Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI
Capitolul VIII
SECOLELE XV-XVII
PERSONALITĂȚI DE DUPĂ REFORMA BISERICII
3. SFÂNTA TEREZA DE AVILA (1515-1582)
Fiică a nobilului Sanchez de Cepeda și a Beatricei de Ahumada și-a scris ea însăși
viața. S-a acuzat din copilărie că a citit lecturi frivole și a avut relații de prietenie cu persoane
oneste, dar nedorite de părinții ei, care erau foarte evlavioși. Cu toate aceste mici abateri, nu
a pășit niciodată contra legii divine. S-a convertit la o viață virtuoasă, pe calea iluminativă,
privind mai ales chipul Iată, Omul (Patimile lui Isus) și citind Confesiunile Sf. Augustin. La
vârsta de 20 de ani a intrat în mănăstirea carmelitelor numită A Întrupării Domnului la Avila
(1535). Peste un an a făcut profesiunea, dar căzu bolnavă timp de patru ani, necesitând
serioase îngrijiri în mănăstire și în afara ei. Însănătoșindu-se, în 1540 se reîntoarse la
mănăstire, însă se lasă stăpânită de afecțiuni prea umane, cuprinsă de răceală spirituală,
fapt ce-o împiedică să primească grații supranaturale. Își reveni însă curând pe calea
rugăciunii intense și reprimi favoruri supranaturale, de cunoaștere contemplativă a prezenței
lui Dumnezeu. Între anii 1555-1558, în viața Sf. Tereza s-a produs o profundă convertire,
încât putea să spună, în diferite stări de rugăciune, că viața ei este viața lui Dumnezeu în
mine. În acest fel, a fost învrednicită de Dumnezeu nu numai de a trăi viața spirituală în
toată deplinătatea ei, ci și de a vorbi despre ea, în expuneri simple, atrăgătoare, pe înțelesul
tuturor. Ea a popularizat Teologia vieții spirituale, Teologia mistica (P. Bernard Ștef, Sfânta
Tereza de Avila, Editura Mikel și Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1995, p. 54).
Ea scrie un mic tratat de rugăciune în care compara sufletul cu o grădină udată cu apa
unei fântâni, scoasă fie cu găleata, fie cu roata. Apa simbolizează harul sfințitor cu care ne
udăm sufletul prin rugăciune, reușind să-l facem unit cu Dumnezeu urcând mai multe trepte.
Sufletul este ca un castel în care exista mai multe lăcașuri, apartamente, ce reprezintă, de
fapt, șapte faze ale progresului spiritual. Ușa de intrare în castel este meditația, prin care
sufletul trebuie să se reculeagă și să-și orienteze viața spre Dumnezeu, dacă vrea să ajungă
la fericire. Păcătoșii nu sunt în castel, ci în afara lui, deci progresul presupune har în suflet.
Creștinii care încep progresul, luptă și înving înclinările spre păcat, consolidând astfel
deprinderile bune. Această luptă cuprinde primele doua trepte ale perfecțiunii și constituie
calea curățitoare. Continuând desăvârșirea, sufletele evlavioase își întăresc virtuțile,
rugăciunea devine mai ușoară, iubirea crește în suflet. Astfel, ne găsim pe a treia treaptă a
progresului, care este calea iluminativă. Toate aceste daruri supranaturale, de a fi stăpâniți
de virtuțile morale și a ne apropia de Dumnezeu, sunt haruri mistice contemplative. Treptat,
sufletul, cu ajutorul Spiritului Sfânt, lucrează mai intens, producându-se în el o cunoaștere
superioară a lucrurilor dumnezeiești și o mare iubire pe care nu ar fi putut-o câștiga prin
eforturile proprii. În această stare, sufletul credincios intră în Calea unitivă, constituită din
ultimele trei lăcașuri din acest castel spiritual terezian. Harurile acestea superioare sunt, de
multe ori, însoțite de haruri supranaturale, cum sunt: viziunile, revelațiile, vorbele
supranaturale, aparițiile cerești ș. a. Astfel de daruri le dă Tatăl Ceresc anumitor suflete,
spre folosul și edificarea Bisericii. Față de Sf. Tereza, Dumnezeu a fost foarte darnic, ea
primind harul de a vorbi despre ele, le-a și descris cu o măestrie neîntrecută până astăzi.
Totuși, aceste favoruri extraordinare nu alcătuiesc sfințenia, nici nu sunt mijloace necesare
spre a ajunge la ea. Pe calea desăvârșirii, Sf. Tereza a dat o mare important rugăciunii,
socotindu-o canalul prin care vin haruri de la Dumnezeu. Ea a insistat mai ales asupra
rugăciunii mintale, care, de fapt, este meditația, considerată ca legătură intimă
de prietenie
cu Dumnezeu, prin care sufletul stă adeseori de vorbă în intimitate cu Acela pe care-L
iubește. Prin meditație se ajunge la contemplație, izvorul cu apă vie, unirea cu Cristos
chinuit și răstignit, iar de aici la rugăciunea de liniște, starea deja supranaturală, când
sufletul pierde atracția pentru cele pământești, totul devenind o fericire curată.
A treia treaptă a rugăciunii este semnul facultăților, care aduce al patrulea grad de
desăvârșire: rugăciunea de unire simplă, apoi deplină, logodna spirituală cu Dumnezeu în
lăcașurile VI din acel Castel interior pe care Sfânta și l-a imaginat. În fine, ultima etapă,
unirea transformatoare sau căsătoria spirituală, constă în a ne conforma voința noastră cu
a lui Dumnezeu, făcând tot ce vrea El.
În acel grad, sfânta a avut extaze, adevărate răpiri temporare ale sufletului, deslipiri de
tot ceea ce-i creat, auzind vorbe supranaturale. Uneori a avut și viziunea imaginativă a
Mântuitorului. Cu toată această stare de înaltă desăvârșire spirituală, Sfânta nu a fost
înțeleasă suficient, nici ajutată de unii dintre confesorii ei, unul dintre ei fiind părintele
Baltazar Alvarez, iezuit. Alții, ca Sf. Petru de Alcantara, au ajutat-o la opera de reformare a
Ordului carmelit, considerată de ea ca o despăgubire a lui Isus Cristos prin formarea unei
elite religioase sfinte, bazată pe regule austere, pe sărăcia absolută și pe o viață înaltă de
rugăciune. Această elită religioasă o considera ca o compensare adusă lui Isus și Bisericii
Sale în schimbul sufletelor pierdute prin luteranism. În acest scop, ea a reunit, cu mari
greutăți și piedici, să înființeze 30 de mănăstiri carmelitane (16 de călugărițe și 14 de
călugări), fiind ajutată în această opera de Sf. Ioan al Crucii și sprijinită de Papa Plus al V-lea. în
acest scop a scris Drumul perfecțiunii prin exhortație (Cristian Tămaș, Sf. Tereza de
Aquila, Drumul perfecțiunii, lași, 1995), ce s-a răspândit în multe case reformate. Ea a
preconizat practicarea virtuților, debarasarea de toate, rugăciunea mintală sau contemplația
asupra patimilor lui Isus Cristos, până la unirea cu Dumnezeu, cum a gândit din propria ei
experiență în Castelul interior. Lucrarea Cartea fundațiilor (care sunt mănăstirile înființate
de ea) este istoria acestor mănăstiri pe care, ajutată de mulți superiori spirituali, le-a înființat.
În ultimii zece ani a trăit o viață de sfințenie eroică, dând exemplu acelor carmelite desculțe
cum trebuie să trăiască în perfecțiune creștină. În calitate de stareță a mănăstirii Sf. Iosif, a
adus o noua experiență în viața spirituală, însă a ajuns într-o vreme să fie considerată chiar
de Nunțiul Apostolic ca o Femeie neliniștită și vagabonda. Sfântul Ioan al Crucii, care i-a
fost de mare sprijin și colaborator, mai ales în folosul călugărilor carmeliți, a stat - din
această cauză - șase luni în închisoare într-o mănăstire. Închisă a fost și Sf. Tereza. A
trebuit să intervină regele în favorul Sfântului și a Sfintei ca să fie tratați mai uman. În 1570
s-a aprobat separarea mănăstirilor reînnoite, înființate de ea, într-o provincie distinctă,
marcând triumful Sfintei Tereza în această reformă. Dumnezeu a permis să sufere chiar din
partea propriilor ei fiice sufletești. O stareță, nepoată de a sa, o alungă din mănăstire cu
câtva timp înainte de moarte. A murit în mănăstirea Alba de Tonnes, însă a fost dusă pe
ascuns la Avila, După trei ani de la moarte, m 1585, părinții carmelitani i-au transportat
trupul la Alba, după ce, în prealabil, episcopul, un număr de doctori și alte persoane l-au
examinat găsindu-l neputrezit și cu carnea fragedă și parfumată, ca și în ceasul morții și au
făcut demersuri pentru a li se restitui. Procesul a ajuns până la Roma, unde Papa Sixt al V-lea a
hotărât ca trupul să rămână pe locul unde s-a întâmplat decesul, adică la Alba. A fost
așezat într-un sicriu nou și s-a depus în mănăstire, unde se păstrează, la Alba de Tonnes, și
în ziua de astăzi. Este adevărat că unele părți din trupul ei au fost detașate și transportate și
în alte părți.
În 1595, Nunțiul Apostolic din Madrid a deschis procesul informativ asupra vieții și
virtuților Sfintei Tereza și, după doi ani, s-a introdus cauza de beatificare la Roma. În 1614,
Papa Paul al V-lea o declara fericită pe Tereza, dând voie familiei carmelitane să o serbeze
în ziua de 15 octombrie.
În 1622, Papa Grigore al XV-lea o înscrie în rândul sfintelor fecioare și permite cultul ei
pentru Biserica întreagă. Tot atunci a fost declarată Doctor al rugăciunii. Sf. Tereza a fost o
femeie desăvârșită, de un solid bun simț și delicatețe în inimă și de o inegalabilă fermitate în
ceea ce privește siguranța simțului natural. Ea rămâne o pildă de sfințenie nu numai de
admirat, ci și de urmat.
Scriitorul și publicistul ortodox Nichifor Crainic, spune despre ea: Trăind în timpul lui
Cristofor Columb care a descoperit America, Sf. Tereza descoperea creștinilor continentul
lăuntric al experienței religioase, pe care îl determina cu o intuiție și cu o putere de analiză
într-adevăr genială... Mistică, în sensul sublim al cuvântului, ea este, în același timp, o mare
scriitoare. Teologii sunt de acord cu acceptarea distincțiilor sale asupra lucrurilor de
contemplație, precum oamenii de știință, credincioși și necredincioși, o considera ca tipul
reprezentativ al Teologiei religioase (N. Crainic, Curs de Teologie
mistică, București, 1943,
p. 2260). Papa Paul al VI-lea, la 27 septembrie 1970, a declarat-o pe Sf. Tereza Doctor al
Bisericii, fiind prima femeie căreia i s-a acordat acest titlu.