Greco-Catolic.ro

A fost, alături de Sf. Tereza de Avila şi Sf. Ioan al Crucii, mare doctor al vieţii spirituale, elaborând o doctrină asemănătoare lor, dar mai apropiată de noi, oamenii obişnuiţi, ceea ce îi face opera foarte folositoare. El a fost un umanist în toată puterea cuvântului, de unde originea doctrinei sale spiritual umanistă. Ieşit dintr-o familie nobilă din Savoia, a fost trimis, la 14 ani (1581), la Paris, unde şapte ani i-a avut profesori pe cei care au fost, în secolul al XVI-lea, promotorii unei noi măreţe mişcări de reînnoire creştină a umanismului, iezuiţii. A studiat, în afara Literelor şi Filosofiei, limba ebraică şi limba greacă, Sf. Scriptură şi Teologia. Curând a fost trimis să studieze jurisprudenţa la Padova, pe atunci floarea civilizaţiei italiene, sinteza Veneţiei şi Florenţei, pline de amintirea lui Petrarca. După patru ani (1568-1572) de studenţie aici, ajunse doctor în drept, însă pasiunea lui pentru studiu nu a fost o piedică progresului în virtuţi şi, în 1593, a renunţat la un viitor strălucit laic, predându-se lui Dumnezeu în cler. Ajunse repede pe gradele ierarhiei până la episcopat. Primii săi ani de preoţie (1593-1599) au fost marcaţi de evanghelizarea regiunii Chablais, care se converti în masă. El rămâne ca model de apostolat între calvinişti, respingându-le erorile şi dovedind adevărul catolic prin foi volante afişate în pieţe şi pe pereţii caselor, numite placarde. În 1599 deveni adjutor al episcopului Genevei, fiind admirat de Papa Clemente VIII pentru ştiinţa sa. Veni la Paris pe timp de opt luni şi intră în relaţii cu cei mai mari savanţi ai lumii religioase şi ai ştiinţei. Reîntors la Geneva, deveni episcop titular, proverbial prin blândeţe, iubire, ajutorarea săracilor, fermitate în administrarea corectă a bunurilor episcopale şi eparhiale la Annecy. Formele preferate şi practicate în activitatea să pastorală au fost predicarea şi directivarea spirituală în confesional a credincioşilor. Corespondenta lui cu Sf. Ioana de Chantai este foarte preţioasă pentru îndrumările spirituale date acesteia, precum şi numeroasele corespondente - îndrumări cerute de mulţi oameni din lume. A scris Philotheea - tratat de asceză mistică; Tratatul iubirii lui Dumnezeu, publicat în 1616; Lupta spirituală; Întreţineri spirituale ş. a. Moare la Lyon în 1622 şi este canonizat în 1665, iar Papa Pius al IX-lea l-a declarat Doctor al Bisericii.

Doctrina spirituală. Sf. Francisc de Sales este, prin excelenţă, magistrul modern al spiritualităţii. Nimeni nu l-a depăşit în influenta să asupra mulţimilor de credincioşi. El este unul dintre eminenţii continuatori ai Sf. Părinţi, pe care a avut curajul şi un cult deosebit de a-i urma: Sf. Augustin, Sf. Grigore cel Mare, Sf. Ioan Crisostomul, Sf. Ieronim, Sf. Ciprian. Fundamentele teoretice ale spiritualităţii salesiene au fost grupate de el în primele sale cărţi. În Tratatul iubirii lui Dumnezeu (12 cărţi). în primele patru cărţi ale acestei opere, Sf. Francisc de Sales arată temeiurile naturale ale dragostei divine în sufletul uman: spiritul, înzestrat cu raţiune şi voinţă şi simţurile, înclinate să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, este o înclinare imperfectă, însă fără îndoială foarte utilă. În Dumnezeu însuşi se pregăteşte formarea acestei iubiri printr-o serie de acte (Providenţa universală, decretul Întrupării, alegerea Mariei) şi apoi în om prin credinţă, speranţă, pocăinţă; în sfârşit, prin atracţiile iubitoare ale lui Cristos. El arată că progresul în iubire este posibil şi chiar uşor, şi el rămâne totdeauna relativ pe pământ. Va avea doar în Cer perfecţiunea să diversă, după diversitatea sufletelor. Este însă destul o singură greşeală a omului ca să fie pierdut. Pentru producerea şi dezvoltarea adevăratei iubiri creştine, este necesară graţia pe care voinţă noastră libera trebuie să consimtă a o primi şi să conlucreze cu ea, ca să devină eficientă. Fără a expune problema predestinaţiei, el afirmă că Dumnezeu a pregătit Paradisul pentru cei care a prevăzut că vor fi ai Săi. Sfântul Episcop al Genevei a avut o clară intuiţie a rolului excepţional al Dragostei lui Dumnezeu în viaţa creştină, desfăşurată aici pe pământ spre Dumnezeu, aici imperfectă, însă reală, căci omul are o înclinare naturală să-l iubească pe Dumnezeu. Dar această iubire creştină şi supranaturală, izvorâtă din credinţă şi din gratie, prin cultivare, ajunge la devoţiune - un grad al excelentei iubiri - datorită căreia nu numai că ajungem să respectăm poruncile Lui, ci ne provoacă să săvârşim cu plăcere opere, lucrări, acţiuni care nu ne-au fost poruncite sau sfătuite, ori inspirate de alţii. Purificarea faptelor interioare ne duce la întărirea unirii cu Dumnezeu, la viaţa devotată ce produce activitatea iubirii divine, sub toate formele ei, chiar şi la începători. Pentru a intra pe calea curăţitoare, ne vom purifica de păcatele de moarte, vom practica o rugăciune metodică, precedată de meditaţie. O formă superioară a rugăciunii este participarea la Sf. Liturghie primind Sf. Taine, îndeosebi Penitenta şi Euharistia. Se recomandă cuminecarea zilnică, rugăciunea jaculatorie, examinarea conştiinţei. A recomandat practicarea virtuţilor morale pentru a contracara şi a stinge viciile opuse, respectând persoana umană în integritatea ei, fără a neglija nici ştiinţa sau arta care împodobesc sufletul, nici afecţiunile umane, care sunt viaţa inimii, nici sănătatea sau împodobirea trupului, însă moderat, creştineşte. Desăvârşirea omului rezidă în puritatea şi intensitatea actelor interioare prin care el se uneşte cu Dumnezeu. Aceste acte interioare sunt: bunăvoinţa sau complacerea prin care sufletul se bucură de perfecţiunile divine printr-o stare de nemişcare, liniştea în Dumnezeu şi complezanta, urmare a bunăvoinţei prin care

Dumnezeu îşi manifesta dragostea faţă de noi, creaturile, şi se complace în opera Sa. Prin aceste acte interioare exercitate prin rugăciune (meditaţie-gândire atentă la hotărârile mântuitoare) şi contemplaţie (atenţia iubitoare pentru lucrurile sfinte), obţinem graţiile mistice, extazele, care sunt de trei feluri: de pricepere şi admirare a adevărului divin, de complăcere a voinţei noastre în bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu şi a acţiunilor şi operelor Sale. Iubirea perfecţi a lui Dumnezeu are ca fruct conformitatea voinţei noastre la voinţa lui Dumnezeu, supunerea bunei plăceri a lui Dumnezeu pentru noi şi sfânta indiferenţă faţă de orice este lumesc; aceasta este totala unire cu Dumnezeu. Această iubire perfectă în Dumnezeu are caracteristicile ei specifice: Dumnezeu este iubit mai presus de toate lucrurile; rolul acestei iubiri este universal, căci ea perfecţionează şi rezumă toate virtuţile în gradul cel mai înalt; ea cuprinde darurile Spiritului Sfânt şi supune la ascultare toate pasiunile şi afecţiunile sufletului. Pentru Sf. Francisc, Muntele Calvarului este adevărata academie a delectării noastre. Sf. Francisc conduce pe discipolii săi la dezvoltarea armonioasă a tuturor facultăţilor, prin subordonarea vieţii superioare a sufletului şi a voinţei, care sunt conduse în întregime printr-o iubire a lui Dumnezeu luminată, activa şi arzătoare. Umanismul şi misticismul se unesc în această doctrină în desăvârşirea omului până la despuierea totala faţă de cele vremelnice lumeşti şi perfecţionarea lui supremă în unirea transformantă cu Dumnezeu. În acest fel misticismul, departe de a distruge opera umanismului, o completează şi o desăvârşeşte.