Greco-Catolic.ro

1. SFÂNTUL IGNAŢIU DE LOYOLA (1491-1556) a înfiinţat Ordinul Iezuiţilor (Societatea lui Isus) pentru reînnoirea Bisericii, afectată de Reforma lui Luther, Calvin, anglicani etc. şi a elaborat nernuritoarele exerciţii spirituale menite să convingă şi să deterrnine un om liber să-şi consacre întreaga viată apostolatului creştin. Ele sunt programate pe o perioadă de patru săptămâni, timp în care, în mod gradat, omul meditează asupra adevărurilor creştine fundamentale, asupra vietii Mântuitorului şi a patimilor Sale, a Învierii Sale şi dragostei divine ce ne duce şi pe noi la unirea cu El, prin apostolat şi jertfe. Influenţa Societăţii lui Isus a avut un roi covârşitor atât la reînnoirea vieţii religioase a creştinilor catolici, cât şi la extinderea creştinismului pe toate continentele.

2. FRANCISC SUAREZ (1548-1617) a fost unul dintre cei mai iluştri teologi ai Societăţii lui Isus, petrecându-şi aproape întreaga viată (40 de ani) în învăţământul teologic, din care, ultimii 20 de ani, la Universitatea din Coimbra (Portugalia). Născut în Granada (1548), intră în 1564 în Societatea lui Isus, făcu studii la Salamanca, devenind profesor de Teologie la Segovia, apoi la Valladolid, la Colegiul Roman din Roma (1580-1585), unde îl avu elev pe Lessius; la Alcala şi din nou la Salamanca şi, în final, la Coimbra până la moartea să în 1617, în ultimii ani fiind profesor jubiliar.

Opera lui este foarte vastă, aproape exclusiv teologică, grupată în ediţii complete, după ordinea materiilor Summei Theologica a Sf. Toma, magistrul său. Are şi poziţii diferite de ale Sf. Toma în anumite probleme, mai ales în Filosofie, în lucrările Disputationes metaphysicae (1597) şi în Teologie Sacramentis (1595) privind graţia, validitatea confesiunii la distanţa (condamnată, nu şi dezlegarea la distanţa), raporturile Sf. Scaun cu statele laice (el a admis legitimitatea tiraniei în cazuri excepţionale, fapt pentru care iezuiţii au suferit mult în Anglia şi în Franţa).

În Filosofie a susţinut modalismul (unirea diferitelor clemente în corpurile compuse, a materiei şi a formei, a substanţei şi accidentelor, a sufletului cu trupul ş. a.), deosebindu-se de Sf. Toma referitor la esenţă, la act şi la potenţă, materie şi formă, substanţă şi accident. Suarez este considerat primul teolog al timpurilor moderne în toate domeniile Teologiei: dogmă, morală, spiritualitate. În dovedirea existenţei lui Dumnezeu, el n-a acceptat unitatea fundamentală a celor cinci căi tomiste, reţinând numai dovedirea existentei unei fiinţe necreate prin argumentul cauzelor eficiente şi a stabilit unicitatea acestei fiinţe prin două argumente: unul experimental, dedus din frumuseţea lumii şi din ordinea care domneşte în ea; celălalt metafizic, conform căruia nu exista, în fond, decât o analiză a ideii de necesitate. Atributele divine le grupează în trei categorii: unele ce se identifică într-un fel cu fiinţa divină şi constituie esenţă (necesitatea, ascitatea = perfecţiunea, graţie căreia Dumnezeu exista prin Sine însuşi, nu atârnă de nici o altă cauză în existenţa sa, ci prin însăşi substanţă Să divină este prima cauză, prima fiinţă, fiinţa perfectă şi necesară), perfecţiunea Suverană, infinitatea, simplicitatea (= act pur), adevărătatea, bunătatea; altele se obţin graţie contemplării creaturilor, dar, peste tot, pe calea negării şi eliminării: imensitatea, imutabilitatea, indivizibilitatea, incomprehensibilitatea; ultimele îi atribuie lui Dumnezeu perfecţiuni ce-i aparţin creaturii (viaţa, ştiinţa, voinţa, atotputernicia).

Ele stabilesc între Dumnezeu şi creatură o asemănare, o potrivire, de altfel pur analogică. Prezenţa lui Isus Cristos în Sf. Euharistie este locală, adică corporală. Cristos umple spaţiul ostiei în fiecare parte a ei, fiind esenţial supranaturală. A susţinut şi a apărat Imaculata Concepţie a Preacuratei. A apărat drepturile Bisericii şi imunitatea bisericească. În Mistica creştină a arătat că contemplaţia este o considerare atentă şi imobilă a adevărului creştin de către un suflet care-l gustă şi savurează, precedat de acest act de raţionament. Contemplarea activa şi perfectă este proprie căii unitive, iar privilegiul perfecţilor este că îi absorba până la abstracţie de la folosirea simţurilor externe (extazul). A fost unul dintre practicanţii contemplării.