Sâmbata, 23 septembrie 2011  
Zamislirea S Ioan Botezatorul  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA IV
MARII CONTINUATORI Al SFINȚILOR PĂRINȚI

Capitolul VIII

SECOLELE XV-XVII

PERSONALITĂȚI DE DUPĂ REFORMA BISERICII

3. SFÂNTA TEREZA DE AVILA (1515-1582)

Fiică a nobilului Sanchez de Cepeda și a Beatricei de Ahumada și-a scris ea însăși viața. S-a acuzat din copilărie că a citit lecturi frivole și a avut relații de prietenie cu persoane oneste, dar nedorite de părinții ei, care erau foarte evlavioși. Cu toate aceste mici abateri, nu a pășit niciodată contra legii divine. S-a convertit la o viață virtuoasă, pe calea iluminativă, privind mai ales chipul Iată, Omul (Patimile lui Isus) și citind Confesiunile Sf. Augustin. La vârsta de 20 de ani a intrat în mănăstirea carmelitelor numită A Întrupării Domnului la Avila (1535). Peste un an a făcut profesiunea, dar căzu bolnavă timp de patru ani, necesitând serioase îngrijiri în mănăstire și în afara ei. Însănătoșindu-se, în 1540 se reîntoarse la mănăstire, însă se lasă stăpânită de afecțiuni prea umane, cuprinsă de răceală spirituală, fapt ce-o împiedică să primească grații supranaturale. Își reveni însă curând pe calea rugăciunii intense și reprimi favoruri supranaturale, de cunoaștere contemplativă a prezenței lui Dumnezeu. Între anii 1555-1558, în viața Sf. Tereza s-a produs o profundă convertire, încât putea să spună, în diferite stări de rugăciune, că viața ei este viața lui Dumnezeu în mine. În acest fel, a fost învrednicită de Dumnezeu nu numai de a trăi viața spirituală în toată deplinătatea ei, ci și de a vorbi despre ea, în expuneri simple, atrăgătoare, pe înțelesul tuturor. Ea a popularizat Teologia vieții spirituale, Teologia mistica (P. Bernard Ștef, Sfânta Tereza de Avila, Editura Mikel și Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1995, p. 54).

Ea scrie un mic tratat de rugăciune în care compara sufletul cu o grădină udată cu apa unei fântâni, scoasă fie cu găleata, fie cu roata. Apa simbolizează harul sfințitor cu care ne udăm sufletul prin rugăciune, reușind să-l facem unit cu Dumnezeu urcând mai multe trepte. Sufletul este ca un castel în care exista mai multe lăcașuri, apartamente, ce reprezintă, de fapt, șapte faze ale progresului spiritual. Ușa de intrare în castel este meditația, prin care sufletul trebuie să se reculeagă și să-și orienteze viața spre Dumnezeu, dacă vrea să ajungă la fericire. Păcătoșii nu sunt în castel, ci în afara lui, deci progresul presupune har în suflet. Creștinii care încep progresul, luptă și înving înclinările spre păcat, consolidând astfel deprinderile bune. Această luptă cuprinde primele doua trepte ale perfecțiunii și constituie calea curățitoare. Continuând desăvârșirea, sufletele evlavioase își întăresc virtuțile, rugăciunea devine mai ușoară, iubirea crește în suflet. Astfel, ne găsim pe a treia treaptă a progresului, care este calea iluminativă. Toate aceste daruri supranaturale, de a fi stăpâniți de virtuțile morale și a ne apropia de Dumnezeu, sunt haruri mistice contemplative. Treptat, sufletul, cu ajutorul Spiritului Sfânt, lucrează mai intens, producându-se în el o cunoaștere superioară a lucrurilor dumnezeiești și o mare iubire pe care nu ar fi putut-o câștiga prin eforturile proprii. În această stare, sufletul credincios intră în Calea unitivă, constituită din ultimele trei lăcașuri din acest castel spiritual terezian. Harurile acestea superioare sunt, de multe ori, însoțite de haruri supranaturale, cum sunt: viziunile, revelațiile, vorbele supranaturale, aparițiile cerești ș. a. Astfel de daruri le dă Tatăl Ceresc anumitor suflete, spre folosul și edificarea Bisericii. Față de Sf. Tereza, Dumnezeu a fost foarte darnic, ea primind harul de a vorbi despre ele, le-a și descris cu o măestrie neîntrecută până astăzi. Totuși, aceste favoruri extraordinare nu alcătuiesc sfințenia, nici nu sunt mijloace necesare spre a ajunge la ea. Pe calea desăvârșirii, Sf. Tereza a dat o mare important rugăciunii, socotindu-o canalul prin care vin haruri de la Dumnezeu. Ea a insistat mai ales asupra rugăciunii mintale, care, de fapt, este meditația, considerată ca legătură intimă de prietenie cu Dumnezeu, prin care sufletul stă adeseori de vorbă în intimitate cu Acela pe care-L iubește. Prin meditație se ajunge la contemplație, izvorul cu apă vie, unirea cu Cristos chinuit și răstignit, iar de aici la rugăciunea de liniște, starea deja supranaturală, când sufletul pierde atracția pentru cele pământești, totul devenind o fericire curată.

A treia treaptă a rugăciunii este semnul facultăților, care aduce al patrulea grad de desăvârșire: rugăciunea de unire simplă, apoi deplină, logodna spirituală cu Dumnezeu în lăcașurile VI din acel Castel interior pe care Sfânta și l-a imaginat. În fine, ultima etapă, unirea transformatoare sau căsătoria spirituală, constă în a ne conforma voința noastră cu a lui Dumnezeu, făcând tot ce vrea El.

În acel grad, sfânta a avut extaze, adevărate răpiri temporare ale sufletului, deslipiri de tot ceea ce-i creat, auzind vorbe supranaturale. Uneori a avut și viziunea imaginativă a Mântuitorului. Cu toată această stare de înaltă desăvârșire spirituală, Sfânta nu a fost înțeleasă suficient, nici ajutată de unii dintre confesorii ei, unul dintre ei fiind părintele Baltazar Alvarez, iezuit. Alții, ca Sf. Petru de Alcantara, au ajutat-o la opera de reformare a Ordului carmelit, considerată de ea ca o despăgubire a lui Isus Cristos prin formarea unei elite religioase sfinte, bazată pe regule austere, pe sărăcia absolută și pe o viață înaltă de rugăciune. Această elită religioasă o considera ca o compensare adusă lui Isus și Bisericii Sale în schimbul sufletelor pierdute prin luteranism. În acest scop, ea a reunit, cu mari greutăți și piedici, să înființeze 30 de mănăstiri carmelitane (16 de călugărițe și 14 de călugări), fiind ajutată în această opera de Sf. Ioan al Crucii și sprijinită de Papa Plus al V-lea. în acest scop a scris Drumul perfecțiunii prin exhortație (Cristian Tămaș, Sf. Tereza de Aquila, Drumul perfecțiunii, lași, 1995), ce s-a răspândit în multe case reformate. Ea a preconizat practicarea virtuților, debarasarea de toate, rugăciunea mintală sau contemplația asupra patimilor lui Isus Cristos, până la unirea cu Dumnezeu, cum a gândit din propria ei experiență în Castelul interior. Lucrarea Cartea fundațiilor (care sunt mănăstirile înființate de ea) este istoria acestor mănăstiri pe care, ajutată de mulți superiori spirituali, le-a înființat. În ultimii zece ani a trăit o viață de sfințenie eroică, dând exemplu acelor carmelite desculțe cum trebuie să trăiască în perfecțiune creștină. În calitate de stareță a mănăstirii Sf. Iosif, a adus o noua experiență în viața spirituală, însă a ajuns într-o vreme să fie considerată chiar de Nunțiul Apostolic ca o Femeie neliniștită și vagabonda. Sfântul Ioan al Crucii, care i-a fost de mare sprijin și colaborator, mai ales în folosul călugărilor carmeliți, a stat - din această cauză - șase luni în închisoare într-o mănăstire. Închisă a fost și Sf. Tereza. A trebuit să intervină regele în favorul Sfântului și a Sfintei ca să fie tratați mai uman. În 1570 s-a aprobat separarea mănăstirilor reînnoite, înființate de ea, într-o provincie distinctă, marcând triumful Sfintei Tereza în această reformă. Dumnezeu a permis să sufere chiar din partea propriilor ei fiice sufletești. O stareță, nepoată de a sa, o alungă din mănăstire cu câtva timp înainte de moarte. A murit în mănăstirea Alba de Tonnes, însă a fost dusă pe ascuns la Avila, După trei ani de la moarte, m 1585, părinții carmelitani i-au transportat trupul la Alba, după ce, în prealabil, episcopul, un număr de doctori și alte persoane l-au examinat găsindu-l neputrezit și cu carnea fragedă și parfumată, ca și în ceasul morții și au făcut demersuri pentru a li se restitui. Procesul a ajuns până la Roma, unde Papa Sixt al V-lea a hotărât ca trupul să rămână pe locul unde s-a întâmplat decesul, adică la Alba. A fost așezat într-un sicriu nou și s-a depus în mănăstire, unde se păstrează, la Alba de Tonnes, și în ziua de astăzi. Este adevărat că unele părți din trupul ei au fost detașate și transportate și în alte părți.

În 1595, Nunțiul Apostolic din Madrid a deschis procesul informativ asupra vieții și virtuților Sfintei Tereza și, după doi ani, s-a introdus cauza de beatificare la Roma. În 1614, Papa Paul al V-lea o declara fericită pe Tereza, dând voie familiei carmelitane să o serbeze în ziua de 15 octombrie.

În 1622, Papa Grigore al XV-lea o înscrie în rândul sfintelor fecioare și permite cultul ei pentru Biserica întreagă. Tot atunci a fost declarată Doctor al rugăciunii. Sf. Tereza a fost o femeie desăvârșită, de un solid bun simț și delicatețe în inimă și de o inegalabilă fermitate în ceea ce privește siguranța simțului natural. Ea rămâne o pildă de sfințenie nu numai de admirat, ci și de urmat.

Scriitorul și publicistul ortodox Nichifor Crainic, spune despre ea: Trăind în timpul lui Cristofor Columb care a descoperit America, Sf. Tereza descoperea creștinilor continentul lăuntric al experienței religioase, pe care îl determina cu o intuiție și cu o putere de analiză într-adevăr genială... Mistică, în sensul sublim al cuvântului, ea este, în același timp, o mare scriitoare. Teologii sunt de acord cu acceptarea distincțiilor sale asupra lucrurilor de contemplație, precum oamenii de știință, credincioși și necredincioși, o considera ca tipul reprezentativ al Teologiei religioase (N. Crainic, Curs de Teologie mistică, București, 1943, p. 2260). Papa Paul al VI-lea, la 27 septembrie 1970, a declarat-o pe Sf. Tereza Doctor al Bisericii, fiind prima femeie căreia i s-a acordat acest titlu.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact