INTRODUCERE

PATROLOGIA

I. Noţiuni preliminare

Patrologia se defineşte nominal (după nume) ştiinţa despre Sf. Părinţi, iar real ca o tratare istorică, critică şi exegetică a operelor Sf. Părinţi din primele opt veacuri ale creştinismului. Patrologia se deosebeşte de Patristică pentru că, prima, se ocupă de viata, scrierile şi doctrina Sf. Părinţi, pe când a două expune sistematic dovezile din operele Sf. Părinţi pentru demonstrarea dogmelor catolice sau pentru apărarea lor.

Se deosebeşte Patrologia şi de Istoria vechii literaturi creştine, pe care protestanţii au pus-o în locul Patrologiei, pentru că, în lucrările lor, aceştia iau în considerare mai mult forma scrierilor patristice şi nu fac nici o deosebire între scriitorii inspiraţi şi neinspiraţi, tratându-i în acelaşi mod pe toţi, fie ei eretici, fie schismatici, doar că şi aceştia reprezintă învăţătura creştină.

Obiectul material al Patrologiei îl constituie Sf. Părinţi cărora li se adaugă, integral, şi scriitorii bisericeşti ai epocii patristice respective. Ca obiect secundar îi are pe scriitorii creştini care au trăit În acel timp, iar ca obiect formal, Patrologia Îi are pe Sf. Părinţi şi scriitorii epocii patristice, consideraţi ca mârturii ale Tradiţiei sub un triplu aspect: istoric, critic şi exegetic.

Cuvântul Părinte sau Sf. Părinte a avut de-a lungul veacurilor diferite înţelesuri: învăţător sau episcop, iar din sec. IV Părinţii erau cei vechi, cu o poziţie şi o demnitate bisericească înaltă, episcopi.

Sub Sfinţi Părinţi înţelegem acei scriitori bisericeşti din primele opt veacuri ale creştinismului care, prin viata lor evlavioasă şi sfântă, prin învăţătura lor dreptcredincioasă (în greacă, ortodoxă), au fost recunoscuţi ca atare de Biserică. Notele caracteristice ale Sf. Părinţi sunt patru: vechimea, sfinţenia vieţii, învăţătura dreptcredincioasă, aprobarea Bisericii.

Vechimea este necesară fiindcă este vorba de scriitori care, trăind în epoca veche, au devenit mărturii ale credinţei Bisericii. În stabilirea vechimii Sf. Părinţi, autorii specialişti au diferite păreri: unii considera această vechime până În secolul al XII-lea, aşa încât Sf. Bernard ar fi ultimul Sf. Părinte; alţii până în sec. al XIII-lea, încât Sf. Toma de Aquino şi Sf. Bonaventura (+ 1274), ar trebui să fie socotiţi între Sf. Părinţi. În general, însă, patrologii pun ca termen al vechimii necesare pentru un Sf. Părinte moartea Sf. Ioan Damaschinul (+ 750) pentru Răsărit, iar pentru Apus a Sf. Grigore cei Mare (+ 604) sau a Sf. lzidor de Sevilla (+ 636).

Sfinţenia vieţii Sfinţilor Părinţi este o cerinţă, pentru că ei trebuiau să înveţe nu numai cu vorba, ci şi cu fapta.

Învăţătura dreptcredincioasă se cere pentru că ei erau păzitorii şi mărturiile tezaurului credinţei, pe care l-au primit de la cei mai vechi şi pe care trebuie să-l transmită neschimbat generaţiilor viitoare. De aceea, sunt excluşi din rândurile Sf. Părinţi nu numai scriitorii care în mod limpede sunt eretici sau schismatici, dar şi aceia care, în scrierile lor, au greşeli mari şi sistematice. Cu toate acestea, şi ortodoxia Sf. Părinţi conţine anumite greşeli materiale dummodo scriptor mentem catholicam habuerit. Avem, astfel, exemplul Sf. Ciprian din Cartagina.

Aprobarea Bisericii este necesară pentru că numai ea poate determina şi indica mărturiile autentice ale Tradiţiei dumnezeieşti. Nu este necesară aprobarea explicită, ajunge aprobarea implicită, uzuală, făcută sau conţinută în citări din operele lor de către Conciliile Ecumenice sau de Pontificii Romani în documente solemne privind credinta şi morala, precum şi citarea făcută de un mare Părinte al Bisericii în controversele dogmatice sau în expunerea învăţăturilor revelate. Pentru ca aceste citări să aibă valoarea unei aprobări implicite, trebuia ca respectivul autor să fie citat nu numai ca o simplă mărturie istorică, ci să fie citat ca Părinte, mărturie a Sf. Tradiţii.

Între scriitorii bisericeşti au existat şi personalităţi care s-au distins în mod special prin agerimea minţii, prin erudiţie bisericească şi profana, printr-o sfinţenie particulară a vieţii lor, aşa încât au meritat să fie numiţi învăţători ai Bisericii. Aceştia sunt aşa numiţii Doctori, sau - cum li se spune în Biserica noastră - mari învăţători, dascăli ai lumii. Notele pretinse pentru aceştia sunt: învăţătură catolică distinsă, erudiţie eminentă, sfinţenia vietii lor particulare şi explicita declarare a Bisericii.

Pentru aceştia nu se condiţionează vechimea, aşa încât se găsesc doctori ai Bisericii şi în afara evului patristic, până aproape de zilele noastre (Sf. Alfonso de Liguori, (+ 1787).

Doctorii care sunt cuprinşi în epoca patristică se împart în Mari şi Mici; şi în Apuseni şi Răsăriteni. Mari - Apuseni: Sf. Ambrosiu (+ 397); Sf. Ieronim (+ 421); Sf. Augustin (+ 430); Sf. Grigorie cel Mare (+ 604).

Răsăriteni: Sf. Atanasie (+ 373); Sf. Vasile cel Mare (+ 370); Sf. Grigore Nazianzenul-Teologul (+ 390); Sf. Ioan Crisostomul (+ 407).

Mici - Apuseni: Sf. Ilarie de Poitiers (+ 366); Sf. Petru Crisologul (+ 450); Sf. Leo cel Mare (+ 461); Sf. Izidor de Sevilla (+ 626).

Răsăriteni: Sf. Efrem Sirul (+ 373); Sf. Ciril Ierusalimiteanul (+ 386); Sf. Ciril Alexandrinul (+ 444); Sf. Ioan Damaschinul (+ 750).

Scriitorii bisericeşti sunt aceia care, în limitele epocii patristice, au fost în sânul Bisericii şi au scris opere teologice folositoare, însă, din lipsa învăţăturii catolice sau din lipsa sfinţeniei vietii, nu au meritat aprobarea bisericească. Aşa sunt, spre exemplu: Clemente Alexandrinul, Origen, Eusebiu din Cezareea, Tertulian, Rufin. Dacă sunt câteodată numiţi Sf. Părinţi, acest nume trebuie înţeles în sens impropriu.

Scriitorii creştini sunt cei schismatici şi eretici din epoca patristică; între ei menţionăm: Marcion, Arie, Nestorie ş.a. Deşi aceştia nu sunt Sf. Părinţi, Patrologia se ocupă totuşi de ei, fie în mod direct, pentru scrierile pe care le-au elaborat şi scris înainte de a părăsi Biserica, şi care sunt mărturii şi contribuţii la dezvoltarea învăţăturii dogmatice, fie în mod indirect, pentru a înţelege mai bine scrierile şi învăţăturile Sf. Părinţi cărora le-au fost contemporani şi, de multe ori, le-au prilejuit motivul să scrie cele mai bune cărţi ale lor.

Obiectul formal al Patrologiei constă în considerarea Sf. Părinţi ca mărturii ale Tradiţiei dumnezeieşti sub un triplu aspect: istoric, critic, exegetic.

I. A considera Sf. Părinţi (şi pe ceilalţi) sub aspect istoric înseamnă:

1. să aduni notiţele biografice despre ei;
2. să le supui unui examen critic pentru a vedea adevărul;
3. să le coordonezi într-o biografie pozitivă şi clară. Aceste însemnări istorice despre Sf. Părinţi se pot găsi atât în scrierile lor (Confesiunile Sf. Augustin), cât şi în scriitorii contemporani şi următorii lor. Între aceşti ultimi sunt de notat, mai ales, Eusebiu din Cezareea şi Sf. Ieronim.

II. Sub aspect critic înseamnă:

1. să înşiri şi să le descrii operele;
2. să deosebeşti pe cele autentice de cele plagiate sau dubioase;
3. să vezi dacă scrierile lor au ajuns în întregime la noi sau au suferit adăugiri, mutilări.

Criteriile pentru a afirma autenticitatea unei opere pot fi pozitive sau negative, după cum afirmă sau neagă autenticitatea unei scrieri.

III. Sub aspect exegetic înseamnă:

1. să cauţi învăţătura Sf. Părinţi;
2. să-i determini valoarea;
3. să o expui în linii generale în integritatea ei.

Şi unele, şi altele pot fi interne sau externe, după cum se bazează pe mărturii interne sau externe.

Criterii pozitive:

1. externe: a) mărturia autorului care recunoaşte o scriere ca fiind a sa. Sub acest aspect sunt de cea mai mare importanţă Retractationes ale Sf. Augustin pentru scrierile lui; De viris illustribus pentru Sf. Ieronim; b) mărturia scriitorilor contemporani sau posteriori. Astfel sunt de mare importanţă, pentru scriitorii vechi, mărturiile lui Eusebiu din Cezareea şi ale Sf. Ieronim. c) mărturia codicilor care, în titlul sau la sfârşitul unei scrieri, notează de mai multe ori şi numele autorului.
2. interne: a) corespunderea timpului, locului, circumstanţelor etc.- ale scrierii şi se examinează cu celelalte scrieri ale aceluiaşi autor recunoscute drept autentice; b) corespunderea conţinutului şi formei (unitate de doctrină, de metodă, de stil, de limbă) între o scriere şi alte scrieri autentice ale aceluiaşi autor.

Criterii negative:

1. externe: a) mărturia contrară a autorului, a scriitorilor contemporani sau posteriori sau a altora; b) tăcerea autorului, etc.
2. interne: a) discordanţa de timp, loc, circumstanţe etc. între o scriere şi altele autentice ale aceluiaşi autor; b) anacronisme; c) discordanţă de conţinut şi formă între o scriere şi altele autentice ale aceluiaşi autor.