18 februarie
Sfântul Leon cel Mare (?-461)
Papa, învatator

Primul Papa caruia posteritatea i-a acordat titlul de "cel Mare" este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 si 461. Au fost douazeci si unu de ani plini de greutati, atât din interior, cât si din afara. În acesti ani, spre Roma s-a îndreptat Atila, "biciul lui Dumnezeu", în fruntea armatelor sale care nu cunosteau nici mila fata de oameni, nici respectul fata de cele Sfinte; cu prestigiul persoanei sale si cu puterea cuvântului sau, Papa Leon îl convinge pe temutul conducator sa crute Roma si chiar sa paraseasca Italia. Peste câtiva ani, în 455, Vandalii ajung la portile cetatii eterne, hotarâti sa nu lase în urma lor decât un morman de ruine gramadite peste cadavrele locuitorilor sai; Papa Leon îmblânzeste pe capetenia lor, Genseric, si obtine favorul de a fi crutate toate lacasurile de închinare, cu toti cei ce se vor adaposti în ele. Bisericile, manastirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinta cetatenilor îngroziti; navalitorii au pradat casele, la multe le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populatiei a fost salvata.

Mai primejdioase, si mai dureroase pentru inima de Pastor suprem a lui Leon, au fost framântarile din interiorul Bisericii. Dupa condamnarea în sinodul ecumenic de la Efes (431) a Episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învata ca în Cuvîntul Întrupat, Cristos, exista doua persoane distincte si doua naturi distincte, calugarul Eutichie a început sa afirme ca Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiasca, iar firea omeneasca a fost doar o aparenta. Prin aceste învataturi se lovea în însasi existenta reala, istorica, a lui Cristos. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamna aceasta ratacire, dar calugarul erudit si energic reuseste sa atraga de partea sa pe Patriarhul de Alexandria si pe împaratul T'eodosie, care aduna un sinod ce hotaraste depunerea lui Flavian. Acesta se adreseaza Papei Leon, care, într-o scrisoare ramasa celebra: Epistola dogmatica ad Flavianum, expune limpede si pe larg învatatura ortodoxa, adevarata, conforma Sfintei Evanghelii si sinoadelor anterioare. Împaratul convoca un nou sinod, la Calcedon - localitate pe malul Bosforului - si 600 de Episcopi, în frunte cu delegatii Papei Leon, asculta si aproba scrisoarea dogmatica a Marelui Pastor; se afirma solemn învatatura ca în Cristos co-exista doua naturi unite într-o singura persoana. "Isus Cristos, spunea Papa Leon în scrisoarea sa, pentru noi si pentru a noastra mântuire, s-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca, ca un singur si acelasi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut (din Dumnezeu), în doua naturi unite fara confuzie, nici schimbare, fara împartire nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrând, dimpotriva, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singura forma, o singura persoana si o singura ipostaza".

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie stralucita a unitatii cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care de atunci si pâna astazi nu a mai atins aceasta stralucire.

Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea multe amanunte din viata, deoarece lui nu-i placea sa vorbeasca despre el însusi în scrisorile sale. Era constient de înaltimea functiunii sale si a stiut sa întruchipeze în persoana si activitatea sa demnitatea, puterea si grija de parinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepartat caldura umana si entuziasmul, asa cum ne putem da seama dupa cele 96 de Sermones - predici - si peste 170 de scrisori ce au ajuns pâna la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arata ca pe unul dintre cei mai mari Papi ai Bisericii, preocupat cu parinteasca dragoste de binele sufletesc al fiilor sai, carora le vorbeste într-un limbaj foarte accesibil, traducându-si gândurile în forme scurte si practice pentru trairea vietii crestine.

Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadente foarte expresive, ne dau masura întreaga a personalitatii sale bogate. Spirit întelegator si cu vederi largi, el nu se opreste la amanuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizeaza si expune esentialul; asa a procedat în formula dogmatica a învataturii de credinta, dezbatute si definitivate de catre Sinodul ecumenic al IV-lea, din Calcedon.

Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii sai au înteles ca prin el Dumnezeu a daruit Bisericii o piatra solida la temelia credintei, iar imperiului de Apus aflat în declin un salvator providential; pentru aceste motive l-au numit: Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însusi. Într-o predica tinuta la slujirea de aniversare a încoronarii sale, spunea: "Desi în Biserica lui Dumnezeu exista trepte si grade diferite, totusi, dupa cum ne învata Apostolul, în Cristos suntem cu totii una. Prin unitatea credintei si a botezului, preaiubitilor, formam fara deosebiri o singura societate si egala este demnitatea noastra, dupa cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: "Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca, o preotime sfânta, si sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (I Petru 2,5) si mai jos: "Voi însa sunteti o semintie aleasa, o preotime împarateasca, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu si l-a câstigat sa fie al Lui" (I Petru 2,9).

adaptare dupa "Vietile Sfintilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti