, îngroziţi de crima săvârşită. Iuda într-un colţ se pregăteşte în disperarea lui, care i se citeşte pe faţă, să se spânzure. Soldaţii în celălalt colţ al tabloului joacă zaruri, împărţindu-şi haina loru-şi, iar în mijlocul tabloului, la poalele Crucii, Mama lui Isus şi Maria Magdalena şi Ioan şi sutasul Longin. Fiecare cu sentimentele lui şi cu durerea lui, durere zugrăvită mai ales pe faţa Maicii Domnului, o durere, însă, resemnată. Tabloul acesta sintetic, care sincronizează diversele întâmplări eşalonate în timp, este de un dramatism zguduitor, pentru că îţi răscoleşte simultan gama sentimentelor. Cine se uită la figura Mântuitorului, la trupul Lui, răvăşit de durere, brăzdat de durere - se văd aievea brazdele durerii în coastele pe care le poţi număra, în pântecele Lui tras, supt de durere, în extremităţile membrelor înţepenite şi învineţite, şi în faţa-i uscată de durerea adâncă precum marea, şi în gura-I deschisă, care exteriorizează durerea, izbucnind, parcă, accentul durerii ca un val nestânjenit - nu o mai poate uita niciodată. Artistul s-a întrecut pe sine însuşi, fixând în linii şi culori martirajul acesta unic în istoria omenească.

* * *

În presbiteriu e de remarcat tabloul graţios, de o gingăşie rară, al Maicii Domnului cu Copilul Isus în braţe, de la amvonul de predicat, cinci icoane a cinci mari oratori bisericeşti de pe pereţii externi ai amvonului, şi Sfântul Grigore Nazianzenul de pe speteaza tronului arhieresc. Ci, trecem înainte, ca să ne oprim asupra sugestivului tablou al stranei canonicale de partea de miazăzi a presbiteriului. Acest tablou, ce ocupă el însuşi întregul panou de deasupra stalului canonical, constituie unul din punctele de atracţie ale frescelor bisericii.

El reprezintă scena predării din partea lui Isus Hristos a cheilor împărăţiei cerurilor verhovnicului Apostolilor, corifeului Petru. Atitudinea umilă a Sfântului Petru, care primeşte cheile cu mâinile împreunate şi cu trupul gârbovit, parcă, sub povara imensei sarcini ce i se încredinţează, dar resemnat în voia lui Isus Hristos, care îl subjugă cu autoritatea-I divină, şi sentimentele de admiraţie şi fiorul exaltării mistice ale grupului de Apostoli postaţi mai înapoi, spre dreapta, nu poate lăsa rece pe nimenea. Însă partea mai interesantă a tabloului este retroscena. Acolo se găseşte masa impunătoare a bisericii Sfântul Petru din Roma, cu cupola uriaşă a lui Michelangelo, conturată atât de fidel de marele nostru pictor, aşezată toată pe temelia mausoleului lui Adrian, castelul Sant'Angelo de astăzi, împotriva cărei biserici năvălesc furioase apele mării, dar se frâng de zidurile-i nebiruite. Din cupola uriaşă izbucnesc flăcări de lumină, care se revarsă potop în zările lumii.

Sugestiv tablou! Este apoteoza Romei, apoteoza creştinismului, prin Roma, prin Sfântul Petru şi urmaşii săi, vicarii lui Hristos, care împlântându-şi prin religia catolică temeliile adânci în lumea păgână de odinioară, simbolizată prin mausoleul lui Adrian, a înfruntat şi înfruntă şi va înfrunta până la sfârşitul veacurilor asalturile furioase ale tuturor duşmanilor, ale păgânilor de odinioară, şi ale neo-păgânilor de astăzi şi din viitor.

Concepţia aceasta grandioasă îi face onoare pictorului şi felul original cum şi-a tradus în faptă concepţia denotă genialitate. Nu cunosc în pictura orientală bizantină ceva asemănător acestui tablou.

Vis-a-vis de acest tablou admirabil, la spatele celeilalte străni canonicale, în partea de miazănoapte a presbiteriului, în conca de după spatele stalurilor canonicale, e de remarcat figura Mielului nevinovat, cu o cruce la spate, aşezat în mijlocul unei grădini înflorite, din care izvorăsc de jur împrejur ape vii curgătoare. În mod sugestiv suntem invitaţi deci, ca prin luarea crucii, să ne îndrumăm spre Hristos, care prin suferinţă ne duce la biruinţă, la păşunea vieţii de veci, la izvoarele de apă vie, curgătoare în viaţa de veci.

* * *

Tot în presbiteriu remarcăm, pe boltitura bisericii, ca un pandant al picturilor celor două boltituri concentrice din nartexul femeilor, cele patru panouri cu scene din viaţa Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Începând din partea de miazănoapte se înşiruie înaintea privirilor noastre Predica de pe munte, cu figura extrem de blândă a Mântuitorului, care predică cele opt fericiri mulţimilor însetate să-l asculte; Isus pe mare, întinzând mâna lui Petru care se cufundă şi pe care-l mustră cu figură blând-ironică: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?". Învierea lui Lazăr cu figura fantomatică a acestuia, îmbrăcată în giulgiuri albe, pe care Mântuitorul cu o privire extrem de dulce şi cu gest autoritar îl smulge din ghearele morţii, sub privirile uimite şi speriate ale Apostolilor şi ale poporului. Şi în sfârşit, scena prezenţei lui Isus în biserică la vârsta de doisprezece ani, când acest copil cuminte, extrem de cuminte, înţelepciune divină fiind, îi uimeşte pe înţelepţii Sionului, care rămân în extaz auzind tâlcuirea Scripturilor ieşită de pe buzele acestui Copil-Minune. Părinţii divinului Copil sunt în dreapta în retroscenă.

Toate patru panourile acestea cu fondul şi perspectiva lor minunată, îţi lasă o impresie neştearsă. La mijlocul boltiturii tronează Sfânta Treime într-un medalion flancat de doi îngeri. De remarcat în mod special Dumnezeu-Tatăl, cu figura-I de Jupiter, cu ochii mari şi largi şi neclintiţi, parcă, în veşnicia lor.

Panourile acestea cu scenele din viaţa Mântuitorului, frumos încadrate, au şi ele un dublu chenar de Heruvimi şi Serafimi şi de Sfinţi Părinţi şi Doctori şi Episcopi şi Mucenici: Sfântul Grigore Dialogul, Dionisie Areopagitul, Sfântul Martir Dumitru, Sfântul Martir Nistor, Sfântul Papa Leon I, Sfântul Policarp, Sfântul Laurenţiu, etc., etc., formând un admirabil cortegiu de onoare în jurul lui Isus, din viaţa şi faptele căruia s-au inspirat cu toţii.

Cât nu învaţă sufletul creştin care se uită cu ochi atenţi la filmul acesta al tablourilor ce se proiectează pe ecranul bolţii!

* * *

În presbiteriu mai avem de remarcat iconostasul, care desparte presbiteriul de Sfânta Sfintelor.

De când cu erezia iconoclaştilor, iconostasul alcătuieşte, în pictura bizantină în interiorul bisericii, o parte mult însemnată. Erezia iconoclaştilor a fost un impuls ca această parte a interiorului bisericii să ia o amploare din ce în ce mai mare în scurgerea veacurilor până în zilele noastre. Astăzi, biserica bizantină nici nu se poate închipui fără iconostas.

Iconostasul nostru din Lugoj în stil baroc este remarcabil şi ca execuţie tehnică, întrucât a ieşit din vestitele ateliere artistice ale Vienei şi a costat câteva sute de mii în vremuri de pace. De când însă pictorul nostru a înlocuit vechile picturi de pânză lipite pe table de lemn, cu noile picturi, în număr de 29, de atunci mărirea iconostasului s-a potenţat în măsură nebănuită. În vârful iconostasului tronează Crucea cu Maica lui Isus şi Ioan de o parte şi de alta, la poalele ei. Într-o zonă inferioară, în câte trei medalioane, sunt de-a stânga privitorului figurile lui Avraam, Ilie şi Iosif, iar de-a dreapta a lui Iacob, Moise şi Eliseu, încadrând la mijloc pe Isus Hristos şezând ca Arhiereu pe tron, ale cărui trăsături trădează o bunătate nemărginită. Figurile venerabile ale celor şase patriarhi şi prooroci sunt de o rară expresivitate. Relev în mod special figura lui Iosif Egipteanul, vice-faraonul Egiptului, în hainele sale de cel mai înalt funcţionar după rege. Ce frumos e când arta ţine cont de istorie, de realităţile istorice!

În zona imediat următoare sunt şapte panouri cu scene din viaţa Mântuitorului. La mijloc dominând Învierea din morţi a lui Isus, iar de-a dreapta şi de-a stânga ei în succesiune cronologică Naşterea Mântuitorului cu închinarea păstorilor, Botezul Mântuitorului în Iordan de la Ioan, Intrarea în Ierusalim, Schimbarea la faţă pe muntele Taborului, Înălţarea la Ceruri a aceluiaşi Mântuitor şi Pogorârea Spiritului Sfânt. Cum vedeţi, reprezintă ciclul sărbătorilor principale de peste an ale Domnului nostru Isus Hristos: sărbătorile împărăteşti.

Fiindcă nu putem descrie toate tablourile, ca să nu obosim pe cititori, voi remarca numai câteva dintre ele. Înainte de toate fixez învierea Domnului. Mântuitorul nostru Isus Hristos este zugrăvit cu o forţă extraordinară, ca învingător al morţii: Ubi est, mors, victoria tua? Ţine viguros într-o mână steagul ce fâlfâie, ondulează biruitor în vânt, cu o încordare a întregului trup, a muşchilor mâinilor şi picioarelor şi a pieptului - vezi parcă puterea-I internă, care animă acest trup, în urma energiei native ce i s-a dat din izvoarele vieţii veşnice ce rezidă în dânsul. Se ridică în mijlocul aureolei de lumină, şi flăcările iadului de unde a ieşit biruitor, flăcări care se preling la picioarele Sale, sunt şi ele parcă un reflex al trecerii măririi Domnului în împărăţia umbrelor morţii. Uitându-te la acest triumfător de esenţă divină nu te miri de figura speriată până şi a îngerului, ce stă alături într-un colţ, şi a celor trei soldaţi romani striviţi de teroare, culcaţi la pământ. E tot ce cunosc mai frumos din istoria picturii bizantine, pe care am studiat-o îndelung în manualele lui Charles Diehl, Springer-Ricci etc.

Artistul a avut o viziune de sus atunci când ne-a vrăjit pe pânză acest tablou.

Nu mai puţin frumoase sunt şi cele trei tablouri ale Schimbării la Faţă a Domnului, a înălţării Sale la ceruri şi a Coborârii Spiritului Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului. Nu cunosc sentimente sufleteşti mai bine exteriorizate ca în aceste tablouri, scoţând în relief partea dramatică a sentimentelor sufleteşti agitate de un vânt puternic al pasiunilor nobile, fiind adevărate Stimmungsbilder, în înţelesul antic al cuvântului.

Cel ce vrea să se convingă nu are decât să privească, să vină să vadă şi să-mi dea dreptate deplină. Nu mă pot opri asupra detaliilor. Ţin să relev numai că sentimentele sufleteşti ale chipurilor de pe tablourile noastre nu sunt cu nimic inferioare, cred, acelora zugrăvite în celebra Înălţare la ceruri a Maicii Domnului, cu grupul Apostolilor la bază, a marelui Tiziano.

Zona ultimă o formează cele patru tablouri principale, cu figura blândă de moşneag potolit şi cuminte a Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul de la Mira Lichiei; a Maicii Domnului cu Pruncul Isus în braţe, figură atât de delicată şi suavă, care-şi sărută cu gingăşie pe cap Pruncuşorul divin, aşezat pe genunchii săi: rară gingăşie de mamă; a lui Isus Hristos, şezând pe tron, ca Mântuitor, şi Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire fulgerătoare şi cu braţele încordate şi muşchii violent contractaţi stigmatizând drept pui de viperă pe fariseii plini de venin şi ură. Tronurile pe care stau Domnul Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae, sunt de aur, încrustate cu perle şi pietre scumpe şi fondul scânteiază de aur pur, în care se zăresc cruci multiplicate la nesfârşit. Se şi cuvenea ca tablourile acestea principale să întunece prin podoabă şi strălucire restul picturilor. Numai cupola, închipuind raiul, le întrece în măreţie şi bogăţie.

* * *

Dar să trecem în zbor rapid la Sfânta Sfintelor, la absida înaintea căreia se află To hagion Bima, tribunalul Domnului, conform concepţiei Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Zic: tribunal, pentru că rezidă pe altar aievea Judecătorul viilor şi al morţilor, în Sfânta Euharistie, sub vălul pâinii şi al vinului. Nu spunea de altfel Sfântul Apostol Pavel: Cel ce mănâncă din pâinea aceasta şi bea din vinul acesta în mod nevrednic, judecată lui îşi mănâncă şi bea? Şi nu se dă astăzi lupta pentru şi în contra lui Hristos tocmai în jurul Euharistiei? Nu această dogmă diferenţiază spiritele?

Dar să ne ocupăm de pictura din altar! Sus pe bolta absidei, într-o aureolă de curcubeu încântător, purtată de patru îngeri canefori ce plutesc în aer, este Spiritul Sfânt în chip de porumbel, din fiinţa căruia emană raze şi limbi de foc, care inundă întreaga boltitură. O dublă coroană concentrică de Heruvimi şi Serafimi înconjură a treia persoană din Sfânta Treime. S-a zugrăvit aici simbolul Spiritului Sfânt, pentru că hramul bisericii catedrale este tocmai Pogorârea Sfântului Spirit la Rusalii.

Dar mai fermecătoare sunt picturile din cele două zone inferioare. În prima zonă remarcăm în absidiola altarului nobila figură a împărătesei cerurilor, pe Hagian Theotokon, în veşminte imperiale, cu Pruncul Divin în braţe, flancată în atitudine reverenţioasă de doi îngeri. Vin spre ea, de două părţi, în procesiune de adorare, neasemuit de frumoasele figuri, expresivele figuri ale Evei, Iuditei, Esterei - de o frumuseţe răpitoare aceasta, în haine luxoase regale - Mariei, Anei şi Sarei - trădând toate smerenie şi reverenţă în faţa Aceleia care, tronând sub un baldachin, ne-o arată inscripţia sugestivă că este gloria Ierusalimului, mărirea mare a poporului nostru. Unii din vizitatorii bisericii noastre susţin că artistul pictor s-a întrecut pe sine însuşi tocmai în zugrăvirea acestei scene de închinare a femeilor reprezentative din Vechiul Testament înaintea Maicii Domnului, care le-a eliberat şi pe ele şi le-a înălţat. Eu nu vreau să mă pronunţ. Se va pronunţa, poate, critica obiectivă de mai târziu. Destul că scena aceasta e de o putere evocatoare unică.

În zona inferioară a pereţilor altarului este zugrăvită Cina cea de Taină din foişorul cel de sus din Ierusalim. Vedem pe Mântuitorul nostru Isus Hristos cu faţa transfigurată, ridicat în picioare, ţinând într-o mână pâinea şi în cealaltă potirul, plin de o duioşie rară, melancolică, aşa cum ni-L zugrăveşte Sfântul Ioan în evanghelia sa la Cina cea de Taină. De o parte şi de alta Mântuitorul este umbrit de protecţia a doi îngeri cu ripide în mână, care adie lin în jurul Lui; Apostolii vin unul câte unul, şase de-o parte şi şase de alta, despărţiţi prin coloanele foişorului, cum şi-l închipuie fantezia pictorului artist. Toţi au o aureolă pe cap, afară de Iuda întunecat la haină şi la faţă. Aş cuteza să fac o afirmaţie, că chipul şi figura şi întreagă atitudinea Apostolilor în momentul de a se apropia de dumnezeieştile şi sfintele şi preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Dumnezeu taine, nu este cu nimic inferioară, ca expresivitate, ca dramatism, ca simţire sufletească ce se trădează în toată persoana lor, statuilor apostolilor aşezate în naia bisericii San Giovanni in Laterano din Roma. Fireşte că omnis comparatio claudicat. Altul este momentul prins de pictorul nostru şi altele momentele prinse de sculptorul roman. Dar, fiecare în felul său, a creat o operă superioară de artă, o operă nemuritoare. Fondul tabloului cu colinele şi casele şi chiparoşii oraşului sfânt măresc efectul sufletesc.

Deasupra porţilor de la vestiar şi sacristie sunt zugrăvite în bust figurile marilor Doctori ai Bisericii, apuseni şi răsăriteni: Sfântul Augustin şi Sfântul Ambrozie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care toţi au scris despre Liturghie şi despre Sfânta Euharistie.

Şi, în sfârşit, ca o completare a ansamblului, urmează pe peretele de miazănoapte şi miazăzi, chipul în mărime naturală al lui Melchisedec: "Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec", şi jertfa lui Avraam când l-a jertfit pe fiul său Isac: prototipul Celui jertfit pe Cruce.

* * *

Aceasta ar fi zugrăvirea picturii bisericii redată în culorile şi nuanţele de culori ale graiului aşternut pe hârtie cu slova tiparului. Dacă am reuşit să dau o palidă idee despre frumuseţea bisericii catedrale împodobite cu această pictură aleasă, voi fi mulţumit de satisfacţia cititorilor.

Sub conducerea savantă a lui Charles Diehl, a lui Springer-Ricci, Ferretti, Tafrali de la Universitatea din Iaşi şi a altor autori, am ţinut să studiez amănunţit arta bizantină, mai ales pictura ei, şi recunosc şi constat cu mândrie pentru ţara şi neamul meu, că nici în epocile de aur ale picturii bizantine de pe vremea lui Iustinian şi a dinastiei macedonene, nici la Mistra, Dafne sau Sfânta Sofia şi Sfântul Dumitru din Salonic, Kahrie-Djiamy: Constantinopol, nici la bisericile-grote din Siria, Capadocia, nici la Kiev şi Novgorod, nici la Studeniţa în Jugoslavia, nici la Boiana în Bulgaria, la Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş din România, nici la bisericile cu pictură bizantină din Italia, sau - ca s-o amintesc şi pe aceasta - nici în chipurile din miniaturile greceşti, păstrate în diferite muzee, în chipurile stavrotecilor ce ne-au rămas cu urme glorioase ale artei bizantine, şi în sfârşit, chipurile reproduse în mătăsurile Orientului, sau în ivoriu şi marmură, eu figuri şi chipuri mai frumoase şi mai alese ca în pictura catedralei din Lugoj, zic, eu unul n-am văzut. Am călătorit şi eu destul în viaţă, am străbătut multe ţări şi mări, şi pot afirma cu linişte sufletească faptul că pictura catedralei noastre poate sta alături de cele mai frumoase picturi din lumea creştină. Cred că critica obiectivă îmi va da dreptate. Et ego in Arcadia. E chestie de timp şi de răbdare.

Într-o descriere sumară ca aceasta, fireşte, am omis să notez multe. N-am putut releva frumuseţea decoraţiilor geometrice, de care e plină biserica. N-am putut să pomenesc de varietatea uimitoare a crucilor, cel puţin douăsprezece variaţii, pe care le-a revărsat artistul nostru pe întreg câmpul întinderii tablourilor. N-am putut să pomenesc de arabescurile, feuillages-urile, postes-urile, chapelets-urile, ghirlandele, rinceaux-urile, ruban-urile, tresele, entrelacs-urile şi alte zeci şi zeci de amănunte din decoraţia pereţilor şi boltelor bisericii, flori, palmieri, chiparoşi, acantuşi, cactuşi, care îi dau atâta strălucire acestui templu, care-ţi aduce aminte de dictonul "Omnis gloria ejus ab intus".

De încheiere îi mulţumesc îndeosebi pictorului nostru artist, pentru că nu mi-a zugrăvit nicăieri picioare lungi şi subţiri ca fusul, sucite şi strâmbe, feţe fioroase, cu păr vâlvoi şi barbă încâlcită, figuri rigide şi băţoase, cum vedem în arta bizantină, fireşte decadentă. Aici totul e armonie, proporţie, măsură şi figurile au suflet, au viaţă superioară ierarhică. Omul a ieşit frumos din mâinile Creatorului. Sfinţii în felul lor sunt o desăvârşire a acestei frumuseţi prin altoirea supranaturalului. Toată arta e să ştii a reda această frumuseţe şi pictorul nostru cred că a reuşit. Laudă lui.

Episcop Alexandru Nicolescu