Greco-Catolic.ro

Sfântul Atanasie s-a născut în Alexandria Egiptului către anul 295 şi, de timpuriu, a fost instruit în creştinism, mai întâi în pustia tebană, sub conducerea Sf. Antonie, apoi la patriarhia din Alexandria de către însuşi Episcopul Alexandru care, curând, l-a ales secretar al său. În această calitate, fiind încă numai diacon, îl însoţi pe episcop la Conciliul din Niceea din 325, unde, dată fiind situaţia sa, nu a putut juca decât un rol pe planul al doilea. După trei ani a fost ales urmaş al episcopului Alexandru, la vârsta de 35 de ani. De aici înainte, viaţa lui se confundă cu istoria Conciliului din Niceea, luptând 45 de ani pentru biruinţa învăţăturii definite acolo contra arianismului. Din această cauză, trebuie să îndure de cinci ori exilul; prima dată în 335, exilat la Trier, Germania, de către Constantin în urma condamnării în Conciliul din Tyr, de unde se întoarse după moartea împăratului, în 337. A doua prigoană, în 340, când Constanţiu, ştiindu-l condamnat, introduce cu puterea, pe scaunul din Alexandria, pe Grigore de Capadochia. Se reîntoarce numai în 346, după moartea intrusului. În 356, în urma sentinţelor conciliabulelor din Arles, 353 şi Milano, 355, a fost silit de împăratul semiarian Constantin să se refugieze în pustia Egiptului, până la 362, sub împăratul Iulian Apostatul. În acelaşi an, a fost exilat de Iulian, rămânând în exilul său de la Tebaida până la moartea lui Iulian (363). În 365, din cauza unui edict al împăratului Valente, trebui să se ascundă în cavoul tatălui său ca să scape de soldaţii care-l căutau, însă acelaşi împărat este silit să-l recheme, în anul următor, pentru a linişti poporul. De atunci (366) şi până la moarte, în 2 mai 373, a rămas neconturbat în Alexandria.

Atanasie este, întâi de toate, un caracter hotărât şi inflexibil. Convins că luptă pentru cauză adevărului care va triumfa până la urma, nu cedează nimic. Chiar şi în momentele cele mai grele nu disperează, nu se îndoieşte de Victoria finală. Acestei mari energii i-a unit o bunătate de suflet rară, voind să fie tatăl tuturor, chiar şi al duşmanilor. Pentru a face să învingă cauza sa, a ştiut să temporizeze uneori lucrurile şi să se arate conciliant. Pentru dârzenia cu care a apărat dreapta credinţă şi-a câştigat repede titlul de Mare, de columnă a Bisericii (Sf. Grigore Nazianzenul, Discurs 21, n.26) şi de părinte al dreptei credinţe. Caracterul i se oglindeşte şi în scrierile sale, fiind mai mult om de acţiune, nu om de doctrină, de aceea scrie în grabă, însă precis, clar şi fără a ţine prea mult la forma; fără împodobiri, însă cu o logică dreaptă şi limpede. Toate scrierile sale din perioada episcopatului sunt scrieri de luptă. Nu scrie decât pentru a se apăra sau pentru a apăra învâţătura Conciliului din Niceea. Scopul său este, mai întâi de toate, sa compună ordine şi metodă şi să-l învingă pe adversar printr-o dialectică forte şi plină de ardoare. În lunga sa cariera, a adunat zi de zi toate faptele importante care pot folosi cauzei sale şi pe care, la momentul oportun, le utilizează cât se poate de bine. Sub aspectul fondului, el îşi expune doctrina simplu, aşa cum se găseşte în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, limitându-se la punctele discutate. Deci punctul central al scrierilor sale este divinitatea lui Cristos pe care o negau ereticii arieni. Pentru Atanasie, a nega divinitatea lui Isus înseamnă a nega mântuirea noastră, care înseamnă un fel de îndumnezeire a noastră prin Cristos. Cronologic, scrierile Sf. Atanasie marchează şi cele trei perioade inegale ale episcopatului său, întrerupte fiecare prin una sau doua exilări:

a) primele lupte sub Constantin (328-337);

b) marile lupte sub Constantin II (337-361);

c) ultimele lupte şi triumful, după Constanţiu (361-373).

1. Prima scriere a Sf. Atanasie pare să fie apologia Cuvântare către Greci, în 47 capitole, şi apoi Cuvântare asupra întrupării Cuvântului în 57 capitole, din care Sf. Ieronim face, în De viris illustribus, una singură Adversus Gentes Libri duo. În prima, combate politeismul, iar în a doua arată că întruparea Domnului era moralmente necesară pentru a repara natura omenească şi pentru a-i reda omului nemurirea pierdută, combătând în acelaşi timp diferitele obiecţiuni, cele mai multe ale ereticilor. Aceste două lucrări sunt scrise înainte de episcopatul său.

2. Odată cu episcopatul său, începe şirul epistolelor festive, sau pascale, conform deciziei Conciliului din Niceea (prin ele se anunţă data prăznuirii Paştilor) care, după moartea sa, au fost adunate laolaltă, însă din original nu ne-au rămas decât puţine fragmente, şi ele într-o traducere siriacă.

3. Tot aici trebuie amintită şi scrierea din 340, contra lui Grigore de Capadochia. Printr-o altă scriere, inaugurează Apologia contra arienilor (348), în primele capitole, iar în capitolele 8-90 a adăugat materialul din cei zece ani ulteriori primelor. E o culegere de documente istorice, însă folosite în apărarea credinţei catolice niceene.

4-5. În două tratate în forma de epistolă a scris Despre decretele Sinodului Niceean (32 capitole), scrise către 350 pentru a populariza termenul homoousios, apoi Despre părerea lui Dionisie (De sententia Dionisi) în 27 capitole, dovedind în ea că arienii, fără motive, invocă în favoarea lor pe Dionisie din Alexandria.

6. În cea de a doua enciclică, Epistolă enciclică către episcopii Egiptului şi Libiei contra Arienilor, protestează împotriva faptului că a fost exilat a treia oară şi împotriva intrusului Grigore de Capadochia şi-i îndeamnă pe episcopi să fie prudenţi faţă de violenţa arienilor.

7-8. În acelaşi exil a scris alte doua apologii, Apologia către împăratul Constantin, 30 capitole, în care se apăra de acuza arienilor că nu ar fi fost credincios împăratului, scrisă în 357; alta: Apologie despre fuga sa în care denunţă toate procedeele duşmanilor contra lui, legile nedrepte ale intrusului Grigore, bisericile plângându-şi păstorii adevăraţi şi declara că nu a fugit de frică, ci din datoria de a supravieţui şi de a continua lupta pentru predicarea adevărului.

9-10. Istoria arienilor către călugări, scrisă spre anul 358, descrie toate luptele sale contra arienilor până la 357. Astăzi ni se păstrează mutilată. A scris apoi: Discursurile contra arienilor şi (Patrologia Graeca, 26, 12), care formează capodopera sa, în care apără doctrina Conciliului de la Niceea contra obiecţiei arienilor. Sunt patru cărţi, dintre care numai primele trei sunt cu siguranţă autentice. În prima, combate obiecţiile arienilor contra veşniciei, naşterii dumnezeieşti şi imuabilităţi ; Cuvântului, luate din Sf. Scriptură sau din raţiune. Deci Cuvântul este veşnic, născut, imuabil. Cartea a II-a este destinată aproape în întregime celebrului text din Proverbe VIII, 22: Dumnezeu m-a zidit pe mine, explicându-l în sens catolic. În Cartea a III-a, cea mai importantă, explică unitatea naturii Tatălui şi a Fiului şi spune că nu se pot atribui Cuvântului în sine scăderile naturii omeneşti pe care a luat-o. Cartea a IV-a vorbeşte despre deosebirea Fiului de Tatăl, fiind îndreptată contra sabelienilor. Din această cauză diferenţa de stil dintre aceasta şi celelalte cărţi, fapt pentru care unii o socotesc apocrifă. Poate că a fost totuşi scrisă de Sf. Atanasie, probabil în exilul al treilea (356-359). Istoria modernă (Cavallera) o situează prin 347-350, iar Loofs către 339. Întreaga lucrare este prima sinteză a învăţăturii catolice asupra Sf. Treimi, de la apariţia arianismului.

II. În jurul acestor două opere se grupează diferite epistole: Epistola către Seraphion despre moartea lui Arie, 358, în care povesteşte moartea neaşteptată a lui Arie, apoi lunga scrisoare ,Despre sinoadele de la Rimini şi Seleucia, (359), în 55 capitole, unde ne povesteşte istoria acestor doua concilii. În patru Epistole către Seraphion combate pe alegorişti care, în Egipt, negau dumnezeirea Sf. Spirit. (P. G. , 529).

O a treia perioadă de activitate începe pentru Sf. Atanasie cu sinodul din Alexandria, 362, după care dată întrebuinţează în scrierile sale cuvântul hipostasis pentru persoană, pe când până atunci, îl întrebuinţează pentru substanţă. De aici încolo se întrebuinţează pentru Sf. Treime expresia Trias Acest termen îl întrebuinţează în epistola sinodală Tomul către antiochieni. În acelaşi timp, la 363, mai scrie o epistola către Iovian împăratul, despre credinţă. Epistola către episcopii africani (369) se refera la cele trei sinoade ţinute în Alexandria. Trei epistole au conţinut dogmatic: către Epictet, episcop în Corint, către Adelfin, către filosoful Maxim; tustrele vorbesc despre întruparea Domnului, combătând un fel de docetism, născut din apolinarism. Au fost scrise prin 371. Despre unele opere nu se ştie când au fost scrise, însă pare probabil că în ultima perioadă a vieţii sale. Aşa sunt mai multe lucrări de exegeză asupra psalmilor, Expunerea Psalmilor (P. G. 27,56,589), din care au rămas fragmente în original: apoi un tratat (pierdut) Despre titlul Psalmilor. De asemenea s-a pierdut un comentariu Ecclesias şi unul despre Cântarea Cântărilor. Se discuta, de asemenea, data scrierii Viaţa Sf. Antonie (+ 356), scrisă probabil prin 360 pentru călugării apuseni, fiind mai mult istorie, o serie de amintiri şi un tablou de viaţă ascetică ale Sf. Antonie, care i-a fost călăuză sigură şi un prieten devotat. De asemenea, amintim Către Draconţiu, Despre vergurie a căror autenticitate este discutată, precum şi alte epistole cu caracter practic, cum sunt Amun călugărul, Către stareţul Orsiesiu, Către călugări, opere importante pentru istoria primitivă a monahismului. Opere atribuite Sf. Atanasie: Cele 107 canoane Atanasiene, publicate abia în 1904, numite astfel fiindcă sunt din patria şi de pe timpul Sf. Atanasie. Expunerea credinţei (P. G. 25, 119), Contra arienilor, pare să fie de fapt a Sf. Atanasie, fiindcă este clar că originalul latin a fost tradus în greceşte în sec. IX. Se crede c-a fost scris latineşte în Spania sau în Galia în secolele IV sau VI şi a pătruns în oficiul roman în secolul al X-lea. Alte trei lucrări sunt considerate neautentice: Despre Sf. Treime şi Sf. Spirit; Despre Întrupare, contra lui Apolinarie, 2 cărţi, ce par a fi din 380; Sermo maior de Fide; Despre întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul (căci Cristos este unul: Quod unus sit Christus); Interpretarea Simbolului, Contra novaţienilor, Omilii ş. a.

Doctrina Sf. Atanasie, considerat ca părinte al Cristologiei, este oglindită în scrierile sale. Meritul său constă în afirmarea consubstanţialităţii Fiului şi a Sfântului Spirit cu Tatăl, care, pentru el, nu este un lucru nou, ci este învăţătura tradiţională a Bisericii. Pentru el, ca şi pentru Sf. Ieronim, punctul central al creştinismului este adevărul răscumpărării, căci Cristos s-a făcut om pentru a ne îndumnezei pe noi. (Despre întrupare, 5). Deci nu a fost mai înainte ca om, şi apoi ca Dumnezeu, ci a fost Dumnezeu şi s-a făcut om pentru a ne îndumnezei pe noi (Contra arienilor, l, 38,39). Dacă, de fapt, şi Cuvântul ar fi fost prin participare şi nu în Sine însuşi Dumnezeu... nu ne-ar putea îndumnezei, ci ar fi El însuşi îndumnezeit (Despre Sinod, 51). Însă, El, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu în Sine, este consubstanţial cu Tatăl. De asemenea, afirmă consubstanţialitatea Sf. Spirit, fiindcă El ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte locuind în noi, ne face să participăm la natura dumnezeiască (Seraphion, l, 22,24). Apoi, dacă de fapt face parte din Sf. Treime, iar în Sf. Treime una este Dumnezeire, este şi El Dumnezeu. În afară de aceasta, din Sf. Scriptură ştim că Sf. Spirit este al Fiului, deci şi El este Dumnezeu.

Cu privire la Cristologie, Atanasie arată că Cuvântul, luând trup, s-a smerit la exterior, fără să piardă ceva din dumnezeirea Sa (Despre întrupare, 8, 17) şi afirmă de multe ori realitatea naturii omeneşti. O mărturie clară despre acest lucru se află şi în vestita chestiune despre atotştiinţa lui Cristos sau despre ignoranţa Lui, cărei probleme Sf. Atanasie îi dă soluţia clasică, deosebind lucrurile care privesc natura omenească de cele care apar în natura divină. Alt merit al lui este că a soluţionat atât de bine problema pentru ce s-a făcut Dumnezeu om, arătând că unicul remediu de a răscumpăra lumea a fost întruparea şi moartea pentru noi.

Atanasie a fost din tinereţe un admirator şi un neobosit propagator al monahismului care, prin viaţa ascetică, curăţeşte sufletul. În lucrările sale s-a ocupat mult de monahi şi a recomandat să se unească exerciţiile de viaţă contemplativă cu munca şi viaţa activă, el însuşi fiind în aceasta privinţă exemplu viu. Fermitatea sa doctrinală, cu forţa sufletului lui, este marea minune a vieţii sale şi explică cel mai bine darurile omeneşti a căror natura a îmbogăţit-o Dumnezeu prin credinţă.

Viaţa lui zbuciumată este o pildă vie pentru orice creştin de a fi statornic şi ferm în credinţă. Fiind condamnat şi îndepărtat din scaun, Sf. Atanasie se refugiază la Roma, unde găseşte alţi exilaţi, între care şi Marcel de Ancira. Episcopii orientali sunt invitaţi să se prezinte la un conciliu pe care ei înşişi Ť îi propuseră, însă au răspuns printr-o scrisoare obraznică şi nu s-au prezentat. Conciliul a avut loc la anul 341 şi i-a declarat complet nevinovaţi pe doi apelanţi: Sf. Atanasie şi Marcel de Ancira. Papa Iuliu I comunică antiochienilor hotărârea conciliului printr-o scrisoare foarte importantă, care oglindeşte sensul universal caracteristic Bisericii Romane şi conştiinţa autorităţii primatului. Papa nu se considera legat de deciziile unui conciliu, el îşi revendică dreptul de a judeca şi pe episcopii Alexandriei şi Antiochiei. El evocă Tradiţia: Ni s-a scris mai întâi nouă şi justiţia se aduce aici, la Roma şi nu în Orient, în anul 346, când Sf. Atanasie reintră în Alexandria, Papa Iuliu I adresă alexandrinilor altă scrisoare, ce se păstrează. Este însă trist că, până la aceasta data, când a putut reintră în Alexandria, patriarhul egiptean, Sf. Atanasie, a trebuit să stea încă mult timp în exil în Apus, profitând însă de aceasta ocazie pentru a face cunoscută aici viaţa monastică. Curând, împăratul Constanţiu se arată favorabil Sf. Atanasie şi, pentru a împăca Răsăritul cu Apusul, convocă Conciliul de la Sardica, ţinut în anul 343, sub conducerea Episcopului Osius. Deşi orientalii arieni, adversari ai Sf. Atanasie, au refuzat să participe la acest Conciliu şi au plecat în oraşul Filipopolis din Tracia, sub protecţia împăratului lor arian Constanţiu, majoritatea episcopilor, rămaşi în catolicism la Sardica, l-au reabilitat de apel la Papa al fiecărui episcop, pe care arienii l-au respins atunci cu toată energia. Canoanele de la Sardica sunt o constituţie (De episcopis = Despre episcopi), căci ele reglementează dreptul de apel la Papa, în sensul opus canoanelor conciliului din Antiochia, care erau contrare uzului tradiţional, fapt pentru care nici nu au fost admise în vigoare, Roma continuând să primească apeluri ca şi în trecut. Opera Conciliului de la Sardica este o mărturie preţioasă a dreptului Romei de a primi apelurile, drept respins numai de arieni, retraşi la Filipopolis, unde lansară, sub protecţia împăratului arian Constanţiu, o adevărată enciclică, în care îl condamnară nu numai pe Sf. Atanasie, ci pe toţi aceia care l-au primit în comunitatea lor şi pe primul şef Iuliu al oraşului Roma, autorul şi cauza tuturor relelor, principem et ducem malorum (Dom. Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1941, p. 154). Împăratul accepta reabilitarea Sf. Atanasie şi reîntoarcerea sa pe scaunul Alexandriei, dar fiind arian convins şi, după moartea fratelui său Constant, ajuns stăpân peste tot imperiul (350), erezia ajunse şi ea la tron, împăratul considerându-se pontif suprem şi neadmiţând canoanele de la Sardica, iar reîntoarcerea Sf. Atanasie la Alexandria o permise nu în virtutea deciziilor conciliare, ci prin voinţa lui Dumnezeu şi sentinţa noastră.

Canoanele de la Sardica au fost admise mai târziu în Biserica Orientului şi ele fac parte astăzi în Dreptul Canonic Bizantin.

În timpul celor zece ani de episcopat în Alexandria, Sf. Atanasie se bucură de un calm relativ, reunind mai întâi un sinod în care confirma decretele de la Sardica şi duse o viaţă politică de reconciliere, care avu urmări dezastruoase pentru partida ariană. După doi-trei ani, el era în comuniune cu peste 400 de episcopi, între care adversarii săi declaraţi, Valens şi Ursache, doreau să intre în graţiile lui. Dar moartea protectorului său Constant (350) şi a Papei Iuliu I (352) favorizează intrigile inamicilor lui pe lângă împăratul Constantin şi pe lângă noul Papa Liberiu (352-366) şi aşa, în Conciliile din Arles (353) şi apoi Milan (355), împăratul impuse, prin violenta, condamnarea Sf. Atanasie şi înlocuirea lui în scaun cu un non intrus, de data aceasta Gheorghe de Capadochia (24 februarie 357), Sf. Atanasie refugiindu-se în deşertul Egiptului printre călugări, în anul în care se stingea marele său prieten, patriarhului Tebaidei, Sf. Antonie. În acest al treilea exil, Sf. Atanasie a fost ascuns de călugări şase ani (356-362), urmărit de trimişii imperiali şi a devenit Patriarhul invizibil al Egiptului, inima rezistentei până la marginile orientale ale imperiului. Moartea împăratului Constantin (3 nov. 361) aduse libertatea dreptcredincioşilor şi Sf. Atanasie se reîntoarse, reintră în Alexandria în 21 februarie 362. Peste puţin timp reuni un conciliu la Alexandria, numit al mărturisitorilor crezului niceean, cerând largheţe şi toleranţă faţă de arienii ce prezentau garanţii de bună credinţă, fapt pentru care Lucifer de Cagliari se opuse şi blamă aceste hotărâri, trecând în opoziţie şi creând Schisma Luciferiană. În ultimii ani ai vieţii (362-373), Sf. Atanasie îi susţinu pe apărătorii credinţei tradiţionale, împiedicând ereticii să deţină scaune episcopale, determina pe Papa Damasus să depună pe episcopii arieni Valens şi Ursache, să nu schimbe episcopii Africii, Simbolul Niceean cu cel din Rimini, să încurajeze pe Sf. Vasile în pacificarea religioasă a Orientului, să-l accepte pe Marcel de Ancira în comunitatea creştină catolică, fiindcă şi-a retractat greşelile. A murit la 2 mai 373, fiind primul episcop nemartir care primi cult public.