Luni, 20 noiembrie 2011  
S Grigore Decapolitul, c (+ 842). S Proclu, aep (+...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

INTRODUCERE

PATROLOGIA

I. Noțiuni preliminare

Patrologia se definește nominal (după nume) știința despre Sf. Părinți, iar real ca o tratare istorică, critică și exegetică a operelor Sf. Părinți din primele opt veacuri ale creștinismului. Patrologia se deosebește de Patristică pentru că, prima, se ocupă de viata, scrierile și doctrina Sf. Părinți, pe când a două expune sistematic dovezile din operele Sf. Părinți pentru demonstrarea dogmelor catolice sau pentru apărarea lor.

Se deosebește Patrologia și de Istoria vechii literaturi creștine, pe care protestanții au pus-o în locul Patrologiei, pentru că, în lucrările lor, aceștia iau în considerare mai mult forma scrierilor patristice și nu fac nici o deosebire între scriitorii inspirați și neinspirați, tratându-i în același mod pe toți, fie ei eretici, fie schismatici, doar că și aceștia reprezintă învățătura creștină.

Obiectul material al Patrologiei îl constituie Sf. Părinți cărora li se adaugă, integral, și scriitorii bisericești ai epocii patristice respective. Ca obiect secundar îi are pe scriitorii creștini care au trăit În acel timp, iar ca obiect formal, Patrologia Îi are pe Sf. Părinți și scriitorii epocii patristice, considerați ca mârturii ale Tradiției sub un triplu aspect: istoric, critic și exegetic.

Cuvântul Părinte sau Sf. Părinte a avut de-a lungul veacurilor diferite înțelesuri: învățător sau episcop, iar din sec. IV Părinții erau cei vechi, cu o poziție și o demnitate bisericească înaltă, episcopi.

Sub Sfinți Părinți înțelegem acei scriitori bisericești din primele opt veacuri ale creștinismului care, prin viata lor evlavioasă și sfântă, prin învățătura lor dreptcredincioasă (în greacă, ortodoxă), au fost recunoscuți ca atare de Biserică. Notele caracteristice ale Sf. Părinți sunt patru: vechimea, sfințenia vieții, învățătura dreptcredincioasă, aprobarea Bisericii.

Vechimea este necesară fiindcă este vorba de scriitori care, trăind în epoca veche, au devenit mărturii ale credinței Bisericii. În stabilirea vechimii Sf. Părinți, autorii specialiști au diferite păreri: unii considera această vechime până În secolul al XII-lea, așa încât Sf. Bernard ar fi ultimul Sf. Părinte; alții până în sec. al XIII-lea, încât Sf. Toma de Aquino și Sf. Bonaventura (+ 1274), ar trebui să fie socotiți între Sf. Părinți. În general, însă, patrologii pun ca termen al vechimii necesare pentru un Sf. Părinte moartea Sf. Ioan Damaschinul (+ 750) pentru Răsărit, iar pentru Apus a Sf. Grigore cei Mare (+ 604) sau a Sf. lzidor de Sevilla (+ 636).

Sfințenia vieții Sfinților Părinți este o cerință, pentru că ei trebuiau să învețe nu numai cu vorba, ci și cu fapta.

Învățătura dreptcredincioasă se cere pentru că ei erau păzitorii și mărturiile tezaurului credinței, pe care l-au primit de la cei mai vechi și pe care trebuie să-l transmită neschimbat generațiilor viitoare. De aceea, sunt excluși din rândurile Sf. Părinți nu numai scriitorii care în mod limpede sunt eretici sau schismatici, dar și aceia care, în scrierile lor, au greșeli mari și sistematice. Cu toate acestea, și ortodoxia Sf. Părinți conține anumite greșeli materiale dummodo scriptor mentem catholicam habuerit. Avem, astfel, exemplul Sf. Ciprian din Cartagina.

Aprobarea Bisericii este necesară pentru că numai ea poate determina și indica mărturiile autentice ale Tradiției dumnezeiești. Nu este necesară aprobarea explicită, ajunge aprobarea implicită, uzuală, făcută sau conținută în citări din operele lor de către Conciliile Ecumenice sau de Pontificii Romani în documente solemne privind credinta și morala, precum și citarea făcută de un mare Părinte al Bisericii în controversele dogmatice sau în expunerea învățăturilor revelate. Pentru ca aceste citări să aibă valoarea unei aprobări implicite, trebuia ca respectivul autor să fie citat nu numai ca o simplă mărturie istorică, ci să fie citat ca Părinte, mărturie a Sf. Tradiții.

Între scriitorii bisericești au existat și personalități care s-au distins în mod special prin agerimea minții, prin erudiție bisericească și profana, printr-o sfințenie particulară a vieții lor, așa încât au meritat să fie numiți învățători ai Bisericii. Aceștia sunt așa numiții Doctori, sau - cum li se spune în Biserica noastră - mari învățători, dascăli ai lumii. Notele pretinse pentru aceștia sunt: învățătură catolică distinsă, erudiție eminentă, sfințenia vietii lor particulare și explicita declarare a Bisericii.

Pentru aceștia nu se condiționează vechimea, așa încât se găsesc doctori ai Bisericii și în afara evului patristic, până aproape de zilele noastre (Sf. Alfonso de Liguori, (+ 1787).

Doctorii care sunt cuprinși în epoca patristică se împart în Mari și Mici; și în Apuseni și Răsăriteni. Mari - Apuseni: Sf. Ambrosiu (+ 397); Sf. Ieronim (+ 421); Sf. Augustin (+ 430); Sf. Grigorie cel Mare (+ 604).

Răsăriteni: Sf. Atanasie (+ 373); Sf. Vasile cel Mare (+ 370); Sf. Grigore Nazianzenul-Teologul (+ 390); Sf. Ioan Crisostomul (+ 407).

Mici - Apuseni: Sf. Ilarie de Poitiers (+ 366); Sf. Petru Crisologul (+ 450); Sf. Leo cel Mare (+ 461); Sf. Izidor de Sevilla (+ 626).

Răsăriteni: Sf. Efrem Sirul (+ 373); Sf. Ciril Ierusalimiteanul (+ 386); Sf. Ciril Alexandrinul (+ 444); Sf. Ioan Damaschinul (+ 750).

Scriitorii bisericești sunt aceia care, în limitele epocii patristice, au fost în sânul Bisericii și au scris opere teologice folositoare, însă, din lipsa învățăturii catolice sau din lipsa sfințeniei vietii, nu au meritat aprobarea bisericească. Așa sunt, spre exemplu: Clemente Alexandrinul, Origen, Eusebiu din Cezareea, Tertulian, Rufin. Dacă sunt câteodată numiți Sf. Părinți, acest nume trebuie înțeles în sens impropriu.

Scriitorii creștini sunt cei schismatici și eretici din epoca patristică; între ei menționăm: Marcion, Arie, Nestorie ș.a. Deși aceștia nu sunt Sf. Părinți, Patrologia se ocupă totuși de ei, fie în mod direct, pentru scrierile pe care le-au elaborat și scris înainte de a părăsi Biserica, și care sunt mărturii și contribuții la dezvoltarea învățăturii dogmatice, fie în mod indirect, pentru a înțelege mai bine scrierile și învățăturile Sf. Părinți cărora le-au fost contemporani și, de multe ori, le-au prilejuit motivul să scrie cele mai bune cărți ale lor.

Obiectul formal al Patrologiei constă în considerarea Sf. Părinți ca mărturii ale Tradiției dumnezeiești sub un triplu aspect: istoric, critic, exegetic.

I. A considera Sf. Părinți (și pe ceilalți) sub aspect istoric înseamnă:

  1. să aduni notițele biografice despre ei;
  2. să le supui unui examen critic pentru a vedea adevărul;
  3. să le coordonezi într-o biografie pozitivă și clară. Aceste însemnări istorice despre Sf. Părinți se pot găsi atât în scrierile lor (Confesiunile Sf. Augustin), cât și în scriitorii contemporani și următorii lor. Între acești ultimi sunt de notat, mai ales, Eusebiu din Cezareea și Sf. Ieronim.

II. Sub aspect critic înseamnă:

  1. să înșiri și să le descrii operele;
  2. să deosebești pe cele autentice de cele plagiate sau dubioase;
  3. să vezi dacă scrierile lor au ajuns în întregime la noi sau au suferit adăugiri, mutilări.

Criteriile pentru a afirma autenticitatea unei opere pot fi pozitive sau negative, după cum afirmă sau neagă autenticitatea unei scrieri.

III. Sub aspect exegetic înseamnă:

  1. să cauți învățătura Sf. Părinți;
  2. să-i determini valoarea;
  3. să o expui în linii generale în integritatea ei.

Și unele, și altele pot fi interne sau externe, după cum se bazează pe mărturii interne sau externe.

Criterii pozitive:

  1. externe: a) mărturia autorului care recunoaște o scriere ca fiind a sa. Sub acest aspect sunt de cea mai mare importanță Retractationes ale Sf. Augustin pentru scrierile lui; De viris illustribus pentru Sf. Ieronim; b) mărturia scriitorilor contemporani sau posteriori. Astfel sunt de mare importanță, pentru scriitorii vechi, mărturiile lui Eusebiu din Cezareea și ale Sf. Ieronim. c) mărturia codicilor care, în titlul sau la sfârșitul unei scrieri, notează de mai multe ori și numele autorului.
  2. interne: a) corespunderea timpului, locului, circumstanțelor etc.- ale scrierii și se examinează cu celelalte scrieri ale aceluiași autor recunoscute drept autentice; b) corespunderea conținutului și formei (unitate de doctrină, de metodă, de stil, de limbă) între o scriere și alte scrieri autentice ale aceluiași autor.

Criterii negative:

  1. externe: a) mărturia contrară a autorului, a scriitorilor contemporani sau posteriori sau a altora; b) tăcerea autorului, etc.
  2. interne: a) discordanța de timp, loc, circumstanțe etc. între o scriere și altele autentice ale aceluiași autor; b) anacronisme; c) discordanță de conținut și formă între o scriere și altele autentice ale aceluiași autor.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact