2 ianuarie
Sfântul Silvestru (?-335)
Papă

Despre Sfântul Silvestru I Papă se cunosc foarte puţine date, afară de faptul că a condus Biserica Romei de la anul 314, ca urmaş al Sfântului Melhiade şi până la anul 335; un pontificat de lungă durată, care a mers paralel cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanţă pentru Biserică. Prin edictul da la Milano (+ 312) persecuţiile au luat sfârşit şi s-a început organizarea vieţii bisericeşti, operă la care Constantin cel Mare a avut o contribuţie însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiţie romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinităţii, prin urmare şi al Dumnezeului creştinilor, şi ca atare îi revine dreptul să supravegheze Biserica; el nu a renunţat niciodată să folosească titlul de «pontifex maximus». Papa Silvestru I a dovedit o înţelegere adâncă a lucrurilor şi o viziune largă, respectând bunele intenţii ale împăratului faţă de credinţa noastră şi acceptând iniţiativele luate de el.

Constantin cel Mare, şi nu Papa Silvestru, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa, şi în anul 325 primul Conciliu Ecumenic din istorie, la Niceea, în Bitinia, locuinţa de vară a împăratului. La acest prim Conciliu Ecumenic, Silvestru nu a putut lua parte «din pricina vârstei sale înaintate», dar a trimis ca reprezentanţi pe Episcopul Osius din Cordoba împreună cu doi preoţi.

În timpul pontificatului Papei Silvestru, Episcopii din Occident, adunaţi în conciliul de la Arles au stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfinţenia celui ce le conferă; Episcopii din Orient, în conciliul de la Ancira (astăzi Ancara), au hotărât admiterea la Sfânta Împărtăşanie a tuturor celor ce se pocăiesc cu adevărat, oricare ar fi fost păcatele săvârşite.

Buna înţelegere între Papa Silvestru şi împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a construirii lăcaşurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: «Noi care ne-am pus toată speranţa în Cristos eram cuprinşi de o bucurie de nedescris şi pe feţele tuturor strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau ca după o îndelungă şi ucigătoare boală toate lăcaşurile care cu puţin mai înainte fuseseră ruinate de impietatea tiranilor; şi multe temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curăţenie şi frumuseţe cu mult mai mult decât cele ce au fost dărâmate» (Historia ecclesiastica X, l-3).

Conform legislaţiei romane, distrugerea unui cimitir constituia un «sacrilegium», o profanare, şi numai «pontifex maximus» avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind calitatea de «pontifex maximus», a hotărât desfiinţarea şi acoperirea cu pământ a unui cimitir de pe colina Vaticană, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat Sfântul Petru. Colaborării strânse între împărat şi Papa Silvestru se datorează şi construirea altor două mari Bazilici romane, una în cinstea Sfântului Pavel şi alta în cinstea Sfântului Ioan.

Pentru a-şi putea arăta simpatia faţă de Papa Silvestru, Constantin i-a dat palatul său din Lateran, care de atunci a fost timp de multe secole locuinţa Papilor. Sfântul Silvestru a murit în anul 335, nemulţumit în suflet că nu a putut să-l convingă pe marele său prieten Constantin cel Mare să primească botezul, deoarece acesta dorea să fie botezat aproape de ziua morţii, pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu cu sufletul curat. Cartea «Deposito episcoporum», scrisă în 354, notează că Papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe via Salaria.

Numele personal Silvestru, foarte rar folosit astăzi, reproduce numele latin Silvester, care provine din transformarea în nume proprii, a adjectivului silvester - silvic, de pădure, pădurean. Cuvântul «Silvester» derivă de la «silva= pădure», de la care se trag şi numele proprii: Silvia, Silviu. În limba română există mai multe variante, fie ca prenume, fie ca nume de familie: Silivestru, Silăvăstru, Selevestru, Sălăvăstru. Chipul venerabil al sfântului Papă Silvestru I, întâlnit la sfârşitul unui an şi începutul Anului Nou, ca un cunoscător adânc al pădurii care este viaţa omenească, ne aminteşte cu blândeţe taina anilor mulţi şi fericiţi: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 38-40).

adaptare după "Vieţile Sfinţilor"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti